Ioan – mereu surprinzătorul Isus

„... cel care se va hrăni cu Mine va trăi prin Mine.”

Mă știu cu

Christian Sălcianu

de ani buni. Mi-a fost coleg, iar la tragerea de linie mi-a rămas prieten. Am meșterit împreună „n” proiecte – articole pentru Semnele timpului, diortosirea cărții Eclesiastul, blogul Mushtar.ro. De-a lungul lui 2023, i-am stat scut – ca redactor și corector – în proiectul „Biblia, într-un an”, și-am căzut de acord că ar fi o datorie către intervievații care ne-au însoțit în această „aventură” biblică să încalțe și el papucii celui care răspunde.

(N.B. Am mers în întrebări pe Noul Testament publicat de Societatea Biblică Interconfesională din România, 2009.)

Claudia, Christian și Iris Sălcianu.

Când iei la rând Vechiul Testament, te oprești la Eclesiastul: „Wow! Ce-i asta?”. Aceeași senzație o am, în Noul, când ajung la Ioan. Dacă ceilalți evangheliști încep cu genealogia lui Isus, circumstanțele nașterii Sale și debutul activității Lui publice, Ioan ne trimite la un „început” supracosmic (1:1,2), mai vechi decât faimosul „început” din Geneza 1:1. Citind de la acel „s-a făcut trup” (1:14) spre începutul cărții, parcă asistăm la o „dez-trupare” a lui Hristos… De ce prologul acesta și care-i e rolul în economia cărții?

Ce-mi ceri este reverse engineering: Cuvântul făcut trup printre noi (1:14), un individ născut într-o lume de oameni (1:10), o lume parte a unui univers, în care „toate lucrurile au fost făcute prin El” (1:3), Cel care a fost înainte de orice (1:2), chiar „la început” (1:1). Cu Dumnezeu (1:1). Dumnezeu (1:1).

Este, de fapt, un zoom out într-o imensitate a timpului și a spațiului. Cititorul devine tot mai mic pe măsură ce Isus este nu doar mai mare, mai sus, mai înainte, ci dincolo de orice imaginație.

Exercițiul acesta contraintuitiv este de fapt experiența descoperirii lui Isus. Apostolul Ioan ajunsese la înțelegerea faptului că Isus era întruparea infinitului. Betleemul a fost un început doar pentru noi, nu și pentru El, „Începutul și Sfârșitul” (Apocalipsa 22:13). Isus nu e un om, nu e un mare învățător, profet, nu e nici măcar Mesia în sensul așteptat de veacuri de evrei. El e Lumina. În El este viața. El e Cuvântul. Într-un cuvânt, El este Dumnezeu.

Pe măsură ce lectura ne duce natural spre final de evanghelie, descoperirea lui Isus ne face, de fapt, să ne retragem spre primele cuvinte ale cărții.

E început de „an școlar”. Isus Își adună primii „elevi”, iar aceștia se reped să-L numească: „Rabbi”, Mesia, „acela despre care au scris profeții și Moise”, „Fiul lui Dumnezeu”, „regele lui Israel” (1:38,41,45,49). Titluri care merg pe linia tradițional-ebraică de interpretare. Dar Isus, mai apoi, Se descrie ca: „pâinea vieții” (6:35), „lumina lumii” (8:12), „poarta oilor” (10:7), „Păstorul cel bun” (10:11), „Învierea și Viața” (11:25), „calea, adevărul și viața” (14:6), „vița cea adevărată” (15:1). Cum îmbogățesc cele din urmă, zise de Isus, înțelegerea celor dintâi, zise de ucenici?

Vorbele ucenicilor îmi par „crezuri”. Predictibile, cuminți, ca la cateheză. Sunt „orto-”, într-adevăr, dar ne trădează o limitare: Îl punem pe Dumnezeu, ca-ntr-o cutie, într-un sistem de referință al nostru, în definiții care să ne dea confortul că știm ce și în cine credem. Când experiența vieții ne răstoarnă crezurile, Hristos ni Se descoperă încă o dată mai mare, mai frumos, mai surprinzător și împlinitor.

Omul încovoiat de păcat are nevoie de „pâinea vieții”, de „lumina lumii”, de „calea, adevărul și viața” oferite de Isus. Dau trei exemple. Natanael Îl reperează pe Isus drept un ne-trebnic nazarinean, dar mai apoi Îl vede, cu plecăciune, ca „Fiul lui Dumnezeu”. Samariteanca știe de „Mesia” al iudeilor, dar, două zile mai târziu, consătenii ei Îl recunosc de „Mântuitorul lumii”. Nicodim Îl mărturisește a fi un „Învățător venit de la Dumnezeu”, dar abia la cruce Îl vede ca șarpele-n pustie și face pasul înainte când catehizații sunt risipiți.

Ce-au știut n-a fost rău (doctrinar era corect), dar aveau să cunoască ceva mai profund în ființa lor și mai atrăgător la cer.

---

N-ai cum să ratezi puzderia de versete despre relația Fiu-Tată. Fie că-i mustră pe negustorii de la templu (2:16), că stă la taifas cu Nicodim (3:16-18), că răspunde la întrebările femeii samaritene (4:21-24) sau, pur și simplu, susține discursuri publice (6:37-46), Isus vorbește mereu de Tatăl. E paterocentric. Discursul din Ioan 5:19-30 și rugăciunea din Ioan 17 sunt colosale din perspectiva asta. Și-mi pare decisivă afirmația: „Eu și Tatăl una suntem” (10:30). Explică-ne dinamica relației Lor în cartea lui Ioan!

Vorbim de o relație din veșnicie, căci „El era la început cu Dumnezeu” (1:2). Înțeleg că e ceva extraordinar de profund, dinainte de a fi lumea, dincolo de înțelegerea noastră. Când Isus a manifestat sau a afirmat această relație, a avut de suferit mânia și ura oamenilor, care „s-au întors înapoi și nu mai umblau cu El” (6:66 – da, ăsta e un 666!), care „au luat pietre ca să-L ucidă” (10:31), care, „măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El” (12:37). Ferice de cei ce au crezut!

Punctul forte al relației e finalul prologului, Ioan 1:18 – „nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu”. N-ai ce negocia. Nici papa, nici pastorul, nici marele-preot, nici sfântul cutare. „Nimeni!” Dar răspunsul nu întârzie: „Singurul Lui Fiu […], Acela L-a făcut cunoscut.” Vrei să-L cunoști pe Tatăl? Nu privi la nimeni altcineva decât la Isus. El dă „harul și adevărul” (1:17).

Ce mă surprinde e că putem fi părtași în relația asta. Citesc Marea Trimitere din Ioan (că noi, păcătoși, o repetăm papagalicește doar pe-aia din Matei 28): „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” (20:21). „Cum… așa…” devine model, continuitate, replicare. Isus ni L-a reflectat pe Tatăl (14:9; 17:6). N-avem ce arăta lumii decât pe Dumnezeu.  

---

Hai și la „mica pneumatologie” din Ioan 14-16. De aici se citează spre lămurirea identității-n Trinitate a Duhului Sfânt. Îmi pare că, dincolo de îndoielile unora privind statutul de Persoană al Duhului, suntem, chiar în biserică, la fel ca lumea despre care spunea Isus că „nici nu-L vede, nici nu-L cunoaște” [pe Duhul Sfânt; 14:17]. Care sunt lucrurile esențiale pe care nu le putem face fără Duhul?

Voi enumera patru, cardinale, ancorate și în alte capitole ale evangheliei.

1. Pocăința. Fără Duhul Sfânt, nimeni nu vine la Dumnezeu (vezi discuția cu Nicodim – 3:3,5). Nimeni nu convertește pe cineva, ci Duhul Domnului.

2. Creșterea în Hristos. Fără Duhul Sfânt nu putem să înțelegem măreția lucrării lui Isus, fie trecută, fie viitoare (vezi lucrarea Lui de reamintire și învățare – 14:26; 15:26; 16:13).

3. Misiunea. Fără Duhul Sfânt nu putem face lucrarea Domnului (vezi strigătul lui Isus – 7:37-39). Cine merge-n misiune duhnind a sine o face spre pierderea lui.

4. Marea luptă. Fără Duhul Sfânt nu s-ar putea face separarea apelor cu privire la păcat, neprihănire și judecată (vezi lucrarea din 16:8-11). Vom fi răspunzători față de Duhul Sfânt.

---

Citesc istoria cu samariteanca și mă mir pentru că văd rezultate remarcabile în ciuda minusurilor multiple. Femeia trăiește cu unul care nu-i este bărbat, dă o mărturie exagerată (cum că Isus îi spusese „toate lucrurile” pe care le făcuse) și nici măcar nu e sigură, căci se întreabă: „Oare nu este El Hristosul?” (4:29). Totuși, „mulți au crezut în El, datorită cuvântului femeii…” (4:39). Cum de a fost atât de eficientă predicarea ei?

Femeia asta nu era neapărat o curvă. Dacă Isus zice că a avut cinci bărbați, iar cel de acum nu era, pot să cred că a fost căsătorită de drept cu ceilalți. Dacă unul a murit la război? Dacă al doilea era un bețivan violent? Dacă al treilea… La al șaselea, femeia nu mai vrea niciun angajament. E nevoie de al șaptelea Bărbat, care să o recalibreze la „viață”.

Mai departe, când ea le mărturisește altora: „Mi-a spus tot ce am făcut”, are perfectă dreptate. Sigur că „tot ce a făcut” putea spune și radio-șanțul satului, dar aici ea e la cu totul alt nivel – simte că a fost scanată de Martorul credincios și adevărat (Apocalipsa 3:14). Unul care nu o critică și e gata s-o ajute, extinzându-Și harul și peste nebărbatul ei (4:16). Predicarea femeii este eficientă pentru că nu se avântă în teorii, ci în mărturie personală – unde totul este despre El.

Finalul e genial, cu niște samariteni care afirmă: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înșine…” (4:42). Așa ne-am dorit și noi, pe „Drumul spre Emaus”, ca, prin scrisele noastre, oamenii să-L găsească ei înșiși pe Mântuitorul.

---

Capitolul 9 e ca o piesă de teatru. Isus vindecase mulți orbi, dar iată că Ioan îi alocă un capitol întreg acestui anonim născut fără vedere. Isus îl vindecă, iar inchiziția se dezlănțuie. Fostul orb e anchetat sever. Are loc interogatoriul părinților. Vindecatul e descusut iar, certat și kicked out din „preacinstita” adunare. Christi, de parcă am fi niște orbi, deschide-ne ochii și arată-ne ce e de văzut, în Ioan 9, despre noi înșine!

• Premisă șubredă, pe care o împărtășim: pățești ceva din cauză că ai făcut tu ceva rău (9:2).

• Orbul trimis „s-a întors văzând bine” (9:7). Parcă suntem pe drumul spre Emaus.

• Isus i-a deschis ochii într-o zi de Sabat (9:14). Atâția oameni închid ochii la subiectul acesta.

• Pentru farisei e mai importantă păzirea (ca pândarii) unei zile decât vindecarea unui om (9:16).

• Simt presiunea abuzivă a autorității religioase – părinții orbului tac complice (9:21-23). Oare tac și eu?

• „Eu una știu: că eram orb, și acum văd” (9:25). Parcă-i Amazing grace. Încântătoare încăpățânare! Una știu.

• „L-au dat afară” (9:34), căci făcuse el ceva rău. Ferice de el! Plus că, pe-afară, era și Isus (9:35).

• Isus îi taie calea la vedere (9:35-38). Încheierea vindecării e descoperirea lui Isus, prin credință.

• „Doar n-om fi și noi orbi!” (9:40) fredonează laodiceenii.

• Mă întorc la începuturi, „născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (9:3). Vezi limpede!

---

„Iisus a plâns” (11:35). Plânsul Lui mă îngheață. Îmi pare alt fel de plâns decât acela din Luca (19:41-44). Acolo e lamentație profetică, dar aici văd lacrimi în fața unui mormânt. De ce plânge Isus cu puțin înainte de înmărmuritoarea înviere? Fă-ne, din lacrimile Lui, o punte către El!

Și eu mă blochez la versetul acesta. E, parcă, din alt film și-mi arată un Isus care vede, simte, înțelege mai mult decât se poate spune sau pricepe. Sigur nu-l plânge pe Lazăr, căci pentru învierea lui a venit. Cred că nu plânge cu Marta și Maria decât în măsura în care deplânge vulnerabilitatea lor, ca ființe îndurerate. Poate că plânge pentru gloată, căci, în urma marii minuni, unii Îl vor pârî religioșilor ucigași (11:46,47), spre propria lor neînviere.

Acest „Isus plângea” îmi pare o gaură neagră, din altă dimensiune. Ceva pe axa „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38) și „Dumnezeul Meu […], pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15:34). Ce pod s-ar face peste? Nu ceva rațional, trasat pe hârtie milimetrică, ci mai degrabă un suspin al credinței. Ceva în tonul retrospectiv al lui Ioan – „dar ei n-au înțeles despre ce le vorbea” (10:6). Abia după înviere au priceput unele lucruri. După propria noastră înviere vom înțelege mai multe.

10x – Întrebări la foc automat 

1. „Dar Iisus nu se încredea în ei…” (2:24). În cine se încrede El?

   În fiul risipitor, spre casă. În vameșul din ungherul templului. În samariteanca ce „și-a lăsat găleata” (4:28).

2. „Luați astea de aici!” (2:16). În biserica de azi, „astea” ar fi…

   Scheme piramidale, cu recrutare de membri; proiecte și alocații cu dedicație.

3. Se miră și Isus… „Tu ești învățătorul lui Israel și nu știi” (3:10)? De ce nu știa?

   Știa, dar juca tare. Nu uita că se mira și el (3:7). Mai târziu se dă bătut (7:50-52; 19:39).

4. „Ia-ți patul și umblă!” (5:8). La ce-i folosea rogojina?

   Purtarea rogojinii ustura teribil – era călcare de Sabat (5:10). Isus o poruncește ca să-i trezească.

5. „Tu ești ucenicul Lui”, zic fariseii, „noi însă suntem ucenicii lui Moise” (9:28). Noi cui îi suntem ucenici când nu vrem să fim ucenicii Lui?

   Suntem ucenici „citatului din…”.

6. „Și după ce a luat bucățica de pâine, atunci a intrat în el Satana” (13:27). Pe unde?

   Pe unde a ieșit Duhul Sfânt, după ultima luptă pentru sufletul lui („era noapte” – 13:30).

7. „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții!” (13:34). Cum adică nouă?

   Nouă, prin continua redescoperire a celei de-a doua mile.

8. „I-a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul ei…” (12:3). Pentru mine întreb. Sunt chel. Ce pun în loc de păr?

   Cine-a zis că doar așa trebuie? Modele ca Toma și Natanael s-au plecat până la cer, „în duh și în adevăr” (4:24).

9. Pilat filosofează: „Ce este adevărul?” (18:38). Luminează-ne din Ioan! Ce nu este adevărul?

   Nimic din limba necuratului (8:44) – cârtire (6:43), dezbinare (10:19), ridicare de piatră (8:5,59). Chiar și „zvonul printre frați” (21:23). Orice este întuneric (1:5).

10. „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (3:30). Ce descrește în noi când El începe să ne crească?

    Tot, începând cu încrederea în sine.

După înviere, când ucenicii stau ascunși, „de frica iudeilor”, ucenicul Toma umblă cine știe pe unde. Auzind apoi de arătarea lui Isus, vine cu o pretenție care l-a potcovit cu porecla „Necredinciosul”. Cică nu crede până nu vede… (20:25). Însă același Toma, în alt context al spaimei de iudei, când ucenicii se codeau să-L însoțească pe Isus la Betania, i-a încurajat cu vorbe uimitoare: „Să mergem și noi să murim cu El!” (11:1-16). Când bravadă, când tăgadă… De ce ne e mai lesne să bântuim extremele decât să rămânem în echilibrul credinței autentice?

Extremele astea nu sunt deloc străine eroilor Bibliei: Samson, David, Solomon. La Cina de taină, inițial, Petru nu vrea să fie spălat de Isus, după care cere să fie, cu totul (Ioan 13). La fel cu sabia și cu lepădarea (Ioan 18) sau cu fuga la mormânt (Ioan 20). Extremele par justificate la vremea lor (vezi un „bine fac că mă mânii până la moarte” – Iona 4:9), pentru ca, mai târziu, să ne pară doar eroisme rușinoase. Am fost și eu pe culmi, înveșmântat cu frunze.

Avem nevoie de o așa școală de-o viață – recunoaștere a oscilației între „rece” și „în clocot” – tocmai pentru ca, mai târziu, să găsim echilibrul. Nu unul al temperaturii („căldicel”), ci al unui punct de mijloc, dar mai sus. Insist pe „la mijloc, dar mai sus”, ca Isus când zice: „Nici eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești!” (8:11).

---

Am putea discuta un an despre patimile, moartea și învierea lui Isus, iar Ioan are multe de povestit aici. Însă, la această recitire a evangheliei, mi-au rămas gândurile pe versetul: „L-au dus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu. […] Ei nu au intrat în pretoriu, ca să nu se pângărească și să poată mânca Paștele” (18:28). Spune-ne niște situații când suntem exacerbat de grijulii în respectarea propriilor tradiții, ratând tocmai Esențialul – Paștele cel Bun!

Citim Biblia într-un an, la rând, și nu-L găsim pe Isus. Păzim Sabatul cu ochii la rogojina altuia, nu la Isus. Ne auto-validăm respingerea unui nou adevăr, nealiniat tradiției: „Vorbirea asta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” (6:60), în timp ce Isus știe că e poticnirea necredinței (6:61,64).

Merg însă spre pozitiv: suntem Maria, descumpănită la mormânt, fără să știe că vorbește cu Cel viu (20:1,2,11-18). Suntem ucenicii dovediți de mrejele unei noi pescuiri minunate, în timp ce Ioan vede peste talazuri: „Este Domnul!” (21:7). Suntem „frații” obsedați de un zvon, bazat, chipurile, pe cuvintele lui Isus, măsurând revenirea Domnului după reperele dintr-o viață de om (21:22-24).

Găsesc în Ioan insistența Cuvântului pe un cuvânt. „Urmează-Mă!” îi zice Isus lui Filip (1:43). „Urmează-Mă!” îi spune și lui Petru, târziu, după înviere (21:19). „Oile Mele […] Mă urmează” (10:27). Spune-ne, ce mai înseamnă azi să-L urmăm pe El?

Nu știu ce înseamnă pentru tine. Știu doar pentru mine.

Înseamnă să aud mereu întrebarea lui Isus: „Mă iubești tu mai mult decât toți aceștia?” (21:15). Și să-i răspund pozitiv.

Iar când mă îndoiesc, când nu mă mai încumet, să las în seama Lui, zicând: „Doamne, Tu toate le știi” (21:17).

Proiectul „Biblia, într-un an” a ajuns la sfârșit. La bun sfârșit. Fie că ați fost cu noi de la început, fie că v-ați atașat pe parcurs, ați văzut cum Biblia poate fi citită și altfel, inovator, relevant. Au fost un an întreg și întreaga Biblie.

Mulțumim pentru împreuna-călătorie: pentru susținere, pentru (șai)zecile de mii de vizualizări, pentru că ați trimis și altora ce-ați găsit bun aici, pentru like-uri, mesaje și abonări. Pentru tot.

Ne revedem în noul an, spre final de ianuarie, cu ceva bun și sigur informații despre carte. Până atunci, stați cu ochii pe Cel ce „S-a făcut că vrea să meargă mai departe” (Luca 24:28). Invitați-L în casă și vi Se va descoperi.

„Biblia, într-un an” a fost un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate cele 52 de interviuri, două rapoarte trimestriale și trei emisiuni TV dedicate proiectului.

Vă mulțumim!