Minunile lui Isus din Evanghelia după Ioan
Minunile lui Isus din Evanghelia după Ioan
De ce Ioan alege să prezinte doar anumite minuni din viața lui Isus?
Adesea, când citim evangheliile, mai ales dacă le citim una după alta, identificăm imediat repetiții. Ce știm din Matei mai găsim și în Marcu… Și e normal, istoria urmează un fir, de la Betleem la Golgota. Minuni, predici, dialoguri.
Alteori, identificăm diferențe. La un studiu atent, tocmai aceste diferențe îmbogățesc experiența. Spre exemplu, omul cu mâna uscată apare și în Matei, și în Marcu. Dar în Luca aflăm că era mâna „dreaptă”. Contează? Poate că e defect profesional al doctorului Luca, dar ideea că mâna dreaptă era cea în cauză are în lumea orientală o implicație deosebită. Isus îl reabilitează total pe acel om. Sau cazul tânărului bogat, de asemenea cunoscut. Isus îi zice „vinde tot ce ai și dă la săraci.” Doar în Marcu scrie că „Isus l-a iubit…” De unde știe evanghelistul lucrul acesta? De ce scrie asta? Și poate știți, dar numai din Ioan aflăm că numele femeii cu vasul de alabastru a fost… Maria (sora lui Lazăr).
Să luăm un caz mai greu. Ne-am întrebat vreodată de ce învierea lui Lazăr nu apare decât în Ioan? Dacă nu ați știut, atunci merită cercetat și întrebat, într-un dialog imaginar: Matei, Marcu, Luca, voi de ce n-ați scris despre asta? Cum ați putut omite așa minune? Se va spune că numele lui Lazăr și învierea lui au fost evitate, pentru a nu-i pune viața și misiunea în pericol — dușmanii au vrut să îl omoare pe Lazăr imediat după înviere, după cum scrie în…
(Dar stați, că nu am dat nicio referință biblică. Asta așa, ca provocare de a cerceta Cuvântul voi înșivă, nu luat de bun de la predicator.)
Vom deschide imediat Biblia. Dar mai înainte aș vrea să ne punem memoria la contribuție: putem să spunem ce minuni sunt menționate în Evanghelia după Ioan? (Dacă greșiți nu e nicio problemă, nu vă dau note… decât de trecere.)
Haideți să le vedem cu ochii noștri. Vă invit să deschideți Biblia.
(Apropo, poate vrei să vezi filmarea prezentării acesteia, din Londra.)
Ioan 2. Transformarea apei în must.
Isus este prezent la o nuntă și, într-o situație de criză, ajută familia respectivă completând meniul cu o băutură de origine cerească. Versetul 11 arată clar că acest eveniment din Galileea a fost primul dintr-o serie, „acest început al semnelor Lui”. Prin aceste minuni „El Și-a arătat slava Sa și ucenicii Lui au crezut în El.”
E începutul doar… Merge la Ierusalim, unde are alte intervenții răsunătoare, căci Ioan ne mărturisește: „mulți au crezut în Numele Lui, căci vedeau semnele pe care le făcea” (v. 23).
Aflăm despre întâlnirea cu Nicodim, la miez de noapte (Ioan 3). Cu samariteanca la miez de zi (Ioan 4). La întoarcerea în Galileea are loc un alt eveniment notabil — din perspectiva minunilor menționate de Ioan.
Ioan 4. Vindecarea fiului unui slujbaș împărătesc.
Versetul 48 indică faptul că Isus mai făcuse alte minuni până atunci, căci spune tatălui respectiv „dacă nu vedeți semne și minuni cu niciun chip nu credeți…” Isus îi vindecă fiul, iar despre omul acela stă scris: „a crezut el și toată casa lui” (v. 53). Versetul 54 continuă numărătoarea lui Ioan, amintind că „acesta este, iarăși, al doilea semn făcut de Isus după ce S-a întors din Iudeea în Galileea.”
În capitolul următor Ioan ne duce din nou la Ierusalim, punctând o nouă ocazie în care Isus vizitează capitala la o sărbătoare.
Ioan 5. Vindecarea slăbănogului bolnav de 38 de ani.
Insist doar o secundă pe „bolnav de 38 de ani” ca să înțelegem că perioada amintită nu e vârsta omului ci lungimea suferinței lui. Versetul 6 evidențiază faptul că și Isus „știa că este bolnav de multă vreme”. Acțiunea se petrece la Ierusalim și se încheie cu „îndată omul acela s-a făcut sănătos” (v. 9). Minune incontestabilă.
În capitolul 6 ne întoarcem în zona Galileei, undeva la țărmul mării. (Arunc așa, o idee: nu vă atrage atenția că Ioan nu spune o vorbă despre „pescuirea minunată” - Luca 5? Când el și Iacov, Petru și Andrei au lăsat totul și au mers după El…) Aici are loc cea de-a patra minune menționată de Ioan, pe care noi o numim…
Ioan 6. Înmulțirea pâinilor.
Dacă celelalte minuni au fost făcute mai discret, aceasta a avut loc când „Isus Și-a ridicat ochii și a văzut că o mare gloată vine spre El” (v. 5). Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Isus, ziceau: „Cu adevărat acesta este prorocul cel așteptat în lume.” (v. 14). Nu mai avem de-a face cu minuni discrete, ci răsunătoare. De stadion.
Capitolul este bogat, evenimentele se întrepătrund. Nu se termină bine o minune că vine alta. Oamenii sunt sătui, vor să-L pună pe Isus împărat. Cu de-a sila, dacă e cazul. Isus nu cedează. Își trimite ucenicii peste mare, urmând ca El să dea drumul norodului. Merge pe munte să Se roage. Între timp ucenicii trec printr-o experiență furtunoasă: noapte, fără Isus, vânt puternic, mare întărâtată (v. 17-18).
Ioan 6. Isus merge pe ape și potolește furtuna.
Și deodată Isus apare, „umblând pe mare și apropiindu-Se de corabie” (v. 19). Cunoaștem episodul din alte evanghelii, cu un Petru care merge pe ape, se scufundă, Isus îl scoate… Aici Ioan se rezumă la a prezenta furtuna, frica ucenicilor, Isus care le vorbește cu autoritate și cu pace dintre valuri și abia apoi urcă în corabie.
Dimineața, când Îl văd pe Isus „dincolo de mare” (v. 25) oamenii Îl întreabă „Învățătorule, când ai venit aici?” Iar Isus răspunde amintind… semne și minuni. „Adevărat, adevărat vă spun că Mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat.” (v. 26). Îi mustră să se concentreze nu pe lucrurile pieritoare, ci pe cele ce au legătură cu viața veșnică. Ei întreabă frumos „Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?” Iar El le răspunde curat: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El.” (v. 29).
Nepricepuți sau rău-voitori, ei insistă să vadă „ce semn faci Tu”… Și urmează un întreg discurs al lui Isus despre „pâinea vieții”, trupul Lui, sângele Lui. Nu ratăm versetul 47, „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viața veșnică.”
Discuția a avut loc în sinagoga din Capernaum (v. 59). Capitolul 7 ne readuce la Ierusalim, la o altă sărbătoare. Versetul 12 arată clar polarizarea din societate: „Unii ziceau: ‘Este un om bun.’ Alții ziceau: ‘Nu, ci duce norodul în rătăcire.’” (Vezi și v. 43). Încă nu le trecuse supărarea că Isus îl vindecase pe slăbănogul bolnav de 38 de ani într-o zi de sabat (v. 21, 23). Caută să-L prindă pe Isus, nu reușesc, iar o mirare rămâne: „Când va veni, Hristosul va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?” (v. 31) Deja ați sesizat, semne și iar semne.
Urmează capitolul 8, cu iertarea femeii prinsă în preacurvie, cu predica despre „lumina lumii”, cu comparația între credința lui Avraam în Isus și (ne)credința urmașilor lui… În capitolul 9 este menționată o a șasea minune…
Ioan 9. Vindecarea unui orb din naștere.
Isus îl întâlnește (iar Ioan e foarte atent la niște detalii aici), îi spune că este „lumina lumii” iar „după ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat, apoi a uns ochii orbului cu tina aceea și i-a zis: ‘Du-te’… (v. 6-7).
Orbul se duce, e un frumos joc de cuvinte acolo, căci locul unde e trimis se numește „Trimis”. De unde va veni înapoi? De unde a fost „trimis”. De cine? De Isus. Fapt e că „El s-a dus, s-a spălat și s-a întors văzând bine.” Cine sunt orbii acum? Cei ce zic „nu e el, dar seamănă cu el” (v. 9), cei ce, în versetul 18 „n-au crezut că fusese orb și că își căpătase vederea”. Sunt interesați (vezi v. 26): „Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii?” (Probabil de aceea și Ioan a fost atent să dea detaliile.)
Capitolul 10 conține mai multe discursuri ale lui Isus, reamintesc „ușa oilor”, „păstorul cel bun”, „Eu și Tatăl una suntem”.
Cea de-a șaptea și ultima minune menționată de Ioan este punctul culminant…
Ioan 11. Învierea lui Lazăr.
Cunoaștem istoria, mort de 4 zile, Lazăr este înviat de Isus. Încă o dată Ioan punctează ideea lui Isus (v. 25) „cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” Dincolo de o nevoie materială (Cana) sau o criză de alimente (Galileea), de o problemă de sănătate (fiul slujbașului, slăbănogul, orbul), de o putere asupra naturii (vânt, valuri), Isus acum atacă problema finală: moartea.
La insistențele Martei de a nu deschide mormântul, Isus replică „nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (v. 40).
„Mortul a ieșit…” și de atunci încolo lucrurile au luat o cu totul altă turnură. Mulți au crezut (v. 45), și dușmanii au tras linie (v. 47): „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni…”. Și-au dat seama că „dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El” (v. 48) Versetul 53 este fără echivoc: „din ziua aceea au hotărât să-L omoare.”
Nu veți mai găsi nicio altă minune mai apoi (în Ioan).
Să înțelegem că nu mai era cazul? Așa va fi și la închiderea harului—lucrurile merg până la un punct, al deciziei personale, dincolo de care nu te mai schimbă nimic.
Atrag atenția încă o dată, dincolo de acest punct nu mai este nicio minune—prezentată de Ioan. Știm că este ultima săptămână a lui Isus (deși în evanghelia lui Ioan suntem abia la jumătate). Dar chiar și așa, în acea ultimă săptămână noi știm că au mai fost alte minuni, dau două exemple cunoscute: uscarea într-o clipă a smochinului (ilustrând soarta poporului necredincios), vindecarea urechii lui Malhu (cel căruia Petru era să-i taie capul, ilustrând puterea lui Isus până în ultima clipă, în iubirea vrăjmașului).
Ioan este din ce în ce mai uimit: „măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El” (12:37). Dar nu uită să menționeze că „totuși, chiar dintre fruntași, mulți au crezut în El” (12:42). Apele se separă tot mai clar.
Capitolul 13 este Cina. Apoi în capitolele 14-15-16 este o cuvântare a lui Isus plină de bogății. Capitolul 17 este rugăciunea din grădină. Iar apoi, în 18 și 19 este prinderea lui Isus și toate evenimentele ce au culminat cu răstignirea Lui. Capitolul 20 prezintă învierea lui Isus (am putea-o numi a 8-a minune, dar este cu totul specială.) Convertirea lui Toma este prezentată ca punct final, Isus cucerindu-l și pe cel mai îndoielnic dintre apostoli. Cel care stă până la ultimul semn…
Evanghelia se încheie astfel:
„Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în Numele Lui.” (20:30-31)
Suntem înțelegători că Ioan a avut de selectat dintre multele minuni ale lui Isus. În altă parte, capitolul 21 (care este un epilog, conținând și el o minune — o lăsăm pentru altă ocazie), el spune că „mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărțile care s-ar fi scris.” (v. 25)
Pe cât de înțelegători suntem, pe atât de interesați ar trebui să fim să aflăm de ce a ales Ioan aceste minuni și nu altele.
Putem să spunem: de ce 7?… Dar dincolo de un număr, care, evident, nu e lipsit de semnificație, este mai important ce au avut în comun aceste 7 minuni?
Că sunt diferite e clar:
una în Galileea, alta în Iudeea; și tot așa…
una la malul mării, alta la scăldătoare;
una cu un fiu, alta cu un om în vârstă (numai boala era de 38 de ani)
în una Isus înmulțește peștii, în alta risipește valurile;
una e despre calitate (apa chioară devine must), alta despre cantitate (înmulțirea pâinilor peste orice nevoie);
una la nuntă, alta la înmormântare.
Probabil că lista poate continua.
Dar în comun ce au? De ce zice Ioan de „multe alte semne” în contrast cu „lucrurile acestea”? Evident, acolo intră istorii, dialoguri, predici, fapte. Dar și minuni (nu le putem exclude). Mai ales că, în repetate ocazii Ioan a menționat „semnele” și „minunile”… (Apropo, care e diferența între semne și minuni? În altă ocazie…)
Ce voi spune acum am aflat și eu acum vreo 12 ani. De la un profesor, și m-a marcat pentru totdeauna. M-a vaccinat de „ultima generație”. Probabil că și el a aflat-o de la altcineva, poate că e scrisă undeva în comentariile teologice ale lumii acesteia. Cu ceva vreme în urmă am și studiat la lecțiune, un trimestru, un material scris de el (Wilson Paroschi). Ideea de bază este aceea că…
Evanghelia după Ioan a fost scrisă pentru a doua generație.
Ce înseamnă asta? Țineți minte cumva cum începe epistola lui Ioan, prima? „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit, și ce am pipăit cu mâinile noastre… aceea vă vestim.” (1 Ioan 1:1-3) Excepțional pentru un martor, nu-i așa? (Că-l vrem martor ocular, nu la mâna a doua.)
Dar ce te faci cu generația următoare? A doua, cei care n-au văzut, n-au auzit, n-au pipăit… Ei cum vor crede? Dacă vor reproșa faptul că „eheei, normal că voi ați crezut, că L-ați văzut. Dar noi? Noi trebuie să vă credem pe voi…” Ce faci cu a treia, a patra, a n-a generație? (Noi suntem obsedați de „ultima generație”, Ioan era foarte interesat de următoarea generație. Pentru că „ultima” nu va fi niciodată fără ca mai întâi să existe „următoarea”! (Please read it again.)
Așa că Ioan scrie evanghelia lui într-un fel aparte. Și, pe lângă alte bijuterii ale scrierii lui inspirate de Duhul Sfânt (nu am abordat deloc capitolul 1, spre exemplu), condus deci de sus, Ioan alege șapte minuni. Aparte.
În niciuna din aceste minuni Isus nu atinge persoana sau produsul la momentul înțelegerii sau simțirii minunii. [Fac o pauză, că poate mă verificați în gând.]
Isus a atins poate, mai înainte, spre exemplu când a frânt pâinea. Dar când bucata ajunge la al cinci miilea om, Isus e departe.
Când mustul e gustat și apreciat, El nu doar că nu l-a atins, dar El Însuși e discret, între nuntași, altul ia aplauzele.
Când potolește furtuna nu doar valurile și vântul le liniștește, ci inimile ucenicilor, și e de la distanță, nu e în corabie.
Înțelegi acum de ce Ioan nu menționează episodul cu Petru, pe care Isus l-a luat de mână? Nu că nu era știut, că era. Nu că nu fusese scris, că fusese. Ci pentru că acum, ca un editor al propriului material, alege cu înțelepciune anume minuni, anume detalii. To make a point! Isus poate vindeca și fără să fie aici și acum. Sau, mai bine zis, fără să-L vezi aici și acum, căci El este cu noi până la sfârșitul veacului.
Dar pe orb nu l-a atins, chiar cu scuipat, cu tină? Ba da, dar minunea a avut loc departe, la scăldătoare, fără un Isus prezent.
Fiul slujbașului a fost vindecat la distanță în spațiu și în timp.
Slăbănogul care a pătimit 38 de ani, acum, la vorba lui Isus, și nu la atingerea Lui, se vindecă „îndată”.
Isus sparge orice bariere, întrece orice limitări de timp, de spațiu.
Să vorbim de învierea lui Lazăr? Nu vă aduceți aminte de alte învieri săvârșite de Isus? Cu siguranță, fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain. Dar în ambele, dacă veți cerceta, veți vedea că Isus „a atins”, fie copila, luând-o de mână, fie racla tânărului dus la groapă. Și sunt învieri la cald. La Lazăr, în schimb, avem o înviere la rece, după patru zile. O înviere în care Isus nu atinge… nici măcar piatra. Alții o dau la o parte. Învierea are loc la distanță în timp, în spațiu, doar prin cuvânt.
Prindem ideea? Isus este la fel de puternic și în Matei, și în Marcu și în Luca ca și în Ioan. El este la fel de autoritar asupra oricărei crize, nevoi, cerințe, căutări a noastre: pâine, vindecare, liniște sufletească fie că e aici, la capul patului, fie că acolo, în ceruri. A făcut-o de când era încă pe pământ. Cei ce au crezut în el, ca tatăl copilului bolnav, au avut parte de minunea vieții chiar dacă Isus era departe de „locul faptei”.
Frumos dar ai o dovadă?
Dacă cineva crede că ceea ce am prezentat aici este frumos, dar e doar imaginație (interpretare), invit să citim încă o dată finalul evangheliei. Istoria evanghelică nu se încheie cu răstignirea și dezamăgirea, ci cu învierea și renașterea speranței, după cum bine știm.
Capitolul 20 din Ioan prezintă în final dialogul între apostolul Toma și ceilalți ucenici… Îl țineți minte: dacă nu voi vedea eu… dacă nu voi pune eu degetul… dacă nu voi pune eu mâna… (E ca și cum ar spune: nu mă bazez pe ce ziceți voi; v-ați păcălit; ați avut vedenii…; eu vreau să am eu experiența mea, dincolo de ce ziceți voi; nu vă cred.)
O săptămână mai târziu, Isus Se arată ucenicilor pentru a doua oară, și îi face lui Toma oferta vieții: „Adu-ți degetul încoace și uită-te la mâinile Mele și adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios!” (20:27). Toma cade la picioarele Lui, recunoscându-l ca Domn și ca Dumnezeu. Iar Isus încheie cu cuvintele:
„Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut!” (20:29).
Nu ne grăbim prea adesea la citire? Vom vedea cu alți ochi versetul acesta de acum înainte. Pentru că Ioan nu e interesat doar de reabilitarea lui Toma, ca individ. Ci de o generație întreagă care va urma după ce apostolii vor muri ca martiri. De o generație de tineri care nu vor ști prin ce au trecut părinții lor când au emigrat ilegal. Când au adus Biblii pe ascuns. Când au făcut biserici fără autorizația statului. Când… și când…(Chiar așa: cum să creadă Toma pe… Petru?)
În final nu e nici măcar Ioan, ci este Isus cel care spune lucrurile acestea. El dă „fericirea” aceasta. Iar Ioan, inspirat acum, scrie completând ce au scris ceilalți evangheliști, venind cu o perspectivă nu neapărat nouă, ci profundă, abordând lucrurile nu doar cu privire la ceea ce a fost, ci mai ales la ceea ce va fi.
Isus vorbește despre „cei”, despre mulți, despre toți, până la sfârșitul veacurilor, când Îl vom vedea din nou.
Cei ce vor crede în Mine prin ei
Închei cu un gând similar al Domnului Hristos, prezentat în aceeași evanghelie. La ceas de mare încordare, în grădina Ghetsemani, El se roagă nu pentru lume (la general) ci pentru ucenici (în special). „Pentru ei mă rog. Nu mă rog pentru lume…” (17:9). Dar mai apoi, în versetul 20, Domnul Se roagă cu bătaie lungă:
„Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.”
Vedem aici următoarea generație? Vedem că Isus S-a rugat ca adevărul să ajungă până la noi? Înțelegem apelul care ni se face de a duce și noi adevărul acesta altora? Isus S-a rugat pentru mine și pentru tine. Pentru cei ce n-au văzut și totuși ne-au crezut; pentru ce ce n-au auzit cu urechile lor, dar au auzit de la noi; pentru cei ce n-au pipăit, dar au văzut în noi o mărturie pentru Hristos.
Binecuvântat în veci rămâne Cuvântul Domnului.
El să ne ajute la toate acestea.
Amin.