Psalmii (V) – „în veac ține îndurarea Lui”
Călătorii pe Drumul spre Emaus știu deja că Psaltirea este împărțită în cinci cărți, iar invitatul nostru la dialog este pastorul George Șchiopu (Cartea I a fost discutată aici, Cartea a II-a, aici, iar Cartea a IV-a, aici). Ca de fiecare dată, după o carte a lui Moise venim cu o secțiune a Psaltirii – discutând psalmii de la numărul 107 la 150.
Cartea a cincea din Psalmii începe cu un îndemn, „lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac ține îndurarea Lui” (Psalmii 107:1), care este de fapt nota întregii cărți – vezi finalul „lăudați pe Domnul” (150:6). Regăsim ideea „căci în veac ține îndurarea Lui”, spre exemplu, în primele versete din 118, ca un ecou, iar apoi, în 136 este clar un refren, repetându-se în fiecare verset. Nu e prea mult? Sau sunt prea sărace cuvintele? Ce înseamnă „în veac ține îndurarea Lui”?
Voi încerca să răspund la toate cele trei întrebări printr-o singură propoziție: Dumnezeu este iubire! Întreaga Biblie este despre harul și bunătatea lui Dumnezeu (ebr. khesed). După cum în fiecare al doilea verset din Psalmii 136 apare cuvântul acesta (în română, „îndurare”), tot astfel, fiecare fațetă a creației divine surprinde acest mesaj despre esența caracterului lui Dumnezeu.
Suntem săraci și limitați în a cuprinde profunzimea iubirii Sale, dar cei care fac din contemplarea caracterului Său punctul central al trecerii lor prin viață realizează tot mai mult că dragostea lui Hristos întrece orice cunoștință (Efeseni 3:19).
În veac (ebr. lǝolam) înseamnă pentru veșnicie. Suntem mântuiți prin iubirea Lui și vom învăța despre iubirea aceasta de-a lungul veșniciei. Prin urmare, și aici, pe pământ, niciun subiect nu ar trebui să fie mai important în gândirea și discuțiile noastre decât iubirea lui Dumnezeu.
După fiecare carte a lui Moise am venit cu o carte a Psaltirii, în oglindă. Evident, aici se regăsesc elemente din Deuteronomul: descoperirea legilor și a poruncilor Sale („El n-a lucrat așa cu toate neamurile” – 147:19,20), pribegirea prin pustie (107:4-7), uciderea împăraților de dincoace de Iordan și finalul „le-a dat țara ca moștenire” (135:10-12, repetat în 136:17-22). Citesc că „Domnul este lângă toți cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima” (145:18) și parcă e un ecou din Deuteronomul. Cum înțelegi deci un alt verset, care parcă sună din aceeași carte/istorie: „le-a smerit inima prin suferință” (107:12)?
Targumul iudaic sugerează că acest ultim verset face aluzie la exilul babilonian și, în special, la umilirea lui Zedechia și a nobililor iudei (vezi 2 Cronici 36:11-21). Dar tot la fel de bine se potrivesc cuvintele acestea și în anumite episoade ale călătoriei de patruzeci de ani prin pustia Sinaiului (cine vrea să aprofundeze poate să citească Numeri 14:39-45). Ce trebuie să învățăm noi de aici? „Domnul pedepsește (gr. „disciplinează”) pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește. (…) Dumnezeu ne pedepsește („disciplinează”) pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui” (Evrei 12:6,10). Lucrurile sunt simple:
suferința și necazul îngăduite de Dumnezeu în dreptul nostru au rolul să ne modeleze caracterul și să ne facă să simțim dependența noastră de El.
Mai mulți psalmi ai acestei cărți sunt citați clar în Noul Testament. Domnul Isus i-a pus în încurcătură pe mai-marii religioși ai lui Israel cu întrebarea legată de identitatea celor două persoane din versetul „Domnul a zis Domnului meu” (Psalmii 110:1; vezi Matei 22:41-46). Ideea de piatră „pe care au lepădat-o zidarii” (118:22) a fost amintită în evanghelii și în cuvântările sau epistolele apostolilor (Luca 20:17; Faptele apostolilor 4:11; 1 Petru 2:4-7; vezi și Efeseni 2:20); Petru citează din 109:8, zicând despre Iuda: „Slujba lui s-o ia altul” (Faptele apostolilor 1:20). Dacă le citeam în Vechiul Testament, am fi știut la ce se referă sau se vede mai bine retrospectiv? (Vezi chiar experiența de pe Drumul spre Emaus, Luca 24.)
Firul roșu al desfășurării Planului de Mântuire ar fi trebuit să fie înțeles de cei care citeau profețiile sau participau la serviciile de la Sanctuar, însă cheia descifrării depline a simbolurilor, a tipologiilor și a profețiilor vechi-testamentare a fost oferită prin venirea Mântuitorului în lumea noastră. Suntem avantajați azi pentru că avem perspectiva întreagă, și totuși mai avem de pătruns multe înțelesuri ale scrierilor din Vechiul Testament. De aceea este esențial să nu ne îndepărtăm de Cel care este Cheia interpretării a ceea ce fost scris ca să mărturisească despre El (Ioan 5:39).
Dau trei versete de toată frumusețea. Alege unul și pune-l în trei-patru idei devoționale: (a) „Dă-ne ajutor în necaz [Doamne], căci zadarnic este ajutorul omului” (108:12); (b) „Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie” (126:5); (c) „Sufletul meu așteaptă pe Domnul mai mult decât așteaptă străjerii dimineața” (130:6).
Îl aleg pe cel de-al treilea pentru că, oarecum, sunt cuprinse în el și celelalte două: „Sufletul meu așteaptă pe Domnul mai mult decât așteaptă străjerii dimineața.”
Versetul poate fi o aluzie la străjerii leviți care aveau datoria să semnaleze apariția zorilor, dând astfel semnalul pentru începerea serviciului ceremonial de la Templu. Aceasta presupunea veghere maximă (ca să nu adoarmă în post), dar și o dorință puternică după venirea dimineții pentru a se putea elibera de grijă și pentru a se odihni liniștiți. Așadar, a-L aștepta pe Domnul „mai mult decât așteaptă străjerii dimineața” înseamnă:
veghere responsabilă în lumina speranței;
în timp ce ne îndeplinim datoria încredințată, să tânjim după venirea Domnului;
în nopțile întunecate să dorim cel mai mult arătarea luminii (tot astfel, încercările vieții ne ajută să apreciem Evanghelia);
indiferent de natura întunericului din sufletul meu, singura soluție este Hristos – să alerg spre El!
Un verset arhicunoscut merită o aplicație contemporană. „Dacă nu zidește Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc” (127:1). Cum îți dai seama că Domnul e împreună-ziditor cu cei din comitetul bisericii, spre exemplu, sau cu arhitecții unui program, ai unei instituții?
Cred că sunt mai multe indicii, dar mă opresc la următoarele:
Rugăciune. Care este sursa ideii? Cum s-a născut proiectul acesta? Ne-am rugat în mod sincer pentru inspirație divină?
Etică. Este hotărârea luată în armonie cu principiile morale descoperite în Sfânta Scriptură?
Bunătate. Este spiritul lui Hristos în mijlocul celor ce decid (smerenie, onestitate, respect reciproc)?
Libertate. Și-a exprimat fiecare, în mod liber, punctul de vedere?
Motivație. De ce vrem să facem aceasta?
Scop. Pentru ce vrem să realizăm proiectul? Va fi Dumnezeu onorat?
Capitolul 119 din Psalmii e un monstru, un leviatan! E ca un zgârie-nori între colibe, ca un vlăjgan între picii de la „pregătitoare”, un tsunami peste cei ce admiră un frumos apus de soare. Nu zic de rău; remarc masivitatea lui. Vin în fața acestui psalm ca în fața unei găuri negre (parol): mă domină! Nu-l pot memora, clar, și nici nu-l invidiez pe cel ce poate. Simt că are o structură, o temă fir-roșu, că e ceva special în el. Prezintă-mi-l în așa fel încât să mă atragă! Schimbă-l din „the beast” în „the best”!
Ai dreptate, oarecum... Spun „oarecum” pentru că lucrurile lui Dumnezeu, cu cât sunt mai mari, cu atât uimesc prin simplitatea lor.
Este adevărat, este un psalm neobișnuit, care conține multă matematică în structura literară. Are douăzeci și două de strofe, după numărul literelor din alfabetul ebraic, fiecare strofă având opt versuri și fiecare vers începând cu o literă a alfabetului ebraic. Ca să fie mai simplu pentru cititori, aș vrea să-și imagineze o poezie în limba română, cu douăzeci și două de strofe, fiecare strofă având câte opt versuri. Versurile primei strofe încep cu litera „A”, cele din a doua strofă cu „B”, din a treia cu „C” și așa mai departe. În total sunt o sută șaptezeci și șase de versuri.
Pe scurt, aș vrea să spun că psalmul acesta reprezintă pentru mine Luceafărul lui David. Diferența dintre Luceafărul lui Eminescu și cel al lui David este aceea că, în timp ce în primul este vorba despre o iubire rece și imposibilă, în cel de-al doilea este prezentată iubirea psalmistului față de Dumnezeul său. Este o iubire care rezistă indiferent de împrejurări și de simțăminte, concretizată în loialitate. Astfel înțeleg eu omagiul adus Legii în Psalmii 119. Ascultarea de Legea lui Dumnezeu nu înseamnă sclavie, după cum ar sugera vrăjmașul sufletelor, ci este expresia cea mai înaltă a închinării și a iubirii față de Creator.
Philip Yancey povestea că, în tinerețe, când era cu fratele lui la vreo grupă de pregătire în biserică și cineva îi întreba cu ton mieros, devoțional: „Care e versetul tău preferat?”, fratele lui îi punea în încurcătură pe toți cu versetul lui favorit, Psalmii 137:9. (Nu-l citez intenționat, pentru ca și cititorul să aibă o secundă să se verifice, înainte de a vedea răspunsul.) Cum adică „ferice”? Nu-i necreștinesc?
Este necreștinesc, dar așa a gândit autorul acestui psalm, iar gândurile lui au fost lăsate aici ca să vedem unde se poate ajunge când omul vrea să se răzbune. Aș putea spune că este o expresie a gândirii bazate pe Legea Talionului: cum li s-a întâmplat pruncilor Ierusalimului (Isaia 13:16), tot așa psalmistul dorește să se întâmple și cu pruncii Babilonului. Prin contrast, creștinesc este să facem pentru vrăjmașii noștri ceea ce ne spune Domnul Isus în Matei 5:44. Când vom putea să facem lucrul acesta, vom fi cu adevărat fericiți și… desăvârșiți (Matei 5:48).
10x, zece întrebări la foc automat:
„Domnul va sfârși ce a început pentru mine” (138:8). Ce?
Transformarea caracterului meu.
„Să laude Numele Lui cu jocuri” (149:3; 150:4). La ce jocuri face referire?
Tresăltări de bucurie și de recunoștință. Să nu se gândească nimeni că în fața unui Dumnezeu sfânt și mare pot fi dansuri lascive sau ușuratice.
„Zadarnică le era toată iscusința” [corăbierilor] (107:27). Ce iscusințe sunt zadarnice azi?
Toate cele folosite pentru a preamări omul, și nu pe Domnul.
„Vine tineretul Tău la Tine, ca roua” (110:3). Mai e valabil?
Da, pentru cei ce sunt ai Domnului trup și suflet.
„Mai bine să cauți un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în cei mari” (118:9). Text util celor ce critică autoritatea (în stat, în biserică)?
Nu, ci pentru noi toți atunci când uităm să Îl punem pe Dumnezeu pe primul loc.
„Mă bucur când mi se zice: «Haidem la casa Domnului!»” (122:1). Doar dacă e program cu
vreo vedetăun „invitat special”?Nu ar trebui să fie așa, dar, din păcate, se întâmplă.
„Nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari și prea înalte pentru mine” (131:1). Despre ce lucruri e vorba?
Lucruri plănuite să te pună în centrul atenției.
„Iată ce plăcut și ce dulce este să locuiască frații împreună!” (133:1). Parcele în afara marilor orașe, unde „frații” își fac casă lângă casă?
Nu. Este vorba despre unitatea fraților din familie și din biserică.
„Preaiubiților Lui El le dă pâine ca în somn” (127:2). Cei de la #8 nu știu asta?
Știu, dar nu cred.
„Dumnezeul nostru este în cer” (115:3). E departe sau aproape?
Ambele! Depinde de atitudinea noastră. (Vezi Isaia 57:15.)
Aș vrea să atingem un subiect sensibil, un ideal și o amăgire, o continuă alergare și totuși o frustrare, perfecționismul… Pun înainte trei versete, două din Psaltire și unul din evanghelie: „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea-aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” (130:3) și „Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci niciun om viu nu este fără prihană înaintea Ta” (143:2). Cu ce atitudine să venim înaintea Domnului? Cum păstrăm echilibrul între „nici Eu nu te osândesc” (clar, ești vinovat) și „du-te și să nu mai păcătuiești” (Ioan 8:11)?
Când cineva crede despre el că este umil, chiar atunci nu mai este umil. Când crede că e sfânt, fix atunci nu mai este.
De aceea să ne aducem aminte mereu de sfatul Domnului Isus: „despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:5). Ce vreau să spun? Să veghem ca nimeni și nimic să nu rupă legătura noastră cu El. Consecvența noastră într-o relație de prietenie cu Domnul ne transformă după chipul Său. Aceasta înseamnă umilință și putere. Ne ferește de (auto)învinovățirea ce pierde perspectiva iertării și de mândria propriilor realizări spirituale (vezi Galateni 2:20).
O introspecție extraordinară, din nou cu o aromă de Deuteronomul, dar și de-o viață întreagă, găsesc în 124:1 – „De n-ar fi fost Domnul de partea noastră, să spună Israel acum!” Avem reacții de la cititori pe Substack, în comentarii, dar și pe Facebook, WhatsApp sau în privat, pe e-mail. Un cititor senior (G.A.) ne scrie aproape după fiecare interviu, cu dorința de a vedea mai mult în dialogurile acestea, nu doar sloganuri sau răspunsuri de „școală de sabat”, ci experiențe vii, concrete. Versetul acesta îmi ridică mingea la fileu. Spune-mi deci experiența unui student de-al tău care, privind retrospectiv, zice: „De n-ar fi fost Domnul de partea mea…”
Era în ultimul an de studii la programul de Teologie Adventistă Pastorală. Până la încheierea anului universitar mai erau doar două săptămâni. Predica într-o vineri seara și a început să-și spună experiența…
Crescuse într-o familie penticostală din nordul țării și era băiatul cel mare dintre patru frați. Terminase liceul și fusese admis la facultate. Însă o problemă de sănătate l-a făcut să ajungă de urgență la spital.
Din păcate, în România nu i s-a putut pune diagnosticul potrivit. A ajuns la un spital din Italia, iar acolo, în loc să se rezolve, problemele s-au accentuat. Părea că urma să se întâmple ce era mai rău. A fost dus de urgență la alt spital. Acolo, în sfârșit, a fost stabilit diagnosticul corect. După intervenția chirurgicală, a început refacerea și, odată cu aceasta, anumite întrebări au început să se ridice în mintea lui. Între acestea au fost și unele precum: „Mai sunt valabile Cele Zece Porunci? Mai trebuie să respecte creștinii Sabatul?”
A pus întrebările acestea pe un site de consiliere spirituală. A primit răspunsul și, ulterior, a devenit adventist de ziua a șaptea prin botez chiar acolo, în Italia. În anul următor, revenit în țară, a dat examen la Teologie Adventistă Pastorală și a fost admis împreună cu doi dintre frații săi.
* * * * *
Mă întorc la acea vineri seara. Trecuseră aproape cinci ani de când studentul ce predica primise o nouă șansă la viață și un nou parcurs spiritual. În acea ocazie, acolo și atunci am aflat că străinul care-i răspunsese la întrebări fusesem eu! Niciunul dintre noi nu știuse asta în tot acest timp. El aflase în timpul săptămânii, pe când își făcea ordine în e-mailuri, iar eu… în timp ce el predica.
Eram din sud-vestul României, iar el din nord. Atunci când i-am răspuns la întrebări, eu eram în țară, el se afla în Italia. Am fost în comisia de la interviul pentru admitere, i-am fost capelan timp de patru ani, dar nu știusem nimic despre acest amănunt important, care ne lega profund în experiența noastră spirituală. Văzând cum lucrează providența lui Dumnezeu, am început să tremur de uimire.
Cu adevărat, dacă nu ar fi fost Domnul de partea noastră, lucrurile nu s-ar fi întâmplat astfel. Prin experiența aceasta, Dumnezeu l-a condus pe Lucian într-un mod deosebit, iar mie mi-a întărit convingerea că viața mea nu este trăită la întâmplare. Astăzi, Lucian este pastor alături de doi dintre frații săi în Conferința Moldova.
Cel mai mult din toată această a cincea carte a Psaltirii îmi place Psalmul 139. E o minunăție. E omul cel mic și scump înaintea Creatorului, e o cercetare de la început la sfârșit, e Judecata live. Citez din el apelul psalmistului către Dumnezeu: „Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei” (139:24). Cum înțelegi și aplici psalmul sau versetul acesta în ziua de azi?
Din ebraică, versetul s-ar traduce astfel: Vezi dacă este în mine vreo cale rea (greșită) și condu-mă pe calea veșniciei.
Căile rele, înainte de a fi în afara noastră, se formează în interiorul nostru.
Iar acestea încep la nivelul gândurilor și, apoi, al deciziilor. Uneori știm ce este bine și ce este rău, dar alteori avem nevoie de lumină divină pentru a discerne natura gândurilor și a deciziilor noastre. Pentru aceasta trebuie să-I permitem pe deplin lui Dumnezeu să evalueze starea noastră și să acceptăm remediul Său. Astfel are loc acel act al nașterii din nou, care deschide pentru individ drumul cel sigur al veșniciei.
Ne apropiem de jumătatea anului, în ceea ce ne-am dorit de la bun început, și anume citirea Bibliei într-un an. Vă mulțumim pentru încă un pas. Rămânem mai departe interesați de Tora, doar că ne vom îndrepta spre Noul Testament, pentru a vedea perspectiva Domnului Hristos. Astfel, vom citi Evanghelia după Matei, iar invitatul nostru va fi bibliotecarul Universității Adventus, pastorul Iosif Diaconu.
Vă mulțumim tuturor pentru susținere și vă invităm să distribuiți mai departe aceste dialoguri. „Biblia, într-un an” este un proiect non-profit. Găsiți aici ideea inițială, planul și motivația, emisiunea de la Speranța TV dedicată proiectului și raportul despre primul trimestru.
MINUNAT!
Cartea a V-a contine, cel mai scurt psalm 117, cel lung psalm 119 si cel mai ”blestematic” psalm 109.