Aug 13, 2023·edited Aug 15, 2023Liked by Christian Salcianu
Lucruri foarte interesante descoperite si de aceasta data. In primul rand Mical reprezinta un exemplu al traumei emotionale care traverseaza 1 Samuel in 2 Samuel. In primul rand devine sotia lui David si cum rar citesti in Biblie, ea il placea pe David. Apoi apare aceasta perioada zbuciumata din viata lui in care din cate inteleg nu a mai vazut-o mult timp, iar Saul o da lui Palti din Galim fiul lui Lais. Povestea trebuia sa se sfarseasca aici, dar se pare ca nu. David are impresia ca peste sufletul unei femei, distanta, si situatiile stresante nu au nici un impact. Si o ia inapoi, de la un barbat, care, se pare ca a iubit-o mult. Foarte posibil si ea sa se fi atasat de el foarte mult. Nu cred ca mai scrie undeva despre un gest atat de "feminin" - "a mers dupa ea plangand". Si daca pana aici presupunem ca este o interpretare romantica si lipsita de sustinere, Mical este singura care reactioneaza fata de dansul lui David (care lui nu i se pare deplasat), si "l-a dispretuit in inima ei". Cred ca aici este dezlegarea autorului. Un atasament odata rupt, nu aduce decat emotii din spectrul negativ si dezgust (dispret). Mical devine pentru David un trofeu. Mical nu mai este cea de la inceput, iar David probabil ca orice barbat considera ca dragostea se poate reaprinde ignorand lipsa prezentei si emotiile femeii. Poate nu este cadrul prin timpurile si cultura vremii sa vorbim despre emotii, insa aici mi se pare atat de evident acest lucru.
Am mai descoperit ca Tamar apare de doua ori ca nume, ca sora a lui Absalom si ca fiica a lui. Se pare ca a iubit-o mult, ca un frate adevarat.
Iar capitolul 21 (primele 14 versete) mi se pare infricosator. Parca este un capitol scris cu versete rupte din situatii parca aruncate acolo fara inceput sau sfarsit. ex. versetul 9, de ce face David asta? atat de usor? Sufera atat de mult dupa copiii lui si aici pur si simplu ii da la moarte? versetul 11, atat? este David instiintat si , atat? versetul 12 parca si cum versetul 11 e un fel de reclama care intrerupe emisiunea de stiri.
Si nu in ultmul rand, un lucru care mi-a placut mult, a fost prezentarea "vitejilor lui David" (cap 23). Un fel de comando cum am spune in zilele noastre.
Mergem mai departe. Succes si felicitari in tot ceea ce faceti.
Am apreciat mult gândurile împărtășite și vă apreciez de asemenea fidelitatea cu care pășiți pe drumul spre Emaus împreună cu invitații! Mi-am propus de ceva timp să răspund comentariului, însă abia acum am găsit răgaz.
Rareori întâlnesc persoane care să se aplece cu atâta preocupare asupra istoriilor personajelor feminine din Biblie, și mai ales asupra emoțiilor acestora. E un subiect aproape și de sufletul meu, pentru că Dumnezeu nu le vorbește numai bărbaților (sau numai prin ei). Scriptura are multe de spus despre și pentru toți.
Cred că observațiile dvs. legate de Mical sunt, în principiu, corecte. Totuși, aș puncta câteva aspecte pe care le consider relevante. În primul rând, nu ni se spune că ea a dorit să fie dată unui alt bărbat. Decizia i-a aparținut, desigur, lui Saul, care a încălcat orice normă civilă sau religioasă în felul acesta. Mical era soția legitimă a lui David, indiferent de părerea lui Saul despre el. Există, de asemenea, o dimensiune politică a gestului: Saul îl repudiază pe David, ginerele său. Nu îl consideră succesor legitim la tron, ci trădător de țară. Dând-o pe Mical unui alt bărbat, Saul se comportă ca și cum David ar fi mort. David, cel despre care Dumnezeu spusese că va fi rege.
Cu siguranță, Palti a iubit-o mult pe Mical. Poate și Mical s-a atașat de el. Totuși, din orice punct de vedere legal, Mical era soția legitimă a lui David. În plus, a o lăsa să rămână în casa unui alt bărbat era un semn de slăbiciune politică din partea monarhului. Din punctul meu de vedere, multe acțiuni ale lui David se pot înțelege mai clar atunci când sunt citite în cheie politică.
Cu toate acestea, sunt de acord cu dvs. că David o considera pe Mical un trofeu și, cel mai probabil, nu a fost sensibil la emoțiile ei. Scriptura nu ne spune dacă și ea plângea când a fost adusă la palat, dar sunt de acord că este rezonabil să credem că se atașase de noul soț, așa cum ați amintit.
În ceea ce privește capitolul 21, este cu siguranță un capitol straniu, ca multe altele din cărțile Judecători și Samuel. Totuși, din perspectiva mea, ne deschide o fereastră fascinantă către acele timpuri atât de diferite de timpurile noastre. Ca o conexiune, nu poate să nu îmi vină în minte istoria lui Iefta. Nimic nu e la locul lui în acea istorie: începuturile lui, viața lui de bandit, jurământul lui ciudat. Există un singur lucru pe care Iefta îl înțelege cum trebuie: sfințenia unui legământ. Făgăduiala dată e datorie curată. Și pentru aceasta, el apare între eroii credinței.
De-a lungul Scripturii, Dumnezeu s-a străduit din răsputeri să își învețe poporul că un legământ nu e o joacă. Era, ca să zic așa, nivelul zero, prima literă din alfabet, prima lecție din abecedar: legământul e sfânt și trebuie onorat. Degeaba vorbim despre lucruri mai complicate, despre har, despre dragoste, despre lucruri cerești, dacă nu am trecut de acest nivel. Dumnezeu se ține de cuvânt, iar omul trebuie și el să se țină de cuvânt. Vorba lui Tolstoi: înainte să îi învățați pe copii să facă binele, învățați-i să nu facă răul. Există linii roșii care nu se trec. Poporul Israel avea nevoie ca de aer să învețe că legământul nu se calcă.
Cred că aceasta este cheia în care trebuie citit capitolul 21. Saul își bătuse joc de legământul cu gabaoniții – trebuia făcută ispășire. Totuși, există încă un legământ făcut – cel între David și Ionatan; așadar, Mefiboșet va fi cruțat. Poporul trebuia să înțeleagă că legământul e sfânt. În final, Rițpa face același lucru pe care l-a făcut și David la moartea regelui și a fiilor lui: onorează trupurile celor uciși. Blestem, legământ, ispășire, responsabilitate comunitară, onoare, rușine. Sunt valorile arhaice după care încă operează societăți din lumea noastră (vezi Afghanistan, Somalia etc.), în contrast cu valorile culturii occidentale contemporane: valoarea fiecărui individ, responsabilitate individuală, libertate, consimțământ, reabilitare, iertare, non-violență. Lumii de atunci Dumnezeu a trebuit să îi vorbească pe limba ei, oricât de greu ne e nouă azi să înțelegem.
(În paranteză fie spus, primul verset al capitolului vorbește despre Saul și "casa lui sângeroasă". Este foarte posibil ca toți acești descendenți ai săi să fi luat parte activă la politica de genocid pe care regele o promovase în raport cu gabaoniții și, deci, să fie vinovați și individual, nu doar ca urmași.)
Nu pretind că am epuizat în vreun fel pasajul, ci mi-am propus doar să deschid câteva linii de discuție. Mărturisesc, însă, că găsesc intrigante aceste episoade. Desigur, nu îmi provoacă plăcere, însă mă fascinează. Pe măsură ce narațiunea biblică se apropie de timpurile noastre, devine din ce în ce mai ușor de înțeles, pentru că acțiunea se desfășoară într-o cultură din ce în ce mai apropiată de cea în care trăim. Narațiunile cele mai vechi, însă, au culori stranii și fascinante: Dumnezeu care trece printre trupuri despicate de animale ca să facă un legământ cu Avraam; Iael care este lăudată pentru că a ucis un bărbat care dormea; filistenii care trimit împreună cu chivotul niște șoareci de aur; Dumnezeu care omoară mii de oameni pentru că David a făcut numărătoarea poporului etc. etc. Este o cultură ce operează după cu totul alte reguli și căreia Dumnezeu îi vorbește pe limba ei, astfel încât să poată începe să înțeleagă măcar abecedarul.
Din nou, vă apreciez foarte tare comentariul și fidelitatea cu care urmăriți proiectul. Este o încântare să vă citesc ideile împărtășite pe marginea diferitelor articole. Multe binecuvântări!
Multumesc pentru apreciere, nu credeam ca mai citeste cineva comentariile mele in afara de Cristian. Scriu cate un comentariu ca sa imi marchez progresul pe acest drum, un fel de borna kilometrica. Am aflat de acest proiect dintr-o “intamplare” si mi s-a parut o provocare foarte interesanta. Acum nici nu mai consider cititul Bibliei la “rand” altfel decat in acest mod.
Mentionez ca nu am privit atent partea feminina din Biblie ca pana acum. Poate daca eram mai atent evitam anumite traume sa se intample in viata mea.
Cred ca legitimitatea in acele vremuri in context de familie erau date de figurile paterne. Nu cred ca exista vreun ritual legal sau religios (dupa cum avem astazi) de marcare a constituirii noii familii. Femeia “era data” unui barbat si gata. Sau barbatul “isi lua” o femeie de sotie, pe alta de tiitoare si …gata. Probabil era ceva mai mult cultural si social pe baza martorilor. Dreptul roman nu exista pe atunci deci legal si legitim era cum zicea preotul, patriarhul, imparatul, regele, etc. Cazul acesta este unul fericit pentru ca este unul mentionat in Biblie dar la nivel de individ simplu cred ca lucrurile erau mai dure. Nu degeaba s-au instituit legi si reguli pentru divort de pe vremea lui Moise.
In acele timpuri daca nu „apartineai” cuiva erai in pericol de moarte. Puteai in cel mai fericit caz sa fii sclav sau prostituata. Lucrurile s-au schimbat odata cu legile cetatenesti si drepturile omului. Dorintele femeilor nu erau luate in considerare pe atunci. Este perspectiva din care privesc eu lucrurile bazat pe ce am studiat pana acum.
Gestul lui Saul poate fi echivalent cu gestul lui Absalom. A detine o femeie si a avea dreptul de a face ce doresti cu ea era un semn de putere. Astazi este considerat abuz.
Cred ca Mical s-a atasat de Palti pentru ca altfel trairea impreuna ar fi fost ”dureroasa”. Nu cred ca ratiunea lui David a fost una politica pentru ca atunci ma intreb care a fost ratiunea in cazul Batsebei? Am putea si aici sa vedem lucrurile intr-o cheie politica dar nu din dreptul lui David.
Recitind comentariul dumneavoastra mi s-a parut foarte interesnat accentual pus pe legamant. Si legamintele se rup sau nu se mai tin. Nu stiu daca legamintele ar trebui tinute din frica consecintelor. Consecintele sunt de cele mai multe ori ireversibile si ireparabile, insa viata merge mai departe. Va multumesc ca v-ati oprit la un popas de “o vorba” cu mine.
Din nou, vă apreciez mult pentru ideile împărtășite! Deschideți multe fire de discuție foarte interesante. Totuși, dialogul în scris e anevoios... Sper să avem cândva ocazia de a ne întâlni și de a povesti mai multe!
Îmi cer iertare pentru răspunsul întârziat. Vă doresc multe binecuvântări!
Cred ca pe lingă pocăință asa cum a fost specificat foarte bine... Un alt lucru putem spune despre David este ca el nu s a schimbat dealungul timpului asa a fost și cînd a fost lingă oile tatălui său și după ce a fost uns ca împărat de către Samuel mai mult și atunci cînd a fost ales și investit împărat el nu s a schimbat nu a devenit arogant și mindru asa cum a fost predecesorul lui el a fost smerit și chear atunci cînd Absalom I a luat tronul el fuge dinaintea lui... Cred ca prin smerenie s a lepădat pe sine și citez aici un gind... Lepădarea de sine nu înseamnă disprețul față de noi înşine ci înseamnă a face loc şi altora....! Și din cauza asta Dumnezeu l a numit om după inima Lui. Din păcate putini lideri au caracterul lui David ci din contra ci de ajung sus uita de unde au pornit!
Mi-a plăcut accentul pe “lepădarea de sine nu înseamnă disprețul față de noi înșine”. Cred că e nevoie să fim mai atenți cum ne raportăm la sine și mai ales la cum predicăm asta altora. Toți avem instinct de conservare, apreciere de sine, dezvoltare personală — lucruri absolut normale. Chiar Domnul Isus a spus despre iubirea altuia “ca pe tine însuți”. Unde greșim e când mergem la extreme, întru justificare proprie sau incriminare a altora. Mai zic o vorbă: firea pământească să moară, iar cea născută din nou să crească.
David s-a luptat cu ele. Un Daniel sau un Iov sau un Iosif sunt doar “loviți” de circumstanțe în afara controlului lor. Dar un David (sau un Petru) sunt altfel de eroi, cu suișuri și coborâșuri.
Cum zici, prin smerenie (nu falsă modestie), are loc lepădarea de sine.
Lucruri foarte interesante descoperite si de aceasta data. In primul rand Mical reprezinta un exemplu al traumei emotionale care traverseaza 1 Samuel in 2 Samuel. In primul rand devine sotia lui David si cum rar citesti in Biblie, ea il placea pe David. Apoi apare aceasta perioada zbuciumata din viata lui in care din cate inteleg nu a mai vazut-o mult timp, iar Saul o da lui Palti din Galim fiul lui Lais. Povestea trebuia sa se sfarseasca aici, dar se pare ca nu. David are impresia ca peste sufletul unei femei, distanta, si situatiile stresante nu au nici un impact. Si o ia inapoi, de la un barbat, care, se pare ca a iubit-o mult. Foarte posibil si ea sa se fi atasat de el foarte mult. Nu cred ca mai scrie undeva despre un gest atat de "feminin" - "a mers dupa ea plangand". Si daca pana aici presupunem ca este o interpretare romantica si lipsita de sustinere, Mical este singura care reactioneaza fata de dansul lui David (care lui nu i se pare deplasat), si "l-a dispretuit in inima ei". Cred ca aici este dezlegarea autorului. Un atasament odata rupt, nu aduce decat emotii din spectrul negativ si dezgust (dispret). Mical devine pentru David un trofeu. Mical nu mai este cea de la inceput, iar David probabil ca orice barbat considera ca dragostea se poate reaprinde ignorand lipsa prezentei si emotiile femeii. Poate nu este cadrul prin timpurile si cultura vremii sa vorbim despre emotii, insa aici mi se pare atat de evident acest lucru.
Am mai descoperit ca Tamar apare de doua ori ca nume, ca sora a lui Absalom si ca fiica a lui. Se pare ca a iubit-o mult, ca un frate adevarat.
Iar capitolul 21 (primele 14 versete) mi se pare infricosator. Parca este un capitol scris cu versete rupte din situatii parca aruncate acolo fara inceput sau sfarsit. ex. versetul 9, de ce face David asta? atat de usor? Sufera atat de mult dupa copiii lui si aici pur si simplu ii da la moarte? versetul 11, atat? este David instiintat si , atat? versetul 12 parca si cum versetul 11 e un fel de reclama care intrerupe emisiunea de stiri.
Si nu in ultmul rand, un lucru care mi-a placut mult, a fost prezentarea "vitejilor lui David" (cap 23). Un fel de comando cum am spune in zilele noastre.
Mergem mai departe. Succes si felicitari in tot ceea ce faceti.
Zic doar două vorbe, de confirmare. Una despre Mical, cred cum spui. A doua despre fiica Tamar, și eu cred că a fost un nume bun, de restart.
Mulțumim pentru reacție și încurajare.
Am apreciat mult gândurile împărtășite și vă apreciez de asemenea fidelitatea cu care pășiți pe drumul spre Emaus împreună cu invitații! Mi-am propus de ceva timp să răspund comentariului, însă abia acum am găsit răgaz.
Rareori întâlnesc persoane care să se aplece cu atâta preocupare asupra istoriilor personajelor feminine din Biblie, și mai ales asupra emoțiilor acestora. E un subiect aproape și de sufletul meu, pentru că Dumnezeu nu le vorbește numai bărbaților (sau numai prin ei). Scriptura are multe de spus despre și pentru toți.
Cred că observațiile dvs. legate de Mical sunt, în principiu, corecte. Totuși, aș puncta câteva aspecte pe care le consider relevante. În primul rând, nu ni se spune că ea a dorit să fie dată unui alt bărbat. Decizia i-a aparținut, desigur, lui Saul, care a încălcat orice normă civilă sau religioasă în felul acesta. Mical era soția legitimă a lui David, indiferent de părerea lui Saul despre el. Există, de asemenea, o dimensiune politică a gestului: Saul îl repudiază pe David, ginerele său. Nu îl consideră succesor legitim la tron, ci trădător de țară. Dând-o pe Mical unui alt bărbat, Saul se comportă ca și cum David ar fi mort. David, cel despre care Dumnezeu spusese că va fi rege.
Cu siguranță, Palti a iubit-o mult pe Mical. Poate și Mical s-a atașat de el. Totuși, din orice punct de vedere legal, Mical era soția legitimă a lui David. În plus, a o lăsa să rămână în casa unui alt bărbat era un semn de slăbiciune politică din partea monarhului. Din punctul meu de vedere, multe acțiuni ale lui David se pot înțelege mai clar atunci când sunt citite în cheie politică.
Cu toate acestea, sunt de acord cu dvs. că David o considera pe Mical un trofeu și, cel mai probabil, nu a fost sensibil la emoțiile ei. Scriptura nu ne spune dacă și ea plângea când a fost adusă la palat, dar sunt de acord că este rezonabil să credem că se atașase de noul soț, așa cum ați amintit.
În ceea ce privește capitolul 21, este cu siguranță un capitol straniu, ca multe altele din cărțile Judecători și Samuel. Totuși, din perspectiva mea, ne deschide o fereastră fascinantă către acele timpuri atât de diferite de timpurile noastre. Ca o conexiune, nu poate să nu îmi vină în minte istoria lui Iefta. Nimic nu e la locul lui în acea istorie: începuturile lui, viața lui de bandit, jurământul lui ciudat. Există un singur lucru pe care Iefta îl înțelege cum trebuie: sfințenia unui legământ. Făgăduiala dată e datorie curată. Și pentru aceasta, el apare între eroii credinței.
De-a lungul Scripturii, Dumnezeu s-a străduit din răsputeri să își învețe poporul că un legământ nu e o joacă. Era, ca să zic așa, nivelul zero, prima literă din alfabet, prima lecție din abecedar: legământul e sfânt și trebuie onorat. Degeaba vorbim despre lucruri mai complicate, despre har, despre dragoste, despre lucruri cerești, dacă nu am trecut de acest nivel. Dumnezeu se ține de cuvânt, iar omul trebuie și el să se țină de cuvânt. Vorba lui Tolstoi: înainte să îi învățați pe copii să facă binele, învățați-i să nu facă răul. Există linii roșii care nu se trec. Poporul Israel avea nevoie ca de aer să învețe că legământul nu se calcă.
Cred că aceasta este cheia în care trebuie citit capitolul 21. Saul își bătuse joc de legământul cu gabaoniții – trebuia făcută ispășire. Totuși, există încă un legământ făcut – cel între David și Ionatan; așadar, Mefiboșet va fi cruțat. Poporul trebuia să înțeleagă că legământul e sfânt. În final, Rițpa face același lucru pe care l-a făcut și David la moartea regelui și a fiilor lui: onorează trupurile celor uciși. Blestem, legământ, ispășire, responsabilitate comunitară, onoare, rușine. Sunt valorile arhaice după care încă operează societăți din lumea noastră (vezi Afghanistan, Somalia etc.), în contrast cu valorile culturii occidentale contemporane: valoarea fiecărui individ, responsabilitate individuală, libertate, consimțământ, reabilitare, iertare, non-violență. Lumii de atunci Dumnezeu a trebuit să îi vorbească pe limba ei, oricât de greu ne e nouă azi să înțelegem.
(În paranteză fie spus, primul verset al capitolului vorbește despre Saul și "casa lui sângeroasă". Este foarte posibil ca toți acești descendenți ai săi să fi luat parte activă la politica de genocid pe care regele o promovase în raport cu gabaoniții și, deci, să fie vinovați și individual, nu doar ca urmași.)
Nu pretind că am epuizat în vreun fel pasajul, ci mi-am propus doar să deschid câteva linii de discuție. Mărturisesc, însă, că găsesc intrigante aceste episoade. Desigur, nu îmi provoacă plăcere, însă mă fascinează. Pe măsură ce narațiunea biblică se apropie de timpurile noastre, devine din ce în ce mai ușor de înțeles, pentru că acțiunea se desfășoară într-o cultură din ce în ce mai apropiată de cea în care trăim. Narațiunile cele mai vechi, însă, au culori stranii și fascinante: Dumnezeu care trece printre trupuri despicate de animale ca să facă un legământ cu Avraam; Iael care este lăudată pentru că a ucis un bărbat care dormea; filistenii care trimit împreună cu chivotul niște șoareci de aur; Dumnezeu care omoară mii de oameni pentru că David a făcut numărătoarea poporului etc. etc. Este o cultură ce operează după cu totul alte reguli și căreia Dumnezeu îi vorbește pe limba ei, astfel încât să poată începe să înțeleagă măcar abecedarul.
Din nou, vă apreciez foarte tare comentariul și fidelitatea cu care urmăriți proiectul. Este o încântare să vă citesc ideile împărtășite pe marginea diferitelor articole. Multe binecuvântări!
Multumesc pentru apreciere, nu credeam ca mai citeste cineva comentariile mele in afara de Cristian. Scriu cate un comentariu ca sa imi marchez progresul pe acest drum, un fel de borna kilometrica. Am aflat de acest proiect dintr-o “intamplare” si mi s-a parut o provocare foarte interesanta. Acum nici nu mai consider cititul Bibliei la “rand” altfel decat in acest mod.
Mentionez ca nu am privit atent partea feminina din Biblie ca pana acum. Poate daca eram mai atent evitam anumite traume sa se intample in viata mea.
Cred ca legitimitatea in acele vremuri in context de familie erau date de figurile paterne. Nu cred ca exista vreun ritual legal sau religios (dupa cum avem astazi) de marcare a constituirii noii familii. Femeia “era data” unui barbat si gata. Sau barbatul “isi lua” o femeie de sotie, pe alta de tiitoare si …gata. Probabil era ceva mai mult cultural si social pe baza martorilor. Dreptul roman nu exista pe atunci deci legal si legitim era cum zicea preotul, patriarhul, imparatul, regele, etc. Cazul acesta este unul fericit pentru ca este unul mentionat in Biblie dar la nivel de individ simplu cred ca lucrurile erau mai dure. Nu degeaba s-au instituit legi si reguli pentru divort de pe vremea lui Moise.
In acele timpuri daca nu „apartineai” cuiva erai in pericol de moarte. Puteai in cel mai fericit caz sa fii sclav sau prostituata. Lucrurile s-au schimbat odata cu legile cetatenesti si drepturile omului. Dorintele femeilor nu erau luate in considerare pe atunci. Este perspectiva din care privesc eu lucrurile bazat pe ce am studiat pana acum.
Gestul lui Saul poate fi echivalent cu gestul lui Absalom. A detine o femeie si a avea dreptul de a face ce doresti cu ea era un semn de putere. Astazi este considerat abuz.
Cred ca Mical s-a atasat de Palti pentru ca altfel trairea impreuna ar fi fost ”dureroasa”. Nu cred ca ratiunea lui David a fost una politica pentru ca atunci ma intreb care a fost ratiunea in cazul Batsebei? Am putea si aici sa vedem lucrurile intr-o cheie politica dar nu din dreptul lui David.
Recitind comentariul dumneavoastra mi s-a parut foarte interesnat accentual pus pe legamant. Si legamintele se rup sau nu se mai tin. Nu stiu daca legamintele ar trebui tinute din frica consecintelor. Consecintele sunt de cele mai multe ori ireversibile si ireparabile, insa viata merge mai departe. Va multumesc ca v-ati oprit la un popas de “o vorba” cu mine.
Din nou, vă apreciez mult pentru ideile împărtășite! Deschideți multe fire de discuție foarte interesante. Totuși, dialogul în scris e anevoios... Sper să avem cândva ocazia de a ne întâlni și de a povesti mai multe!
Îmi cer iertare pentru răspunsul întârziat. Vă doresc multe binecuvântări!
Cred ca pe lingă pocăință asa cum a fost specificat foarte bine... Un alt lucru putem spune despre David este ca el nu s a schimbat dealungul timpului asa a fost și cînd a fost lingă oile tatălui său și după ce a fost uns ca împărat de către Samuel mai mult și atunci cînd a fost ales și investit împărat el nu s a schimbat nu a devenit arogant și mindru asa cum a fost predecesorul lui el a fost smerit și chear atunci cînd Absalom I a luat tronul el fuge dinaintea lui... Cred ca prin smerenie s a lepădat pe sine și citez aici un gind... Lepădarea de sine nu înseamnă disprețul față de noi înşine ci înseamnă a face loc şi altora....! Și din cauza asta Dumnezeu l a numit om după inima Lui. Din păcate putini lideri au caracterul lui David ci din contra ci de ajung sus uita de unde au pornit!
Mi-a plăcut accentul pe “lepădarea de sine nu înseamnă disprețul față de noi înșine”. Cred că e nevoie să fim mai atenți cum ne raportăm la sine și mai ales la cum predicăm asta altora. Toți avem instinct de conservare, apreciere de sine, dezvoltare personală — lucruri absolut normale. Chiar Domnul Isus a spus despre iubirea altuia “ca pe tine însuți”. Unde greșim e când mergem la extreme, întru justificare proprie sau incriminare a altora. Mai zic o vorbă: firea pământească să moară, iar cea născută din nou să crească.
David s-a luptat cu ele. Un Daniel sau un Iov sau un Iosif sunt doar “loviți” de circumstanțe în afara controlului lor. Dar un David (sau un Petru) sunt altfel de eroi, cu suișuri și coborâșuri.
Cum zici, prin smerenie (nu falsă modestie), are loc lepădarea de sine.