2 Samuel – puterea femeii în viața împăratului
2 Samuel – puterea femeii în viața împăratului
Agonie și extaz în epoca davidică
Planul inițial, discutat cândva în ianuarie cu Karina Ludu, a fost de a urmări împreună cărțile 1 și 2 Samuel. Karina s-a gândit în final că ar fi mai bine să împartă provocarea cu un prieten. Așa se face că Dani Tudorie este împreună-călătorul care răspunde la întrebările din 2 Samuel pe „Drumul spre Emaus”. Ce spune despre sine invitatul de azi?
Într-o lume ideală, aș sta în permanență printre cărți. În lumea pe care o am la dispoziție, stau mai mult printre oameni, încercând după puteri să ajut la extinderea Împărăției lui Dumnezeu. Încerc să merg după Miel oriunde merge El, iar El are obiceiul să umble prin tot felul de locuri neobișnuite și printre oameni plini de răni sau care miros urât. Dar nu aș da viața aceasta pe nicio alta.
Am absolvit recent un program de master în domeniul ajutorului umanitar, iar în prezent am în vedere un doctorat în domeniul Asistență Socială. Cele mai dragi activități îmi sunt studierea Scripturii, predicarea, cântatul la pian, discuțiile de suflet, predarea către mici și mari, plimbările prin parcuri, librării și muzee de științe naturale.
Un intertitlu al Bibliei mele spune, deasupra capitolului 3 din 2 Samuel, că „puterea lui David crește”. E urmat de „familia lui”. Citesc mai jos de mai mulți fii și de vreo… șase neveste (3:2-5). Mai târziu aflăm de mai multe neveste și țiitoare (5:13). Știam așa ceva de Solomon… Dar și el, David?
Lumea Bibliei era diferită de a noastră. În contextul respectiv, numărul de soții/concubine era în primul rând un simbol al puterii și era în mod special acceptabil în cazul împăraților.
Dacă astăzi am putea fi tentați să îl vedem pe David drept un om mânat de prea multă „iubire” (sau prea multă poftă), contemporanii săi l-au văzut drept un lider puternic, tocmai pentru că avea o familie atât de numeroasă.
Sigur, acesta nu a fost niciodată planul lui Dumnezeu, însă El a îngăduit poligamia multă vreme.
O tensiune de-o viață pe care a avut-o David a fost între propria slăbiciune și puterea omenească a unora dintre oamenii lui. Între ei, „fiii Țeruiei” au avut un loc aparte. Ioab, Abișai și Asael erau practic nepoții împăratului, întrucât Țeruia – mama lor – era sora lui David (1 Cronici 2:13-16). Cum citești deci frustrarea lui David din 3:39 (sau 16:10; 19:22)?
David este o persoană fascinantă: un artist cu suflet pur, de copil, și totuși un războinic versat. Un profet consacrat lui Dumnezeu, dar și om politic.
El își trăiește viața sfâșiat între ideal și real, între ceea ce dorește și ceea ce este posibil. Numai cei care nu s-au aflat niciodată într-o postură de conducere își pot imagina că un împărat poate face orice. Dimpotrivă, împăratul este, probabil, cel mai puțin liber dintre toți. Ca om politic, David știe că nu își permite să-și antagonizeze generalii. Când un lider de națiune a pierdut controlul armatei, a pierdut totul. E un fin joc de echilibru, pe care eroul nostru îl înțelege mai bine ca nimeni altul.
Pentru mine e fenomenal cum a reușit David să înțeleagă și să stăpânească atât de bine jocurile puterii și totuși să nu devină intoxicat de ea, să nu „i se urce la cap”.
Aproape oricine ar fi devenit cinic și arogant într-un asemenea mediu, însă David a rămas idealist, încrezător în Dumnezeu, modest și generos. Chiar și atunci când a avut momente de cădere, s-a pocăit repede. Puterea nu a reușit să devină un drog pentru el, așa cum se întâmplă cu majoritatea oamenilor care ajung în poziții înalte.
Gesturile lui David sunt adesea paradoxale. Amintesc unul, ce-aduce a nebunie sau a… Hristos. Când suferă după Absalom, fiul său și propriul uzurpator, Ioab îi reproșează: „Tu iubești pe cei ce te urăsc și urăști pe cei ce te iubesc” (19:6). Cine are dreptate?
Absalom era fiul lui. Era firesc să îl iubească, iar durerea a fost amplificată de faptul că se simțea vinovat din cauza păcatului cu Bat-Șeba, de la care i s-au tras toate necazurile de după aceea.
Ioab e extrem de pragmatic și îi cere împăratului să arate de partea cui este. Fără o decizie rapidă și vizibilă, David și-ar fi pierdut regatul cu ocazia aceea.
Femeia din Tecoa (capitolul 14), o femeie „iscusită”, este folosită de Ioab ca să slujească, ca o parabolă, unui plan al generalului. Împăratul David moare de dor după Absalom, dar nu știe cum să-l aducă înapoi. Ioab are soluția. Mesajul femeii este clar: „Dumnezeu nu ia viața, ci dorește ca fugarul să nu rămână izgonit dinaintea Lui” (14:14). Seamănă femeia aceasta cu Eva?
E o conexiune interesantă cea pe care o propui. Așa este, cazul pe care îl prezintă femeia, ca și cum ar fi al ei, deși era doar unul ipotetic, menit să-l determine pe David să își reconsidere poziția față de Absalom, este similar cu episodul crimei lui Cain, care își ucide fratele în timp ce se aflau la câmp.
Dacă Eva și-ar fi povestit undeva în Scriptură suferința din inima sa de mamă, probabil că discursul ei ar fi sunat precum cuvintele acestei femei din Tecoa.
Din punctul de vedere al normelor din societățile omenești, întotdeauna a existat o tensiune de nerezolvat între nevoia de protejare a grupului de membrii săi periculoși și nevoia de a crede că oamenii se pot schimba și de a depune eforturi pentru reabilitarea lor. Într-o astfel de situație trebuie să alegi dacă pui pe primul loc binele agresorului sau binele grupului. Societățile umane au avut mereu de răspuns la întrebarea: „Ce faci cu acela care încalcă legea (în cazuri extreme, chiar prin crimă)?” Îi poți lua viața și, astfel, îndepărtezi pericolul și dai o lecție comunității, descurajând alte acte similare în viitor. Însă, în felul acesta, continui spirala violenței, care nu se știe unde se va opri.
O altă variantă ar fi să îl închizi pe agresor pentru un timp, însă, în situația aceasta, trebuie să consumi resurse pentru a menține condițiile sale de locuit. A treia variantă este de a nu aplica nicio pedeapsă ori de a lua măsuri blânde – poate niște ore de muncă în folosul comunității sau ceva terapie –, cu gândul că omul se va schimba. Dar dacă nu se schimbă?
Nicio soluție nu e perfectă. Ca oameni, ne e tare greu să știm când s-a schimbat cineva cu adevărat. Ne e aproape imposibil să prezicem cum se va comporta cineva atunci când pedeapsa i se va termina și va ieși din închisoare, de exemplu. E complicat să ne dăm seama când un om este reabilitat, când nu mai reprezintă o amenințare pentru societate și îi putem reda libertatea fără să ne temem. În sistemul juridic trebuie luate în mod constant multe decizii dificile.
Totuși, e bine să nu uităm niciodată că acolo unde s-a înmulțit păcatul, harul s-a înmulțit și mai mult (Romani 5:20), iar mila biruiește judecata (Iacov 2:13).
Totuși, dacă nu știm ce decizie să luăm, e întotdeauna cel mai bine să alegem să greșim în direcția iubirii față de om.
Niște personaje… Așa par sufletele prețioase care ajung „țiitoare” ale împăratului. Când dă cu fuga, David le lasă în urmă, cu rolul de a păzi casa (15:16). Când Absalom caută să preia puterea, Ahitofel îl sfătuiește: „Intră la țiitoarele pe care le-a lăsat tatăl tău” (16:21), pentru a arăta disprețul și puterea proprie asupra casei lui David. Cum să i se opună ele unuia despre care se spunea că sfatul lui „avea tot atâta putere ca și când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu” (16:23)! Parcă aud strigătul înfundat al victimelor, căci agresorul este sus-pus. Mai târziu le găsim „trăind în văduvie” (20:3). Văduvie după Absalom, cel mort? Sau după viul David?
Acțiunea se desfășoară într-o cultură care ne este străină.
La moartea unui împărat, cel care prelua puterea beneficia și de femeile celui decedat. Era un simbol al puterii. Absalom s-a comportat ca și cum David ar fi fost mort; și-a batjocorit tatăl în cel mai josnic mod. În ochii națiunii, femeile acelea erau de-acum întinate. Nu mai erau „domeniul” exclusiv al împăratului David. Fuseseră însemnate cu identitatea agresorului.
Într-o cultură a onoarei și a rușinii, David a făcut singurul lucru pe care-l mai putea face pentru ele: a continuat să se îngrijească de ele ca și cum ar fi fost văduve, fără a le mai putea trata vreodată ca și cum ar fi fost cu totul ale lui.
Istoria păcatului lui David cu Bat-Șeba este cunoscută (capitolele 11 și 12). Chiar dacă Solomon este menționat în evanghelie ca născut din „văduva lui Urie” (Matei 1:6; în alte versiuni fiind „nevasta”), Biblia nu lasă trecut cu vederea și spune clar: „Fapta lui David n-a plăcut Domnului” (11:27). Ce-mi atrage atenția este că Dumnezeu îi spusese lui David că îi va „ridica un urmaș” (7:12). E clar deci că nu era vorba de unul dintre fiii lui David de până atunci, nici de pruncul mort la naștere. Va fi Solomon. Cum poate Dumnezeu să scoată din păcat un împărat?
Dumnezeu este expert în a strânge cioburile după oameni și în a aduce binele din rău. Se ocupă tot timpul cu asta. Iar noi avem grijă să nu Îl lăsăm fără activitate.
Una dintre fiicele lui David, Tamar, trece printr-o tragedie (capitolul 13). Pe lângă abuzul din partea lui Amnon, cel ce a violat-o, regăsim apoi și reacția ciudată a lui Absalom, fratele ei. Care-i spune: „Nu te prea trece cu firea din pricina aceasta” (13:20). Inacceptabil! Chiar și împăratul David „s-a mâniat foarte tare” (13:21). De ce nu l-au executat pe loc pe violator? (Zice textul: „după doi ani…”, 13:23.)
David și-a pierdut autoritatea morală după păcătuirea cu Bat-Șeba. Ca unul care a ucis „mielușeaua” săracului, nu putea pedepsi pe altcineva pentru același tip de păcat.
Fapta lui David l-a costat patru fii: pruncul abia născut, Amnon, Absalom și Adonia. A dat patru „oi” pentru „oaia” furată.
10x – Întrebări la foc automat
Unde a fost greșeala „îndemânaticului” Uza (6:6,7)?
Cunoștea prevederile legii divine, dar s-a considerat special.
David sărea și juca (6:16), „descoperindu-se înaintea slujnicelor supușilor lui” (6:20-22)? E entuziast cronicarul sau e răutăcioasă Mical?
Cronicarul e onest, iar Mical e subiectivă. David era fond de cea mai bună calitate. Din cauza asta, uneori mai uita de forme.
Care e „oaia săracului” (12:4) pe care i-o ia un lider bisericesc unui membru de rând?
E suficient să deții o amărâtă de oaie și devii o potențială țintă. Singura vină poate fi aceea că respiri și ai ceva de care șeful are nevoie.
David este conștient că nu se ridică la nivelul așteptat, „măcar că nu este așa casa mea înaintea lui Dumnezeu” (23:2-5). Ce ar zice „frații” de casa liderului bisericii?
Dacă David ar fi fost contemporan cu noi, nu cred că l-am fi păstrat ca membru al bisericii. N-ar fi rău să medităm la aspectul acesta…
Cine l-a stârnit pe David să facă numărătoarea poporului? Domnul (24:1,10) sau Satana (1 Cronici 21:1)?
Satana. Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă răul și nu ispitește pe nimeni (Iacov 1:13).
La numărătoarea poporului e mai sfânt Ioab decât David (24:3; 1 Cronici 21:6)?
Nu e mai sfânt, ci doar mai înțelept în momentul acela. Are gândul corect. Și cei mai ticăloși oameni au o doză de morală.
Mai bine în mâinile Domnului, zice David, „dar să nu cad în mâinile oamenilor” (24:14). Cum așa?
Când te bate Dumnezeu, te bate Cineva care ține la tine. Când te bate omul, te bate cu sete și fără milă.
Șeba era „un om de nimic” (20:1). Cum ajunge cineva la valoarea asta?
Nu știu, n-am încercat și nu sfătuiesc pe nimeni.
David „a măsurat două frânghii ca să-i omoare și o frânghie plină ca să-i lase vii” (8:2). Ce echivalent ar avea azi?
Niciun echivalent, sper. Astfel de fapte ar trebui să rămână numai în cărțile de istorie.
Expresia „să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea” (3:35) pare un jurământ pripit. Aveau habar ce-i aia asprime divină?
Vorbeau și ei ca să nu tacă. Bine că Dumnezeu e Dumnezeu și nu ne face după cuvintele noastre.
Pun înainte trei femei care apar în fugă. Rițpa, care veghează cu respect asupra rămășițelor fiilor ei (și ai lui Saul – 21:10). Slujnica de la fântâna Roguel, care joacă cam ca Rahav, acoperindu-i pe informatorii lui David (17:17-21). Femeia înțeleaptă ce scapă o cetate cu prețul capului unui om de nimic (20:16,22). Alege una dintre ele și spune-ne de ce crezi că a pus-o cronicarul în narațiune!
O să aleg a treia situație, ca să pot împărtăși ceva fascinant, ce am descoperit recent.
Episodul în care femeia înțeleaptă scapă o cetate își găsește ecou într-un loc neașteptat: în cartea poetică Eclesiastul. Fiul lui David, împăratul Solomon, povestește:
„Am mai văzut următoarea înțelepciune sub soare și mi s-a părut mare. Era o mică cetate, cu puțini oameni în ea și a venit asupra ei un împărat puternic, a împresurat-o și a ridicat mari întărituri împotriva ei. În ea se afla un om sărac, dar înțelept, care a scăpat cetatea cu înțelepciunea lui. Și nimeni nu se gândise la omul acela sărac” (Eclesiastul 9:13-15).
E foarte interesant că, în povestea originală, e vorba despre o femeie, în timp ce în Eclesiastul se vorbește despre „un om”. Apare imediat întrebarea: „De ce?” Poate că scriitorul a vrut să facă povestea acceptabilă cititorilor săi… Sau a preferat o exprimare la modul general.
Cred că putem învăța o lecție fenomenală din episodul acesta. Nu contează ce ești – bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac –, oricine poate scăpa o cetate întreagă, dacă este înțelept.
Ca o temă suplimentară de gândire, n-ar fi rău să medităm mai mult la femeile din 1 și 2 Samuel.
În cel mai subtil mod, cronicarul ne arată că puterea se află acolo unde te aștepți cel mai puțin. Iar lumea nu funcționează mereu așa cum vor cei puternici. Cântarea Anei e introducerea care ne spune la ce să ne așteptăm: Dumnezeu îi răstoarnă pe cei puternici, Dumnezeu îi ridică pe cei slabi. Inclusiv (sau mai ales) pe femei.
Lumea biblică, ai zis, era una a onoarei și a rușinii. Unii eroi (judecătorii, dar și David) sunt dispuși la jurăminte pripite, la fapte discutabile, la gesturi greu de explicat pentru a ieși cu fața curată. De ce această teamă de râsul filistenilor (1:20)? Ce ar trebui făcut ca poporul lui Dumnezeu să nu ajungă niciodată acolo?
În timpurile biblice nu exista distincția dintre secular și religios. O înfrângere a poporului ales era, în același timp, o înfrângere a Dumnezeului lui Israel. La fel și astăzi, când poporul lui Dumnezeu trădează legământul, Numele lui Dumnezeu e batjocorit.
Nu putem lua decizii pentru alții, dar putem avea grijă ca, în propria viață, să nu terfelim onoarea Celui care ne-a făcut numai bine.
Încheiem cărțile 1 și 2 Samuel. Istoria lui David se termină aici (deși vom relua detalii la 1 Împărați și 1 Cronici). Îl cunoaștem pe împărat atât ca băiat tânăr, viteaz, un om bun și totuși, la polul opus, a făcut greșeli impardonabile (omenește). Peste toți împărații ce vor veni, el este modelul, chiar Domnul Isus fiind descris, în conceptul de Mesia, ca „fiul lui David”. Îl văd ca pe omul care prin anumite fapte s-a dus jos de tot… Dar îl văd și foarte aproape de Domnul (vezi Psalmii), mai mult decât alții. Ce rămâne de la David?
Despre David am putea scrie la nesfârșit. O să amintesc un singur aspect: pocăința.
Dincolo de toate umbrele din viața sa (și n-au fost puține), David a fost mereu omul gata să ceară iertare. El L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima, fără ambiții personale, orgolii sau aroganțe.
Astfel de oameni sunt, din păcate, rari „ca aurul din Ofir”.
Vă mulțumim pentru încă un pas pe „Drumul spre Emaus”. Săptămâna viitoare citim 1 Împărați, unde personajul principal este Solomon. Este împăratul căruia i s-a arătat Dumnezeul cerurilor, dar și cel care (oricât de greu ne-ar veni să credem) s-a dus și după Astarteea/Iștar, zeița războiului și a iubirii. De la el mai departe, împărăția a fost divizată teritorial, politic și spiritual între două regate, Israel și Iuda. Invitată la dialog este Ioana Dumitrescu, alături de care, în primăvară, am discutat Estera.
„Biblia, într-un an” este un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate interviurile la zi, două rapoarte trimestriale și două emisiuni TV dedicate proiectului.
Vă mulțumim!
Lucruri foarte interesante descoperite si de aceasta data. In primul rand Mical reprezinta un exemplu al traumei emotionale care traverseaza 1 Samuel in 2 Samuel. In primul rand devine sotia lui David si cum rar citesti in Biblie, ea il placea pe David. Apoi apare aceasta perioada zbuciumata din viata lui in care din cate inteleg nu a mai vazut-o mult timp, iar Saul o da lui Palti din Galim fiul lui Lais. Povestea trebuia sa se sfarseasca aici, dar se pare ca nu. David are impresia ca peste sufletul unei femei, distanta, si situatiile stresante nu au nici un impact. Si o ia inapoi, de la un barbat, care, se pare ca a iubit-o mult. Foarte posibil si ea sa se fi atasat de el foarte mult. Nu cred ca mai scrie undeva despre un gest atat de "feminin" - "a mers dupa ea plangand". Si daca pana aici presupunem ca este o interpretare romantica si lipsita de sustinere, Mical este singura care reactioneaza fata de dansul lui David (care lui nu i se pare deplasat), si "l-a dispretuit in inima ei". Cred ca aici este dezlegarea autorului. Un atasament odata rupt, nu aduce decat emotii din spectrul negativ si dezgust (dispret). Mical devine pentru David un trofeu. Mical nu mai este cea de la inceput, iar David probabil ca orice barbat considera ca dragostea se poate reaprinde ignorand lipsa prezentei si emotiile femeii. Poate nu este cadrul prin timpurile si cultura vremii sa vorbim despre emotii, insa aici mi se pare atat de evident acest lucru.
Am mai descoperit ca Tamar apare de doua ori ca nume, ca sora a lui Absalom si ca fiica a lui. Se pare ca a iubit-o mult, ca un frate adevarat.
Iar capitolul 21 (primele 14 versete) mi se pare infricosator. Parca este un capitol scris cu versete rupte din situatii parca aruncate acolo fara inceput sau sfarsit. ex. versetul 9, de ce face David asta? atat de usor? Sufera atat de mult dupa copiii lui si aici pur si simplu ii da la moarte? versetul 11, atat? este David instiintat si , atat? versetul 12 parca si cum versetul 11 e un fel de reclama care intrerupe emisiunea de stiri.
Si nu in ultmul rand, un lucru care mi-a placut mult, a fost prezentarea "vitejilor lui David" (cap 23). Un fel de comando cum am spune in zilele noastre.
Mergem mai departe. Succes si felicitari in tot ceea ce faceti.
Cred ca pe lingă pocăință asa cum a fost specificat foarte bine... Un alt lucru putem spune despre David este ca el nu s a schimbat dealungul timpului asa a fost și cînd a fost lingă oile tatălui său și după ce a fost uns ca împărat de către Samuel mai mult și atunci cînd a fost ales și investit împărat el nu s a schimbat nu a devenit arogant și mindru asa cum a fost predecesorul lui el a fost smerit și chear atunci cînd Absalom I a luat tronul el fuge dinaintea lui... Cred ca prin smerenie s a lepădat pe sine și citez aici un gind... Lepădarea de sine nu înseamnă disprețul față de noi înşine ci înseamnă a face loc şi altora....! Și din cauza asta Dumnezeu l a numit om după inima Lui. Din păcate putini lideri au caracterul lui David ci din contra ci de ajung sus uita de unde au pornit!