Psalmii (III) – Dumnezeu vorbește de pace

„Pe cine am eu în cer afară de Tine?”

În proiectul „Biblia, într-un an” am citit Psaltirea în cinci sesiuni, urmărind cele cinci secțiuni ale ei în paralel cu cele cinci cărți ale lui Moise. Invitatul de cursă lungă pe „Drumul spre Emaus”, pastorul George Șchiopu, a răspuns și acestei ultime șarje de întrebări pe marginea cărții Psalmii (de la #73 la #89). Îi mulțumesc.

Puteți citi interviurile anterioare aici:

• Psalmii I — Prin lumina Ta vedem lumina (ianuarie, 1.140 vizualizări)

• Psalmii II — Ca un cerb setos de ape (martie, 1.009 vizualizări)

• Psalmii IV — Când ni se duc anii ca un sunet (mai, 833 vizualizări)

• Psalmii V — În veac ține îndurarea Lui (iunie, 858 vizualizări)

Cartea a treia din Psalmii începe cu un psalm care, în opinia mea, face cât Eclesiastul. Asaf recunoaște că „era să [i] se îndoaie piciorul” (a se citi „a lua-o pe căi nebune”) când se uita la prosperitatea celor răi. Că e țară, companie, politician, șef, coleg…, te uiți la el, vezi că face rele, și totuși îi merge bine. Asaf se luptă ca prostul (zice el) cu gândurile astea (73:16,22). Iar rezoluția vine când privește totul cu filtrul sanctuarului (Solomon ar fi zis „judecata lui Dumnezeu”). Ce face diferența între „before” și „after” din mintea lui Asaf?

Când a intrat în Sfântul Locaș (Psalmii 73:17), Asaf a putut să vadă lucrurile în ansamblul lor. Privind istoria oamenilor dinspre sfârșit spre început și-a dat seama că nu prosperitatea de-acum și de-aici este totul pentru destinul unui om, ci esențial este modul în care Dumnezeu evaluează lucrurile la final.

Confuzia apare când pierdem perspectiva și ne concentrăm prea mult pe problemele prezente și personale sau când comparăm propria situație cu aceea a semenilor. Experiența lui Asaf ne invită să intrăm în sanctuar și să privim lumea, evenimentele prezente și situațiile de viață prin ochii lui Dumnezeu. O imagine de ansamblu asupra istoriei ne ajută să înțelegem mai bine semnificația vieții. Dacă fiecare om și-ar analiza viața începând de la final spre început, atunci i-ar da o direcție mai bună prezentului.

---

Ca și în celelalte cărți din Psalmii, și aici autorii ne poartă printr-un întreg spectru de emoții bine ancorate în paradoxuri. Dau un exemplu: „Ceea ce mă face să sufăr este că dreapta Celui Preaînalt nu mai este aceeași” (77:10). Chiar nu mai era? Și cum de, în versetul următor, zice „dar tot voi lăuda lucrările Domnului”?

La prima vedere, psalmistul trece printr-o perioadă grea (vezi Psalmii 77:1-4), iar prin cuvintele acestea Îl provoacă pe Dumnezeu. Totuși, contextul lasă a se înțelege faptul că nu este vorba despre el, în primul rând, ci despre poporul său. Se gândește la intervențiile lui Dumnezeu din trecut și evocă modul plin de putere în care El Și-a condus poporul (Psalmii 77:14-20). De ce nu mai intervine Domnul cum a făcut-o în trecut?

Dreapta Lui nu mai este aceeași nu în sensul că ar fi lipsită de putere, ci în sensul că nu mai acționează în același mod în care a făcut-o în istoria poporului Său. Cu toate acestea, amintirea minunilor din trecut îl ajută pe psalmist să-L laude pe Domnul pentru lucrările Sale și să-și declare credința în El pe mai departe.

Dintr-o altă perspectivă, dreapta Celui Preaînalt nu mai este aceeași atunci când îndoiala îl împiedică pe om să vadă că Dumnezeu a rămas neschimbat în puterea, în înțelepciunea și în dragostea Sa față de păcătos. De aceea, atunci când lucrurile nu ne merg bine, trebuie să încercăm să vedem sincer cum anume este credința noastră.

---

Regăsim în paginile psalmilor nu doar așteptarea omului, parcă mereu întinsă dincolo de orice limită, ci și dispoziția Domnului de a ajuta fără întârziere. Citesc la finalul unui psalm reacția Domnului: „O! de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă aș înfrunta pe vrăjmașii lor…” (81:13, 14). Sunt unii care iau literal textul și așteaptă intervenția instant. Alții nu, dar prind ideea. Cum vezi lucrurile?

Versetele acestea scot în evidență faptul că lipsa de supunere față de autoritatea divină este sursa multora dintre necazurile noastre. În schimb, loialitatea față de Dumnezeu Îi conferă dreptul legitim de a interveni în favoarea copiilor Săi ascultători, iar lucrul acesta se poate întâmpla uneori în mod prompt, iar alteori destul de tardiv din punctul de vedere omenesc.

Indiferent de cum acționează Dumnezeu, trebuie să fim convinși că nimic nu-L ia prin surprindere, că nimic nu este peste puterile Sale de a interveni și că orice necaz care vine peste copiii Săi Îi atinge inima de Tată. Situațiile în care se întâmplă necazuri sunt permise de Dumnezeu pentru maturizarea noastră moral-spirituală sau pentru scopuri pe care, de cele mai multe ori, nu le putem înțelege de la început.

---

Psalmii 82 – un capitol pe cât de scurt, pe atât de provocator. A fost unul dintre subiectele de mare dezbatere din vremea Domnului Hristos, ba chiar unul care I-a grăbit răstignirea. Ziceau dușmanii Lui: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă și pentru că Tu, care ești om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10:33). Cum de le răspunde Isus cu Psalmii 82?

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa (vezi Geneza 1:26; Psalmii 8:5). Astfel, oamenii sunt numiți „fiii Săi”. Ca atare, omul a fost creat cu un statut special, având favoarea și responsabilitatea de a-L reprezenta pe Creatorul lui cu demnitate și loialitate. Pe lângă dragoste și libertate, Dumnezeu i-a conferit autoritate (Geneza 1:28). 

În condițiile păcatului, chiar dacă situația s-a schimbat, Dumnezeu Și-a ales un popor în mijlocul căruia a locuit (Exodul 25:8). Și, după cum Moise a ținut locul lui Dumnezeu pentru Aaron (Exodul 4:16), după cum marele preot era – în tip – reprezentantul lui Hristos, în mod similar ceilalți lideri spirituali trebuiau să-L reprezinte în fața lui Israel. Aici, în Ioan 10, pare că Domnul Isus Se folosește de cuvintele din Psalmii 82 pentru a le prezenta un mesaj clar: Dacă ați fi acceptat lucrarea Duhului Sfânt, atunci M-ați fi recunoscut ca trimis al lui Dumnezeu și, mai mult chiar, v-ați fi dat seama că Eu sunt Fiul Său. Din păcate, atitudinea lor demonstrează contrariul (Ioan 10:39).

---

Dacă urmăresc o paralelă între cartea Leviticul și cartea a treia din Psalmii, cred că Psalmii 84 vorbește cel mai bine despre starea omului în cercul de influență al sanctuarului. Autorul vorbește cu dor despre locașuri, curți ale Domnului, „Casa Ta”, suspinând chiar: „Ah, altarele”… Textul cunoscut tuturor este aprecierea: „Mai mult face o zi în curțile Tale decât o mie în altă parte” (84:10). Ce aduce plusul acesta (metaforic) înmiit?

A sta în prezența Domnului înseamnă întoarcerea la locul de unde omul a plecat. Aceasta este esența împlinirii și a fericirii noastre. Oricâte izvoare am încerca, acestea fie secătuiesc, fie sunt otrăvite și aduc moartea.

Singurul lucru sigur pentru devenirea noastră este să rămânem lângă Izvorul vieții și să bem zilnic din apa vie oferită de El.

Toate nevoile noastre sunt împlinite pe deplin în prezența Creatorului. Cu cât cineva admiră mai mult frumusețea Domnului, cu atât va fi mai fericit și-L va onora mai mult.

Sunt locuri unde omul merge pentru că este necesar și util. Merge la locul de muncă pentru a face rost de resursele materiale de care are nevoie. Merge în concediu pentru a-și reîmprospăta capacitățile de lucru. Însă, atunci când merge la biserică, el merge pentru a se întâlni cu Dumnezeu, Creatorul care-i vindecă rănile sufletului și-i oferă perspectiva veșniciei.

---

„Domnul numără popoarele, scriindu-le: «Acolo s-au născut»” (87:6). Să înțeleg că Dumnezeu știe în ce context am crescut eu față de tine? Noi, creștinii, față de unii de pe alt continent? Cei din vechime față de generațiile viitoare, care vor avea de înfruntat alte provocări? Și că nu judecă la grămada istoriei?

După cum este adevărat că Dumnezeu îl iubește pe fiecare pământean ca și când ar fi singurul locuitor al planetei, tot la fel de sigur este că El judecă fiecare ființă umană ca și când n-ar mai fi alta pe pământ. Lui Dumnezeu Îi place diversitatea și acordă o atenție deosebită detaliilor. El iubește umanitatea în ansamblul ei, dar Îi place să aibă grijă de fiecare individ în parte.

Într-o zi, pământul, cu tot ce este pe el, va arde (2 Petru 3:10), dar aceasta nu se va întâmpla până când situația fiecărui locuitor al lumii noastre nu va fi decisă în sanctuarul ceresc. Cred că Dumnezeu Se raportează într-un mod unic, în ziua judecății, față de fiecare ființă umană.

---

„Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu” (73:28). Cum ai traduce asta într-un desfășurător de… „evanghelizare”? Adică nu Daniel 2 și fiare apocaliptice, nu conflictul „sabat-duminică”, nu starea omului în moarte și altele bătătorite. Așadar, care cinci subiecte le-ai pune sub versetul acesta?

1. Prețul fericirii.

2. Prieten cu Dumnezeu.

3. Spune-mi ce prieten ai ca să-ți spun dacă ești fericit!

4. Protecție sigură în vremuri nesigure.

5. Martor pentru Dumnezeu.

10x – Întrebări la foc automat 

1. „Pe cine […] am eu în cer afară de Tine” (73:25)?

   Ca să facă ispășire pentru păcatele mele, pe nimeni, în afară de El!

2. „Și-au pus semnele lor drept semne” (74:4). Ce semne ne punem azi și le dăm drept divine?

   Curcubeul, ochiul dintr-o piramidă, zodiacul, manifestările supranaturale generate de spiritele rele etc.

3. Israelul din vechime era mărul discordiei (80:6). Cu ce e azi biserica la fel?
   Cu susținerea faptului că Legea nu s-a desființat și, în special, cu susținerea respectului față de porunca a patra.

4. De unde luăm „pâinea celor mari” (78:25)?
   Pâinea celor mari este pâinea îngerilor (vezi VBRC 2013, NRSV etc.). Cuvântul lui Dumnezeu este hrana îngerilor (Psalmii 103:20) și ar trebui să fie și pentru noi, pământenii.

5. „Omul Te laudă chiar și în mânia lui” (76:10). Și ce zice, când cu pumnul încleștat?
   În fața mâniei divine (76:10), mânia omului, indiferent dacă este concentrată în inimă, zugrăvită pe față sau adunată în pumn, se transformă în rușine și groază, făcându-l pe individ să recunoască supremația puterii și a dreptății divine.

6. „Îmi cade duhul pe gânduri” (77:6). Ce profunzime a introspecției vezi aici?
   Este o imagine a perplexității în fața insondabilității providenței divine. Dacă Dumnezeu a acționat în favoarea poporului Său cu putere, de ce nu intervine și în situația prezentă?

7. Cum poți merge „din putere în putere” (84:7)?

   Rămânând în casa Domnului (84:4), bizuindu-te tot timpul pe tăria Lui (84:5), beneficiind din plin de ploaia timpurie (84:6) și privind constant la fața Domnului (84:7).

8. „El vorbește de pace poporului Său” (85:8). Zi-mi trei cuvinte de pace între oameni!

   Te rog frumos! Îmi pare rău! Iartă-mă!

9. „Toate izvoarele mele sunt în Tine” (87:7). Falimentul „speakerului motivațional”?

   Și nu numai! Totul intră în faliment fără El.

10. „Ferice de poporul care cunoaște sunetul trâmbiței” (89:15). Unde se mai aude azi?
    Peste tot! Pe mare și pe uscat. În atmosferă și dincolo de stratul de ozon. În mediul virtual și în biserici. Ferice de cei ce ascultă ceea ce le zice bisericilor Duhul!

Din Psalmii 81 aflăm că, în chinul unui popor, „am auzit un glas pe care nu l-am cunoscut” (versetul 5). Este vorba despre glasul Domnului, care vine neașteptat, necunoscut, eliberator. Cum de nu l-au (l-am) cunoscut până atunci?

Sunt multe glasuri în jurul nostru. Unele sunt mai zgomotoase. Altele, deși mai liniștite, sunt hipnotice. Toate au scopul înstrăinării noastre de Dumnezeu. Nu poți să distingi glasul unui străin, dar poți auzi foarte ușor glasul persoanei iubite. Glasul lui Dumnezeu devine audibil după ce omul a ales să-L cunoască. În relație cu El, lăsându-L pe El să ne vorbească, putem să știm când și ce ne spune Dumnezeu.

Domnul trebuie să fie Păstorul nostru. El este Păstorul cel bun, iar oile Sale merg după El pentru că-I cunosc glasul (Ioan 10:4). Ori de câte ori nu-I cunoaștem glasul poate fi o dovadă – sau pericol – că nu mai facem parte din turma Lui. Trebuie să verificăm în mod constant ce glasuri ne împiedică să auzim glasul Păstorului cel bun.

Cu ani în urmă, predicatorii dădeau sfârșitul lumii ca sigur în generația noastră. Azi, ei se pensionează, se sting. Citesc în 74:9 așa: „Semnele noastre nu le mai vedem; nu mai este niciun proroc și nu mai este nimeni printre noi care să știe până când…” Punctele de suspensie nu sunt ale mele. De aceea continui întrebarea: „Până când?”

Până când nu ne vom mai uita după date, ci după Cel care vine. Evenimentul revenirii Sale depășește infinit orice scenariu sau imaginație pe care vreun pământean le poate avea. Pregătirea noastră pentru evenimentul acesta constă în dezvoltarea constantă a prieteniei cu Cel care va veni pe norii cerului, înconjurat de toți îngerii Săi (Matei 25:31).

Până când vom învăța că lui Dumnezeu Îi pasă de fiecare suflet care se naște pe acest pământ și nu va veni înainte ca ultimul om care va accepta mesajul Evangheliei să fie adăugat poporului Său. 

Până când voi înțelege că Dumnezeu mă așteaptă pe mine, iar întârzierea Sa înseamnă har. Timpul acesta nu este despre întârzierea lui Dumnezeu, ci despre dragostea și înțelepciunea Sa în raport cu omul păcătos.

Până când? El știe sigur!

Să avem încredere că deznodământul marii lupte va însemna triumful deplin al iubirii, al libertății și al adevărului. Este vorba despre înțelepciunea și puterea Sa.

Nu pot încheia altfel decât cu „coloana infinitului”. Un psalm zice: „Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută. Credincioșia răsare din pământ, și dreptatea privește de la înălțimea cerurilor” (85:10,11). Pe drumul nostru spre Emaus, zi-ne cum a împlinit crucea lui Hristos cuvintele acestea?

La cruce s-au întâlnit deopotrivă dragostea și dreptatea lui Dumnezeu. În loc să moară omul păcătos, a murit Omul-Dumnezeu. Sabia dreptății perfecte a fost întâmpinată de inima iubirii infinite pentru ca viața noastră să capete o a doua șansă și să poată să-și continue existența în direcția veșniciei.

Ca să învățăm ce este iubirea și, în același timp, care este caracterul dreptății divine, suntem invitați să privim spre cruce. Dumnezeu este, în același timp, dragoste și dreptate. Oamenilor le place să citească foarte mult ultima propoziție din 1 Ioan 4:8 („Dumnezeu este dragoste”) și este bine, dar nu trebuie să uităm că tot în Biblie scrie că „Dumnezeul nostru este «un foc mistuitor»” (Evrei 12:29).

Am văzut, pe cruce, că El are ultimul cuvânt nu numai în privința iubirii, ci și în privința dreptății. Pe drumul spre Emaus avem șansa de a ne împrieteni cu Cel care, de dragul nostru, a arătat în mod plenar ce înseamnă că bunătatea și credincioșia s-au întâlnit pentru ca noi să avem pace. Vorbind cu El, în timp ce mergem spre casă, devenim ca El – și buni, și drepți.

Prieteni, sperăm că, și de data aceasta, interviul pe Drumul spre Emaus v-a adus un gând sau două de lumină. Comentariile și reacțiile voastre ne dau satisfacția unui lucru bine făcut. Pentru săptămâna viitoare ne îndreptăm în Noul Testament spre epistola către Evrei. După Leviticul și Psalmii (III) aceasta este ocazia cea mai bună de a vedea simbolurile Vechiului Testament în contextul Noului Testament. Invitatul nostru este pastorul Mădălin Avrămescu.

„Biblia, într-un an” este un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate interviurile la zi, două rapoarte trimestriale și două emisiuni TV dedicate proiectului.

Vă mulțumim!