„Ca șarpele-n pustie...”
„Ca șarpele-n pustie...”
(Știu, cântarea e altfel. Dar textul de memorat e acesta.)
În marea luptă cu tatăl minciunii – Șarpele – prind o idee din istoria evreilor. Pe paginile Vechiului Testament găsesc această întâmplare unică: oameni mușcați de șerpi și-apoi vindecați… printr-un șarpe. Evenimentul ar rămâne o autentică ciudățenie — hai să fim cinstiți — dacă nu ar fi fost chiar pârghia prin care Isus l-a convertit pe un mai-mare al fariseilor, bătrânul Nicodim.
(Dar să nu mi-o iau înainte…)
Scoși de Dumnezeu din Egipt prin mari urgii (Exodul 7–12), trecuți prin Marea Roșie, ajunși acum la o aruncătură de băț de țara făgăduită, evreii au oscilat 40 de ani între credința în Dumnezeu și pofta după oalele cu mâncare ale Egiptului. Cârcotași, au atins chiar punctul în care, despre mana cerească, pâinea cea de toate zilele ce le cădea din cer, să spună că li „s-a scârbit sufletul de această hrană proastă” (Numeri 21:5).
Întrecând din nou măsura (pentru a câta oară?), au fost lăsați descoperiți, fără protecția lui Dumnezeu. O clipită, spre trezirea nebunilor. Tabăra a fost atacată de șerpi veninoși, cu siguranță mânați de mai-marele Șarpe. În corturi înghesuite sau la margine de tabără, aerul era sfâșiat de strigăte. Durere! Panică! Moartea îi secera diabolic și, spune Scriptura, „au murit mulți oameni în Israel” (Numeri 21:6). (Poate ți-a scăpat, reiau — mai aveau o aruncătură de băț până la țara făgăduită; și era a doua tură, după 40 de ani.)
Cei rămași în viață au știut imediat ce trebuia să facă – să vină la Dumnezeu. Și l-au rugat pe Moise să se roage pentru popor. Parcă pe urmele faraonului egiptean, când s-au văzut îngenuncheați de natură, L-au recunoscut pe Dumnezeu.
Moise s-a rugat. Iar Dumnezeu i-a răspuns într-un mod ciudat: „Ia material și fă un șarpe!”
„Cum, Doamne? Noi vrem leacuri, o minune, acum. E timp de făurit de idoli?” (vezi 2 Împărați 18:4)
„Fă un șarpe din aramă, la fel ca mizeria care-ți sâsâie la picioare! Bate-l într-un vârf de stâlp, să nu mai miște! Ridică-l să-l vadă toți! Oricine va privi la el va scăpa cu viață.”
„Și cine nu?”
„Nu.”
Zis și făcut. Au privit în sus. Și au scăpat.
Despre pasajul acesta i-a spus Isus Hristos unui mândru fruntaș al fariseilor, pe nume Nicodim.
Venit cu lauda la Isus („Învățătorule, știm că ești venit de la Dumnezeu” [Ioan 3:2]), a fost scurtat grabnic: „Nicodime, trebuie să te naști din nou!” Țintuit de implicațiile acestui imperativ cu adresă – falimentul întregii lui pregătiri teologice, 40 de ani? –, Nicodim a dat înapoi. Îl putem înțelege, pocăința are întotdeauna un preț.
Isus l-a lăsat nedumerit, pe gânduri alese, spunându-i că-l așteaptă la o altă cotitură în viață, când Nicodim va veni din nou după El. Și atunci va înțelege!
Știindu-l cunoscător al istoriei evreilor, Isus i-a înfipt în minte un alt imperativ, de data asta cu privire la Sine, citând strania poveste din pustie:
„După cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3:14-15)
Ani mai târziu, la momentul judecării și crucificării lui Isus, Nicodim era și el acolo. Nu a strigat: „Răstignește-L”, ca gloata, însă exact asta aștepta! Ca împlinire de netăgăduit a profeției lui Isus. Orice mai puțin de o moarte pe cruce ar fi fost la fel de ieftină ca o reptilă uscată pe-un par.
În cel răstignit și pironit de cuie, înălțat pe crucea-stâlp, Nicodim vedea șarpele din pustie. Se vedea mușcat de păcat și vindecat prin credință.
Mă regăsesc în Nicodim: mușcat mereu de-un șarpe, vindecat întotdeauna de-un Altul. Găsesc un ecou și în cuvintele lui Pavel. Și le pun de trei ori, din trei epistole diferite, că sunt geniale:
„Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe Însuși Fiul Său, într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3).
„Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi…” (2 Corinteni 5:21).
„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13).
În umbra crucii, bătrânul Nicodim a venit în fața Celui înălțat între cer și pământ. Atunci și acolo s-a convertit. Discret. Profund. Pentru totdeauna.
Cum altfel crezi că a găsit curajul să iasă în față, când toți au fugit? (Ioan 19:39) Cum altfel crezi că am fi aflat dialogul lui cu Isus, din miez de noapte? Cum altfel am fi avut versetul de aur al Scripturii?