Invitatul de astăzi al dialogului pe Drumul spre Emaus este un prieten bun și vechi, Ady Lascu. S-a descris pe scurt în următoarele cuvinte:
Sunt pastor în Milano, slujind trei biserici: italiană, română și filipineză și, până de curând, grupa internațională. Sunt și asistent medical. Am lucrat în domeniul sănătății publice și al sănătății mintale, teme care mă preocupă și mă fascinează. Suntem o familie internațională, care a trecut prin America de Sud, Orientul Mijlociu și, în momentul de față, în Europa.
Am citit epistola lui Iacov. Un apostol ușor necunoscut: absent în evanghelii (nu este fratele lui Ioan), prezent și activ (cu plus și cu minus) în Faptele apostolilor, menționat în 1 Corinteni și în Galateni, frate al Domnului Hristos și stâlp dur al bisericii din Ierusalim. Trebuie să fie în spate o adevărată istorie… Ni-l poți prezenta pe „fratele Iacov”?
Iacov, fiul lui Iosif, nu este prezentat pe larg în evanghelii, dar, în mod sigur, și-a făcut simțită prezența. Ținând cont de cutuma vremii, odată cu moartea lui Iosif, Iacov, care se pare că era cel mai mare dintre frați (e menționat primul atât în Matei 13:55, cât și în Marcu 6:3), a preluat poziția de autoritate în familie, fiind probabil cel care a condus delegația familiei, care a căutat să pună capăt rușinii aduse de „nebunia” mesianică a lui Isus (Marcu 3:21). Se poate deduce că Iacov a avut un rol important în viața lui Isus înainte de a-și începe lucrarea publică.
Pavel confirmă atenția pe care Iacov o primește din partea Mântuitorului înviat, care i Se arată în mod special (1 Corinteni 15:7). Această manifestare îi schimbă viața și Iacov devine astfel „rob al lui Dumnezeu și al Domnului Isus Hristos” (1:1). Iacov este acceptat de biserica primară în calitate de conducător, lucru confirmat în Faptele apostolilor și în epistole. În calitate de lider scrie epistola aceasta, una dintre cele mai timpurii, dacă nu cumva chiar prima carte a Noului Testament.
O informație deosebită ca importanță este că Iacov este personajul biblic cel mai recent atestat și de arheologie, prin descoperirea la Ierusalim a osuarului său pe care e scris în aramaică: „Iacov fiul lui Iosif, fratele lui Isus”.
Încep cu începutul, întrucât simt că aici e o cheie. Citesc așa: „Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări” (1:2). Cum aplici versetul acesta, cu consecvență, dar și situațional? Adică, una e când ai de transmis un mesaj adunării, sau unei comunități de oameni (să zicem în timpul pandemiei), și cu totul altceva când soția se uită la tine peste patul copilului bolnav. E un paradox care te încearcă la maximum. Sigur, poți să nu o vezi chiar ca pe o „mare” bucurie, sau doar să o rabzi. Dar cum de are Iacov o astfel de perspectivă?
Această afirmație de debut a lui Iacov este un ecou al experienței bisericii timpurii. De exemplu, în Faptele apostolilor 5:41, îi găsim pe apostoli bucurându-se „că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru Numele Lui [Isus]”.
Același lucru îl afirmă Petru (1 Petru 3) cu privire la cei care suferă pentru neprihănire. Este principala semnificație a textului, care, în mod sigur, e în contrast evident cu spiritul vremii noastre. Sunt însă și aplicații pentru situații precum carantina impusă de pandemie sau suferințele personale aduse de boală sau de alte încercări.
Tema suferinței care lucrează este recurentă în Noul Testament. O găsim în două dintre fericiri, în scrierile pauline și în Apocalipsa.
Suferința, ca instrument în edificarea noastră spirituală, este specialitatea lui Dumnezeu.
Nu, Tatăl ceresc nu găsește plăcere în suferința noastră, dar este singurul care o poate transforma într-un factor de creștere, de dezvoltare a virtuților care ne apropie în asemănare de arhimodelul Isus Hristos.
Personal, nu am ajuns încă să stăpânesc arta creșterii prin suferință. Ca să-l parafrazez pe C.S. Lewis, I’m still kicking and screaming… Procesul este dureros, dar am învățat să mă întreb nu doar: De ce?, ci și: Cu ce scop? Care e lecția? Mai multă răbdare? Mai multă înțelepciune? Statornicie? Iacov ne învață că, atunci când suferim, trebuie să ne rugăm cu credință pentru acestea. Probabil chiar mai mult decât pentru izbăvirea din suferință.
Legea lui Dumnezeu, așa cum este prezentată de Iacov, pare cu totul altfel decât ce te-ai aștepta. Iacov era știut ca un stâlp al bisericii din Ierusalim, chiar din aripa dură (vezi Galateni 2:12). Și totuși îl găsim aici vorbind despre o lege „desăvârșită” (1:25), despre o lege a „slobozeniei” (eliberare, 1:25 și 2:12), o lege „împărătească” (2:8). Despre esența legii, „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (2:8). Cum să vedem deci legea, și mai ales cum să trecem de la o împământenită perspectivă dură, restrictivă, nenegociabilă, la o înțelegere mai bună – nu mai ieftină – a legii lui Dumnezeu? (Vezi și 4:11.)
„Epistolă de paie”, așa a numit Luther epistola lui Iacov. Totuși, paralela cu epistolele pauline, îndeosebi cu Romani sau Galateni, este nejustificată dacă se dorește punerea lor în contrast. Să nu uităm că, în Romani 7:12, Pavel însuși califică Legea ca fiind „sfântă, dreaptă și bună”. Iacov o numește desăvârșită (1:25), a libertății (1:25; 2:12), împărătească (2:8).
Legea, mai ales în cazul lui Iacov, echivala cu Tora (Pentateuhul). Dar, chiar și atunci când Iacov citează în mod explicit Cele Zece Porunci, o face din perspectiva legii împărătești: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” În limbaj teologic numim legea expresie a caracterului divin, a dragostei lui Dumnezeu. Dar Iacov ne deschide o perspectivă mai profundă – împlinirea legii ca exercițiu al dragostei noastre față de Dumnezeu și ca extensie naturală în raport cu semenii noștri.
Cum pot să păzesc legea inclusiv în beneficiul semenului meu? Cum pot să fac din păzirea legii o manifestare a dragostei pe care Dumnezeu a pus-o în inima mea pentru aproapele meu? Această abordare ne eliberează de perspectiva rigidă, legalistă, și ne deschide orizontul creșterii în har, al experimentării unor moduri noi de a împlini legea și de a crește în înțelegerea ei.
Pun înainte un scenariu tipic. Adventistul predică toată legea (să zicem, Cele Zece Porunci). Unuia care nu e adventist, și care nu păzește sabatul zilei a șaptea, îi va zice: „Degeaba ții nouă din zece!” „Cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate.” Obiectez față de această siluită interpretare a legii, care-mi pare un șantaj ieftin! Cum înțelegem acest text din Iacov, în condițiile în care toți am avut depărtări de anumite porunci din legea lui Dumnezeu (ca practică, ca înțelegere, vezi 3:2)?
Da, este împământenită în conștiința adventistă această abordare sectară a textului din Iacov 2:10. A devenit o lentilă de studiere a Bibliei, atunci când sunt abordați neadventiștii. Însă textul nu își asociază porunca a IV-a ci, din contră, face referire tocmai la acele enunțuri divine care reglementează dragostea față de aproapele. Evident că, potrivit acestei afirmații radicale a lui Iacov, toți suntem călcători ai legii.
Răspund la întrebare în limbajul adventistului, cu o întâmplare reală din comunitatea de origine a soției mele (undeva în Brazilia).
O soră săracă a răspuns apelului de a le mărturisi vecinilor despre credința ei. Femeia a decis să le ducă acestora câte o pâine coaptă în fiecare zi (duminică, luni, marți…). În ziua de vineri le-a dus două pâini, iar în sabat… nimic. Legalist, și totuși o împlinire a legii plină de dragoste. După o vreme, vecinii au întrebat-o de ce face așa, și astfel a început o experiență nouă de mărturisire.
Eu compar legea cu o lanternă. Poți să o faci utilă ca să luminezi calea celuilalt sau poți s-o folosești ca să-l orbești. Un vechi proverb indian spune că „nu poți tăia nasul cuiva, ca apoi să-i dai să miroasă un trandafir”.
Rămân încă la tensiunea din jurul legii (2:14-26). „Credința fără fapte este moartă” (2:26) – sună extraordinar. Dar, mai sus, e altfel: „omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință” (2:24). Simt că accentul lui nu e pe una împotriva alteia, ci atrage atenția asupra unui abuz, în care unii o țineau „langa” că „ei au credință”, în timp ce faptele lor dovedeau exact contrariul. Ca un preot pedofil, ca un prezbiter care-și bate soția, ca un sfânt care fură din donațiile pentru văduvă. Înțeleg așa, credința lui Avraam, socotită ca neprihănire de la bun început (Geneza 15:6) e dovedită (până) la final, în Geneza 22, când e gata să-l jertfească pe Isaac. Cum împletești credința cu faptele (2:22, „credința lucra împreună cu faptele”)?
Mă gândesc la două ilustrații. O barcă cu motor... Credința e motorul care ne poartă înainte, iar valurile reprezintă faptele, arătând ce rămâne în urmă și, totodată, înaintarea. Sau un pom..., unde roadele reprezintă faptele.
Fără o analiză teologică a neprihănirii atribuite, fiindcă nu cred că Iacov avea intenția asta, mă opresc asupra metaforei pomului roditor din Psalmii 1, pe care o găsim menționată de Domnul pentru a distinge între credincioșii veritabili și cei falși. Credința care nu rodește este numită de Iacov „drăcească”. Cred că aceasta dă adevărata înțelegere sintagmei: mântuit doar prin credință, judecat și răsplătit pe baza faptelor.
Avraam este ilustrația vie. El a ales să asculte, pășind într-o dimensiune extralegală, potrivit lui Kierkegaard, pentru că a ales să trăiască prin credință, încrezător în Dumnezeu, care va interveni favorabil. Și a acționat ca atare.
Îți pun trei paradoxuri înainte: „săraci în ochii lumii”, dar „bogați în credință” (2:5); „prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu” (4:4); „smeriți-vă înaintea Domnului, și El vă va înălța” (4:10). Alege unul și pune-l în câteva idei devoționale!
„Smeriți-vă înaintea Domnului, și El vă va înălța.” Iacov are multe fraze care au intrat în vocabularul creștin. Această formulare paradoxală este tipică gândirii biblice, însă, de data aceasta, ne este explicată însăși cheia paradoxului.
Știam deja că Dumnezeu este Cel care înalță, iar acum umilința este identificată ca fiind parcursul pentru înălțare.
Iacov nu ne invită să ne rugăm ca Domnul să ne dea umilință, nici nu prescrie pași spre umilința creștină. Fără echivoc, ne invită să ne umilim înaintea Domnului.
Dacă, în cazul Domnului Isus, smerenia a însemnat kenoza (Filipeni 2:6-11), în cazul meu, acest exercițiu spiritual, care rezultă într-o înălțare asemenea lui Hristos, mă învață supunerea (4:7), apropierea de Domnul (4:8), curăția (4:8) și experimentarea simțământului de păcătoșie sau conștiința mizeriei morale (4:9), care aduce „întristarea... după voia lui Dumnezeu” (4:9; 2 Corinteni 7:9,10).
„Doamne, ajută-mă să mă umilesc înaintea Ta.” Iar El îmi răspunde, parafrazez acum: Ferice de cei ce se smeresc înaintea Domnului, căci El îi va înălța (vezi 4:10 sau 1 Petru 5:6).
Iacov este clar un așteptător: „venirea Domnului este aproape” (5:8), „Judecătorul este chiar la ușă” (5:9). Pare iminent, totul. Dar, mai sus și mai jos, ca versete, avem apeluri la răbdare, așteptare și stăruință. Care să ne fie accentul?
Cel mai faimos paradox biblic, sau paradoxul adventistului: „Domnul vine în curând, dar nu încă.” Acum, ca și atunci, mai rămâne câte ceva de împlinit. Bineînțeles că a rămas mult mai puțin. Dar răbdarea e de aur. Este una din caracteristicile esențiale ale sfinților așteptători (Apocalipsa 14:12).
Metafora agricultorului e cheia, mai ales că ceea ce lipsește pentru un seceriș bogat este ploaia – în cazul nostru, ploaia târzie, care să aducă maturizarea roadelor. Aceasta presupune o noțiune de timp necunoscută, iar Iacov insistă să fim „îndelung răbdători... căci venirea Domnului este aproape” (5:7,8).
Sincer, prefer această abordare a lui Iacov decât pe cea a lui Petru (2 Petru 3:8), care a dat loc la tot felul de calcule speculative.
În mod sigur, în metafora aceasta, noi suntem roadele, nu plugarul. La fel ca în parabolele Domnului Isus, doar Stăpânul câmpului va ști când să trimită secerătorii. Partea noastră, îndelunga răbdare.
10x – întrebări la foc automat.
„Și dracii cred” (2:19). De ce nu sunt mântuiți?
Pentru că doar se înfioară! Și nu rodesc.
„V-ați strâns comori în zilele din urmă” (5:3)! Dacă le strângeam mai devreme era mai bine?
„Zilele din urmă” reprezintă timpul dintre cele două veniri ale lui Isus (Evrei 1:2; Faptele apostolilor 2:17). „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta…” (Luca 12:20).
„Mai presus de toate […] să nu jurați” (5:12)! Chiar e aspectul acesta cel mai important?
O altă idee recurentă în Scripturi, amintită și de Mântuitorul (Matei 5:33). Înseamnă că e ceva esențial. (Zău așa!)
Cum de, în 3:1, apelativul este „frații mei”, iar în 4:4, „suflete preacurvare”?
Spune-mi cu cine te împrietenești ca să-ți spun cine ești. Îmi place fotbalul, dar nu mă duc niciodată pe stadion. N-am nicio prietenie cu ultrașii, chiar dacă ținem cu aceeași echipă.
Din 3:17 aflăm despre „înțelepciunea care vine de sus”. Cea de jos (3:14-16) e pizmă, ceartă, laudă și minciună? Vorbim de vreo sesiune de alegeri, rapoarte umflate?
Am vorbit mai sus despre credința dracilor, iar acum aflăm de șmecheria lor. „Înțelepciunea” lor înnebunește (Romani 1:22). Se încheie acolo de unde a izvorât: din abisul unei inimi răzvrătite (Matei 15:19).
„Dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit” (3:2; 1:26). Invitație la muțenie?
„Dacă tăceai, filosof rămâneai.” Dacă limbarița te face să păcătuiești, mai bine taci din gură.
„Împotriviți-vă Diavolului, și el va fugi de la voi” (4:7). Fuge de noi și dă tot de… noi?
Noi îl fugărim pe el. În loc să mergem spre Domnul (4:7), singura direcție sigură, unde nu dăm de diavol.
Care este „frumosul nume pe care-l purtați” (2:7)?
Frate (2:1,5), preaiubit (2:5), urmaș al lui Hristos (2:1) – traduse și dovedite în relația cu aproapele, mai ales acolo unde sunt diferențe existențiale: stare socială, naționalitate, etnie, sex, vârstă.
Intră în adunare „și un sărac îmbrăcat prost” (2:2). Unde se mai așază azi?
În mod sigur nu la mine în casă. Pute, are păduchi, poate că și fură… Îl trimit la ADRA sau la un adăpost. Azi are guvernul grijă de el. Dar mai bine ar sta la el în Africa, în Afganistan, la Cucuieții din Dos. Ce rost are să ne strice atmosfera elitistă?
„Cereți rău, cu gând să risipiți” (4:3). Cum s-ar cere „bine”?
Textul e mai lung. „Să risipiți în plăcerile voastre.” Aceasta este definiția risipei. Ceri bine când ceri (și capeți) pentru a sluji nevoilor altora.
Ești pastor în diaspora (din perspectiva românească). Cum predici textul din 4:13-15?
Întotdeauna pun accentul pe etica creștină și pe un plan cu țintă precisă.
Banul. Ce presupune această îmbogățire? Sunt cinstit în activitatea mea? Exploatez vreun frate nou-venit, neștiutor? Îmi plătesc taxele?
Biserica. Am în vedere nevoile bisericii din locul în care mă găsesc? Dar pe cei de acasă? Am în minte și un proiect misionar pe care fie îl susțin financiar, fie strâng bani ca să-l pornesc la un moment dat?
Timpul. Am un calendar în minte? Cât timp am de gând să stau aici pentru a face bani? Am făcut un plan cu familia? Mă țin de el? Să nu schimbăm planul în funcție de nevoi, că nevoi vor fi mereu, tot mai mari. Am cunoscut o soră; avea aproape optzeci de ani și tot lucra în străinătate să-și țină ginerele în facultate. Apoi au apărut nepoții…
Domnul. Mai presus de toate, „dacă vrea Domnul”. Pe El L-am consultat?
Concluzia acestui pasaj este surprinzătoare (deși noi îl folosim mereu în afara contextului): „Deci cine știe să facă bine și nu face săvârșește un păcat.”
Citesc ceva de suflet, o minune autentică: „Apropiați-vă de Dumnezeu, și El Se va apropia de voi” (4:8). Cine face primul pas? Zi-mi dinamica!
Anterior, vorbeam despre cum fugim noi după diavol. Dacă ne-am uita înapoi am vedea că Dumnezeu caută să Se apropie de noi. El a început de mult să ne urmărească cu dragostea Sa desăvârșită.
Pasul unu, asemenea fiului risipitor, e să ne venim în fire, să ne aducem aminte de binele din casa Tatălui. Apoi, să ne oprim, să-I permitem Tatălui, care este sursa oricărui „dar desăvârșit” (1:17), să ne prindă din urmă. Ne întoarcem privirea țintă spre El, întindem brațele și ne lăsăm îmbrățișați de El.
Drama este că, în mod constant, noi fugim de El. Perseverăm în a ne îndepărta din cauză că suntem cu inima împărțită.
Vreau să încheiem cu lucruri foarte practice. „Eu îți voi arăta credința mea din faptele mele” (2:18). Cum îi arată o biserică lumii întregi credința ei, prin faptele ei? Creionează idealul „religiei curate”!
O biserică care excelează în slujire, în serviciu dezinteresat, care nu-și pune problema că au venit doar pentru pâine și pește. Ci, în mod constant și intenționat, este prezentă în comunitate, păsându-i de oameni și slujindu-le.
O biserică care are în fiecare zi a săptămânii activități – să ajute victimele violenței domestice, să-i ajute pe cei ce sunt victime ale alcoolului, să le ofere copiilor un viitor mai bun, o educație bazată pe valori veșnice. O comunitate care gestionează un refugiu pentru oamenii străzii, pentru cei care se luptă cu dependența de droguri sau care se găsesc în valea umbrei depresiei.
„Faceți dreptate celui slab și orfanului, dați dreptate nenorocitului și săracului, scăpați pe cel nevoiaș și lipsit – izbăviți-i din mâna celor răi” (Psalmii 82:3) și „mustră asupritorul” (Isaia 1:17, NKJV).
Astăzi există o criză universală în lumea religioasă – preoți pedofili, pastori adulteri și hoți, oameni bisericoși necinstiți, creștini plini de ură și de violență. Prin urmare, biserica trebuie să proclame valorile lui Hristos fără ezitare, zi și noapte, oriunde și oricând. Fapte! Și, când e nevoie, și cuvinte.
Așa am încheiat prima jumătate a anului 2023 și prima jumătate a proiectului „Biblia, într-un an”. Vă mulțumim tuturor pentru susținere și vă invităm să distribuiți mai departe aceste dialoguri.
„Biblia, într-un an” este un proiect non-profit. Găsiți aici ideea inițială, planul și motivația, emisiunea de la Speranța TV dedicată proiectului și raportul despre primul trimestru.
În câteva zile revenim cu raportul celui de-al doilea trimestru, într-un format atipic. Editorul proiectului, Florin Bică, mi-a pus o serie de întrebări despre ce s-a întâmplat pe Drumul spre Emaus de la ultima dare de seamă.
Și, să nu ne scape… Săptămâna viitoare citim Efeseni și vom dialoga cu pastorul și realizatorul TV Florin Matei. În aceeași lună iulie vom urma cu Iosua, Judecătorii și Rut, Coloseni… Mergem tot mai departe, ce-a fost greu a trecut.
Citind mi-am dat seama ca multe referinte biblice pe care le cunosteam erau din Iacov. A fost mai mult ca o recitire a unui rezumat.
Mi-a placut Iacov 2:2-3. Oamenii cu ”inele de aur si haine stralucitoare” sunt bineveniti in adunare. Nu imi dau seama de unde a aparut favoritismul? Chiar si in religie? Care este rolul acestui favoritism?