Psalmii (IV) – când ni se duc anii ca un sunet
„Învață-ne să ne numărăm bine zilele.”
Drumeții spre Emaus știu deja că Psaltirea este împărțită în cinci cărți, iar invitatul nostru la dialog este pastorul George Șchiopu (Cartea I a fost discutată aici, iar Cartea a II-a, aici). După ce am citit cartea Numeri, acum mergem la oglinda ei din Psalmii, cartea a IV-a – discutând psalmii de la numărul 90 la 106.
Parcursă dintr-o bucată, cartea aceasta vorbește clar despre timp. Pe de-o parte, atinge efemeritatea omului, pe de alta, veșnicia lui Dumnezeu. Urmărește trecerea neamurilor, unul după altul, dar observă cum Dumnezeu este aproape de fiecare generație în parte. Să le luăm pe rând...
Fie că este Moise cel care scrie, fie un alt psalmist, comparația le este foarte la îndemână: „Vedem cum ni se duc anii ca un sunet” (90:9), „zilele mele pier ca fumul” (102:3), „zilele mele sunt ca o umbră gata să treacă” (102:11), „omul – zilele lui sunt ca iarba” (103:15). Cam la ce vârstă își dă seama omul de realitatea asta?
Cred că omul începe să perceapă efemeritatea vieții în jurul vârstei de 45-50 de ani. Simțământul se accentuează pe măsură ce se apropie de pensionare. Însă, cel mai mult, simte aceasta după pensionare.
De asemenea, pe lângă trecerea în timp, sunt anumite evenimente care-l fac să se gândească serios la cât de scurtă este viața – ne putem gândi la un accident sau la boala fatală a unui prieten sau a cuiva drag.
La polul opus, un gând pe care îl știm mai degrabă din 2 Petru (deși este citat de aici) spune așa: „Înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, și ca o strajă din noapte” (90:4). „Cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi… Dar Tu rămâi Același și anii Tăi nu se vor sfârși” (102:25-27). Cum se măsoară timpul la Dumnezeu?
Grea întrebare! Încerc totuși să spun câteva cuvinte, fără să pretind că răspunsul este deplin sau fără lacune.
În primul rând, Dumnezeu este Creatorul timpului, fiind Stăpânul său absolut. Cu toate acestea, El este într-o interacțiune dinamică și constantă cu noi, oamenii, care suntem supușii timpului. Prin urmare, ceea ce noi definim ca timp, Dumnezeu poate să măsoare în secvențe de har. Ce înseamnă aceasta? El este prezent în istoria noastră într-un mod activ. Chiar dacă poate să acționeze în mod instantaneu, aici și acum, Dumnezeu oferă și ocazia unor evenimente și experiențe care cer timp. Acestea oferă cadrul propice pentru maturizarea persoanelor pe anumite coordonate moral-spirituale, determinând apoi destinul fiecăruia.
Pe scurt, timpul se măsoară pentru Dumnezeu în dimensiunea așteptării și a grijii Sale pentru fiecare individ în parte, dar și pentru lume, în general.
Știu un verset pe care-l folosesc mereu când am de scris o felicitare aniversară. „Învață-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă!” (90:12). Cum se numără „bine” zilele? Dar „rău”? Cum de capeți o inimă înțeleaptă din exercițiul acesta?
Timpul înseamnă viață.
A număra bine zilele înseamnă a trăi cu responsabilitate fiecare clipă a vieții.
Fiecare moment este unic și determină devenirea noastră ca ființe umane atât pentru aici, cât și pentru acolo (în zilele veșniciei). Prin urmare, tot ceea ce aleg să gândesc, să vorbesc și să fac are consecințe veșnice. În mod practic, propun două lucruri pe care să le urmărim constant în trăirea responsabilă a vieții: simțul datoriei și spiritul iubirii lui Hristos.
Din perspectivă opusă, a număra „rău” zilele înseamnă a amâna să-ți faci datoria, a face alegeri care sunt în contradicție cu voința divină, a cheltui resursele puse la dispoziție de Dumnezeu ca și când ar fi ale tale.
O inimă înțeleaptă înseamnă o minte care analizează de la cauză la efect, dar și invers, de la efect la cauză, făcându-l pe individ să ia decizii cu prudență. Cum să ajungi la acest nivel de înțelepciune? Trăind ca Iov, care era conștient de prezența lui Dumnezeu tot timpul, Îi era loial și se încredea în El (Iov 1:1,8; 2:3; 19:25-27; 28:28).
În timpul pandemiei al cărei sfârșit a fost anunțat recent (după mai bine de trei ani), Psalmii 91 a fost, poate, cel mai des rostit dintre toți. Citesc în el despre ciumă, molimă, nenorocire, urgie, groază etc. Cum l-ai citit înainte, apoi în timpul pandemiei și cum îl citești acum?
Nu pot să spun că nu mi-am amintit de Psalmii 91 în timpul pandemiei, dar trebuie să recunosc că am avut o atitudine marcată de încercarea, pe de-o parte, de a trăi cu responsabilitate în perioada respectivă, iar pe de altă parte, de a continua să cred că Dumnezeu deține controlul.
Astfel, versetele din Psalmii 91, ale căror teme au fost amintite, îmi aduceau liniște și echilibru interior.
Cartea a patra a cărții Psalmii merge clar în paralel cu Numeri. Am citit pasaje cu elemente-cheie, precum: „Patruzeci de ani M-am scârbit de neamul acesta” (95:8-11); „... a trimis prepelițe și i-a săturat cu pâine din cer. A deschis stânca și au curs ape” (105:40,41); „El Și-a arătat căile Sale lui Moise” (103:7). Iar capitolul 106 e plin-ochi – de la „i-a apucat pofta în pustie” (versetul 14), trecând prin istoria răscoalei lui Core, cârtiri și nimiciri, măcelul de la Baal-Peor, momentul „Fineas”, până la pedepsirea lui Moise. De ce repetițiile acestea? Suntem suspecți de „nu uita niciuna din binefacerile Lui” (103:2)?
Ateii spun că o mare parte din Vechiul Testament este basm și ficțiune, însă numărătoarea și organizarea triburilor lui Israel sunt amintite în Numeri ca fapte istorice, iar repetarea marilor acte divine din trecut, în Psalmii, întărește nu doar istoricitatea lor, ci și credința în Dumnezeul care a condus evenimentele minunate din istoria poporului Său.
A uita de unde vii înseamnă a nu ști încotro mergi.
Repetarea evenimentelor din trecut în cântările lor (Psalmii) era un mod de a-i face pe evrei să-și concentreze atenția asupra Dumnezeului care i-a ales ca popor. Astfel, Cel care înfăptuise asemenea acte mărețe putea fi activ în fiecare generație, oferind protecție și îndrumare.
Insist pe aducerea-aminte. Este, în mod evident, o temă a cărții acesteia – de la Moise, care mărturisește: „Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost din neam în neam” (90:1), până la îndemnul: „Să se scrie lucrul acesta pentru neamul de oameni care va veni” (102:18). Ce ai zice să se scrie neamului care va veni despre primele două decenii ale acestui mileniu?
După ce, în ultimii ani ai mileniului al II-lea, întreaga lume a asistat la descătușarea războiului rece, au urmat primele două decenii ale acestui mileniu cu evenimente care, prin intensitatea și magnitudinea lor, au fost fără egal de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial până în prezent. Internet și ideologii schimbate peste noapte, epidemii și pandemii, revolte sociale și războaie, cutremure și tsunamiuri, crize economice și foamete, imoralitate exacerbată și însingurare amplificată – toate acestea și multe altele s-au manifestat, dând mereu impresia că timpul se grăbește și pare să „nu mai aibă răbdare cu oamenii” (vorba lui Marin Preda).
Însă, în ciuda tuturor acestor vestitori „apocaliptici”, viața a fost mai puternică decât moartea (numărul de locuitori trecând, de curând, de opt miliarde), iar harul lui Dumnezeu a continuat să se manifeste, chemându-i pe oameni de la faptele lor rele la Evanghelia veșnică.
Ce-ar trebui să știe neamul de oameni care va veni? Dacă va mai exista o generație viitoare, atunci să știe că Dumnezeu conduce istoria, indiferent de traumele prin care Terra va mai trece, iar dacă noi suntem ultima generație, înseamnă că fiecăruia dintre noi i-a fost deja scris ceea ce trebuie să știe.
Tema judecății este, de asemenea, des întâlnită. „Se va face odată judecata după dreptate, și toți cei cu inima curată o vor găsi bună” (94:15). Și: „El vine, vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate și popoarele după credincioșia Lui” (96:13; idei reluate apoi în 98:9). La un nivel foarte intim, David Îl întreabă pe Domnul: „Când vei veni la mine?” (101:2). Vrem să vină Domnul ca să-i judece pe „ăia” sau să vină pentru sufletul nostru?
Aș răspunde la întrebare folosindu-mă de un tablou descris de un martor la marea dezamăgire de la jumătatea secolului al XIX-lea. După ce noaptea de 22 octombrie 1844 s-a scurs, a ieșit la iveală că erau cinci categorii de așteptători:
cei stăpâniți de mândria spirituală, care gândeau: „Vine Domnul în noaptea asta și o să vedeți voi, păcătoșilor! La foc cu voi!”;
duplicitarii – sfinți la biserică, dar demoni acasă sau când nu-i vedea nimeni;
superficialii – care nu se aflau printre așteptători pentru că studiaseră personal Scriptura, ci fiindcă așa le spusese tata sau mama, vărul sau prietenul;
snobii – cei fără discernământ, conduși de spiritul de turmă;
în fine, ultima categorie – o mână de oameni care au continuat să creadă în Cel pe care-L așteptau, deși nu venise încă. Aceștia au continuat să se roage, să studieze Scripturile și să îi vestească lumii că Acela pe care-L iubesc mai mult decât orice în lumea aceasta Se va întoarce să îi ia cu El pe toți cei care vor să fie prietenii Săi o veșnicie.
Pentru cele 10 întrebări la foc automat am ales capitolul 104 din Psalmii. Pentru cine vrea să îl parcurgă cu alți ochi, acesta merge în paralel, pas cu pas, cu primul capitol al Bibliei. (Pe „verificatelea”, ca dovadă – soarele e menționat mai târziu, după ce, la început, Domnul apare înveșmântat în lumină.) Așadar...
Din versetul 2 am preluat ideea că Adam și Eva aveau haine de lumină?
Nu neapărat, dar se poate deduce și de aici, oarecum. Lui Moise, când a coborât de pe munte, fața îi strălucea deoarece fusese în prezența Domnului (Exodul 34:29,30).
„Pe aripile vântului” (versetul 3). În celebrul film cu titlul acesta (în engleză, pelicula se intitulează Gone with the wind), sensul este de… risipire (se-alege praful). Cum e vântul pe care „umblă” Dumnezeu?
Uneori, ca „un susur blând și subțire” (1 Împărați 19:12), iar alteori, sub formă de furtună și de vârtej (Naum 1:3). Depinde de scopul pentru care vine.
„Verdețuri pentru nevoile omului” (versetul 14). Fitoterapie sau vegetarianism de-a binelea?
Ambele! Deși, la vremea aceea, se putea vorbi mai degrabă despre „ierburile amare” consumate împreună cu mielul de Paște, decât despre „vegetarianism de-a binelea”.
Vin, untdelemn sau pâine (versetul 15) – ce lipsește azi?
Pe rând: abstinența, naturalețea și consistența.
Cum știe soarele când trebuie să apună (versetul 19)?
Neabătându-se de la cărarea sa cosmică.
Fiarele și toate viețuitoarele „își cer hrana de la Dumnezeu” (versetul 21) și El le dă „hrana la vreme” (versetul 27). De ce avem oameni ai străzii sau copii care mor de foame?
Din cauza egoismului și a lăcomiei unora sau din cauza neglijenței și a lipsei de prudență ale altora.
Fața pământului se înnoiește cu fiecare generație (versetul 30). Dar parcă nu era nimic nou sub soare...
Înnoirile se aseamănă, dar identitatea lucrurilor este unică.
„Să Se bucure Domnul de lucrările Lui” (versetul 31). Deci zâmbește și Dumnezeu?
El este fericit în adevăratul sens al cuvântului (1 Timotei 1:11) și cântă de bucurie (Țefania 3:17, originalul ebraic).
„Să piară păcătoșii de pe pământ și cei răi să nu mai fie” (versetul 35). Înapoi în Eden?
Aici este exprimat gândul psalmistului, dar lumea nu devine mai bună prin blestemarea ei. În schimb, cine dorește să ajungă mai repede în Eden trebuie să tânjească după convertirea păcătoșilor.
„Mă bucur de Domnul” (versetul 34). Frumos de tot! No further questions, your honour!
Dacă luăm expresia exact așa cum a tradus Dumitru Cornilescu, aceasta înseamnă să-L cunosc pe Domnul, să-L iubesc și să-L ador neîncetat. Aceasta este adevărata bucurie a sufletului.
Citesc uimit câteva comparații care ne arată măreția dragostei lui Dumnezeu. „Cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (103:11,12). Și: „Făgăduințele Lui făcute pentru o mie de neamuri de om” (105:8). Văd boierie, mână largă, belșug, preaplin… Îl mai prezentăm noi pe Domnul așa?
Din păcate sunt două extreme: fie ideea harului ieftin, fie imaginea unui Dumnezeu aspru și nemilos.
Cu cât caracterul lui Dumnezeu este prezentat ca fiind mai frumos, mai măreț, mai înalt, cu atât mai mult zgura caracterelor noastre se topește și, abia atunci, simțim adevărata libertate în El.
Arunc în treacăt o vorbă scurtă, în paralelismul clasic al poeziei ebraice: „Ferice de cei ce păzesc Legea, de cei ce înfăptuiesc dreptatea în orice vreme” (106:3). Păzirea legii = înfăptuirea dreptății. „Ferice…” Mă uit la noi: uneori, îmi pare că lăsăm capul jos, înghițim, tăcem, deși știm că ne facem complici. Cam puține, să le zic așa, „momente Fineas” (despre care citim, în 106:31, că „lucrul acesta i-a fost socotit ca o stare de neprihănire din neam în neam, pe vecie”)! Nu-ți cer să-mi spui un „moment Fineas” din viață, ca să nu ne mândrim. Zi-mi unul din viitor, unde am putea fi „fineași”!
Din păcate este destul de greu să facem dreptate în spiritul iubirii. De aceea, a rămâne la ce stă scris, fără habotnicie sau duritate, este mai mult decât un moment din viață, este expresia loialității noastre față de Dumnezeu, manifestată în mod constant.
În mod concret, aș vrea să dau un exemplu: spiritul în care respectăm Sabatul acum se va vedea cel mai bine în momentul în care ni se va cere să renunțăm la păzirea zilei de odihnă.
Închei cu o idee interesantă despre Iosif, care a avut de așteptat până la un moment anume, „până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el și până când l-a încercat Cuvântul Domnului” (105:19). Cum ne încearcă azi Cuvântul Domnului?
Pornind de la sensul cuvântului în ebraică, aici este vorba despre curățire sau rafinare (la fel ca în cazul metalelor prețioase). Cuvântul lui Dumnezeu – studiat în umilință, cu mare atenție, și pus în aplicare – ne transformă. Nu există maturizare spirituală fără experiența aceasta.
Profețiile făcute în Cuvânt și care nu s-au împlinit încă ne pun în așteptare, iar așteptarea aceasta, ca și în cazul lui Iosif, ne șlefuiește caracterul și credința. Cine își pierde răbdarea în timp ce așteaptă ar trebui să se întoarcă la Cuvânt – doar astfel va găsi putere să meargă mai departe.
Vă mulțumim pentru încă un pas pe Drumul spre Emaus. Pentru săptămâna ce ne stă în față mergem către Noul Testament, citind trei scrieri: cele două epistole ale lui Petru și epistola lui Iuda. Invitatul nostru va fi Florin Varlan, unul dintre liderii comunității de limbă română din Sudbury (Londra).
Vă mulțumim tuturor pentru susținere și vă invităm să distribuiți mai departe aceste dialoguri. „Biblia, într-un an” este un proiect non-profit. Găsiți aici ideea inițială, planul și motivația, emisiunea de la Speranța TV dedicată proiectului și raportul despre primul trimestru.
Mulțumim mult pentru poezia comentariului la colecția poemelor psalmice!
Într-adevăr, și lectura acestui interviu mi-a adus pace și liniște, la fel cum îmi aduc mereu Psalmii!
Pare ca toate fagaduintele sunt pentru poprul Sau si te intrebi daca si tu poti beneficia de aceste fagaduinte daca nu faci parte din acest popor. Dragostea lui se manifesta in faptul ca atunci cand poprul Sau a iesit din Egipt, printre ei, au fost si oameni de alte natii. Dumnezeu primeste pe oricine doreste sa faca parte din poporul Sau chiar daca nu este de aceasi etnie cu poporul Sau.