1 Împărați – Solomon și divizarea împărăției

De la Dumnezeu la Astarteea și baali, divizare și robie.

Ioana Dumitrescu a venit pe „Drumul spre Emaus” înainte de toți. Da, a fost prima abonată a acestui blog. Mai târziu, în cadrul proiectului „Biblia, într-un an”, am avut-o invitată la dialogul despre cartea Estera (1.430 de vizualizări). Pentru nou-veniții pe drumul nostru, am rugat-o să se prezinte din nou.

Cuvintele sunt pasiunea mea. Scriu poezie și proză și, de câțiva ani, scriu și traduc versuri pentru muzică. În fiecare zi încerc să ies din spatele catedrei și să mă aventurez în lumea complexă a adolescenților. Iar când am nevoie să-mi reîncarc bateriile, deschid Biblia și coșurile cu firimiturile rămase le strâng într-un colț – un Colț de suflet.

Personajul principal al cărții 1 Împărați este Solomon. Mai în glumă, mai în serios, împăratul Solomon nu e muzicant al zilelor noastre. Dumnezeu îi zice: „Fiindcă nu ceri pentru tine nici viață lungă, nici bogății, nici moartea vrăjmașilor tăi…” Când ajunge el un om conștient că trebuie să Îi ceară Domnului „o inimă pricepută” (3:9)/„pricepere, ca să fac[ă] dreptate” (3:11)?

Atunci când Dumnezeu îți dă o misiune mai mare decât ți-ai putea imagina. Când îți arată că El crede în tine mai mult decât crezi tu (și dacă ai totuși simțul realității), nu poți decât să-I ceri să te însoțească. 

Solomon spune despre sine: „Nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat” (3:7). Totuși nu era copil. La vremea urcării pe tron era deja căsătorit și, probabil, tată, după cum sugerează faptul că avea un fiu în vârstă de patruzeci și unu de ani (2 Cronici 12:13) la vremea morții lui, după o domnie de patruzeci de ani (1 Împărați 11:42). 

Frumusețea pasajului vine din aceea că Solomon cere un singur lucru, iar Dumnezeu îi oferă de șase ori mai mult. Îi făgăduiește cea mai mare înțelepciune, bogății, faimă fără precedent, viață lungă (cu condiția ascultării), iar ca rezultat al acestora mai vin două binecuvântări: respect din partea poporului ­­– care vedea că Dumnezeu e cu el (3:28) – și pace la toate granițele (4:24). 

Ce-ar fi putut dori mai mult un tânăr împărat fără experiență? Dumnezeu îi dă o asigurare de viață, cu toate clauzele incluse. 

---

„Veneau oameni din toate popoarele să asculte înțelepciunea lui Solomon” (4:34; vezi și 10:24). Adică se poate face „evanghelizare” și altfel decât „I Will Go”? Misiunea creștină este centrifugă, pe modelul „Duceți-vă și faceți ucenici”. În Vechiul Testament pare a fi mai degrabă centripetă. Care dintre ele te atrage mai mult? Pe care o vezi aducând roade?

Cred că a doua ar trebui să fie prima. E mult mai greu să fii decât să faci. Noi suntem mult mai buni la a face și avem mari probleme cu a fi. 

Dar, dacă nu înțelegi că a fi creștin se măsoară în primul rând în familie, la serviciu, la cumpărături, în trafic și cu vecinii, poți merge până la marginile pământului și, probabil, îi vei câștiga pe alții pentru Hristos, dar te vei pierde pe tine și, eventual, pe ai tăi. Misiunea are succes când e organică, nu forțată. Nimic nu e mai de impact decât exemplul personal. 

Tocmai de aceea scopul lui Dumnezeu pentru Israel fusese ca ei să Îi fie ambasadori printre popoarele străine: „Căci tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul, Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe fața pământului” (Deuteronomul 7:6).

Solomon știa lucrul acesta și îl punctează foarte bine în ampla rugăciune de binecuvântare a templului: „Toate popoarele pământului să poată cunoaște că Domnul este Dumnezeu și că nu este alt Dumnezeu afară de El” (1 Împărați 8:60).

La finalul vizitei ei, împărăteasa din Seba Îl binecuvântă pe Dumnezeu (10:9). Când mărturia ta e bună, oamenii Îl recunosc și Îl laudă pe Dumnezeu. Iar unii se și convertesc (vezi Matei 12:42).

Bogăția lui Solomon era doar o carte de vizită menită să îi deschidă lumea pentru ca el să le poată vorbi tuturor despre adevărata bogăție.

Păcat că a băut din prea multe ape amare până să se convingă că Izvorul vieții îi fusese oferit încă de la început cu îmbelșugare! 

---

Pun înainte trei numere. (a) 2 femei curve și-o sabie (3:16-28) – o judecată demnă de Solomon. (b) 666 – coincidență sau profeție (10:14,24; Apocalipsa 13:18). (c) 700 de neveste + 300 de țiitoare care „i-au abătut inima”, „i-au plecat inima spre alți dumnezei” (11:3,4). Alege unul dintre rapoartele acestea și spune-ne ce e cu plus și ce e cu minus la final, când se trage linia!

Nu m-am priceput niciodată la matematică, dar o comparație de felul acesta nu poate să nu-mi atragă atenția: 700+300 < 1. Și sunt două chei de interpretare pentru 1: Acel Unu și acea una. 

Solomon construiește pentru Dumnezeu un templu de o frumusețe rară. Ceea ce mi se pare interesant este că, în timpul construirii templului, Dumnezeu i Se arată pentru a-i aminti ceva esențial: ascultarea (6:12,13). Solomon lucra pentru Dumnezeu, însă avea nevoie și să-L asculte pe Dumnezeu. Pasajul îmi amintește de 1 Samuel 15:22… E ca și cum Dumnezeu îl avertizează înainte că ascultarea e mai importantă decât jertfele. Relația pe verticală trebuie îngrijită.

Legat de cea de-a doua cheie de interpretare, îmi vin în minte cuvintele din Cântarea cântărilor: „Numai una singură este porumbița mea, neprihănita mea; ea este singură la mamă-sa, cea mai aleasă a celei ce a născut-o. Fetele o văd și o numesc fericită; împărătesele și țiitoarele, de asemenea, o laudă” (6:9). 

Și mai ciudat e faptul că Solomon ajunsese la concluzia asta înainte de atingerea numărului astronomic de împărătese și concubine (vezi versetul 8). Totuși, odată urcat în caruselul faimei, nu mai deține controlul. Așadar, 1.000 nu fac cât 1.

Oricât de groaznic e la citire, aflăm așa (11:5-8): „Solomon s-a dus după Astarteea” și „a zidit” înălțimi de închinare pentru zei păgâni precum Chemoș și Moloh (cel căruia i se aduceau jertfă copii). Cronicarul pune în contrast noua direcție religioasă a împăratului cu faptul că Domnul, Dumnezeul lui Israel, „i Se arătase de două ori” (11:9). E aici arătarea obrazului sau un avertisment pentru cel căruia (individ sau popor) i-au fost date mari privilegii?

E dureros să citești pasajele acestea. Astarteea era zeița fertilității, iar închinarea adusă ei presupunea practici sexuale. Închinarea la Moloh se făcea prin intermediul sacrificării copiilor. Când citesc că cel mai înțelept om a ajuns să facă asemenea nebunii, îmi stă mintea-n loc.

Ce doare cel mai tare este să mi-L imaginez pe Dumnezeu privind scenele. Investise atât de mult în Solomon, iar acum îl lasă să facă propriile alegeri smintite și vede cum alegerile lui pierd un întreg popor. Totuși, Dumnezeu nu obosește în a oferi noi și noi șanse. 

Pe tot parcursul cărții se repetă ideea că Dumnezeu păstrează un împărat pe tronul lui Israel de dragul lui David. Câtă credincioșie în ciuda atâtor dezamăgiri! Îmi vin în minte cuvintele lui Pavel: „Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2:13).

---

După Solomon, de la capitolul 12 începe altă istorie, una cu care suntem oarecum obișnuiți: două regate, Israel – la nord – și Iuda – la sud. Nu mai avem împărați „larger-than-life” (ca Saul, David și Solomon), ci indivizi care se perindă într-o rutină, unul mai rău ca altul, bunătatea unuia neridicând media peste zero. O remarcă în dreptul lui Roboam este că „a lăsat sfatul pe care i-l dădeau bătrânii și s-a sfătuit cu tinerii care crescuseră cu el și care erau împrejurul lui” (12:8). Suspectez că aici e mai mult decât pare la prima vedere…

Englezii au o vorbă… Hurt people hurt people (adică oamenii răniți îi rănesc pe alții). Nu ni se spun prea multe despre Roboam. Dar, cu logică și imaginație, povestea prinde mai multe nuanțe – bear with me here (adică „urmăriți-mă”). 

Mama sa, Naama, amonita, i-a fost soție lui Solomon înainte ca acesta să fi ajuns împărat (vezi răspunsul la prima întrebare legat de vârsta lui Solomon la încoronare și vârsta lui Roboam la moartea tatălui său). Simplul fapt că soția lui nu era israelită ne spune ceva despre felul în care Solomon se comporta încă înainte de a ajunge împărat. Cu toate acestea, Dumnezeu i-a acordat încredere și l-a binecuvântat peste ceea ce a cerut el. 

Să ne gândim la Roboam care și-a văzut tatăl „acumulând” neveste și țiitoare. Era o practică obișnuită pentru împărații vremii, dar, cu siguranță, deloc plăcut pentru un copil să-și vadă mama trecând prin așa ceva. Și Solomon nu a avut câteva, ci… o mie. 

Roboam nu a dus lipsă de nimic din punct de vedere material, însă n-a avut parte de o familie și de o educație demnă de un împărat care trebuia să-L reprezinte pe Dumnezeu. El a crescut împreună cu alți prinți în vastele palate ale lui Solomon, din care nu lipsea nimic din ceea ce aurul putea cumpăra, dar din care lipsea un tată și un rege credincios. Iar când a trebuit să ceară sfatul cuiva, Roboam a ascultat sfatul celor care îi fuseseră mereu aproape – tinerii fără repere morale sau religioase, asemenea lui. 

Aș parafraza cuvintele lui Ioan din Apocalipsa…

Părintele care are urechi de auzit, să audă. 

Dacă merg în nord, Ieroboam este și el plin de surprize. Deși numit de un proroc (Ahia, 11:29), ajunge la turnarea de viței de aur. Hirotonește preoți luați din tot poporul (nu doar din Levi), ba chiar „pe oricine dore[ște]” (13:33) și așază o sărbătoare pusă în răspăr, „după bunul plac” (12:33). E aici bătaia de joc a lui Satana sau un Dumnezeu care demască rădăcinile adânci ale păcatului? Altfel spus, nu mai bine nu-i punea Dumnezeu împărați pe indivizii ăștia?

Toți împărații aceștia sunt șanse personale și naționale. Și sunt dovezi ale faptului că Dumnezeu Se ține de cuvânt. Dumnezeu îi promisese lui David: „Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu credincioșie înaintea Mea din toată inima lor și din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaș pe scaunul de domnie al lui Israel” (1 Împărați 2:4).

Pe lângă promisiunea pe care o onorează, Dumnezeu îi oferă fiecăruia dintre acești împărați șanse să facă o diferență în bine în istoria lui Israel. Fiecare primește oportunitatea de a fi o lumină, dar majoritatea aleg să meargă în întuneric și să-i tragă și pe ceilalți după ei. 

O altă lecție importantă din 1 Împărați este cea despre responsabilitatea unui lider. Acesta e cel asupra căruia sunt ațintite toate privirile pentru că el este în față. Lui i s-a dat mult și i se și cere mult.

---

Care-i povestea cu cei doi proroci (13:1-32)? Unul e curajos și credincios până la un punct, apoi e amăgit. Celălalt, bătrânul, îl minte (13:18) sub pretext că e și el proroc, dar, în final, vestește chiar moartea confratelui. Îl jelește, ba chiar cere ca, la vremea propriei morți, să fie îngropat lângă primul. Cuvântul Domnului vorbește prin amândoi. Simt că cititorul neantrenat va patina aici, ieșind în decor. Ce antiderapante sugerezi pentru cei ce s-ar întoarce din drum?

Îmi vin în minte cuvintele lui Isus: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva. Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: «Eu sunt Hristosul!» Și vor înșela pe mulți.” (Matei 24:4,5).

Da, amândoi prorocii vorbesc de la Dumnezeu. Însă cel tânăr nu înțelege importanța misiunii sale.

Prorocii nu aveau o viață ușoară. Ei erau chemați să fie mesagerii direcți ai lui Dumnezeu pentru poporul decăzut și împărații apostați, iar asta presupunea să asculte exclusiv de Dumnezeu. Dacă acceptau slujba (nimeni nu era forțat; fiecare era chemat), ei acceptau că viața lor va fi cu totul la dispoziția lui Dumnezeu. 

Un proroc influențabil ar fi făcut mai mult rău decât bine nu doar poporului și regelui, ci și următorilor proroci, de după el, care ar fi pierdut credibilitatea de care aveau nevoie în fața tuturor. 

10x – Întrebări la foc automat

1. De ce face David dreptate prin mâna lui Solomon (2:5-9)?

   Pentru ca cei pedepsiți să înțeleagă că e vorba de dreptate, nu de o răzbunare personală. Îl sfidaseră pe unsul Domnului.

2. „Solomon s-a încuscrit cu faraon” (3:1). E înainte de înțelepciunea din Eclesiastul? 

   Eu cred că da. La finalul vieții seamănă mai mult cu socrul decât cu tatăl.

3. „Ce cetăți mi-ai dat, frate” (9:13)?

   Ceva ce să nu mă coste prea mult.

4. „Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric” (8:12). El, care este Lumina? 

   „Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea strălucește ca ziua și întunericul, ca lumina” (Psalmii 139:12).

5. Ce întrebări crezi că a avut împărăteasa din Seba (10:1)? Încerci două? 

   Și mai zici să răspund scurt… E prea frumos pasajul! Femeia a avut întrebări grele pe inimă. Hai să încerc două… „Ce faci cu întrebările fără răspuns?” „Care e cel mai de preț lucru în viață?”

6. „Zimri a domnit șapte zile” (16:15). Cât? 

   Cât putea să domnească un împărat fără nicio susținere? Nimeni nu era cu el.

7. Tradu-ne proverbul: „Cine încinge armele să nu se laude ca cel ce le pune jos” (20:11)! 

   „Nu zice «hop» până nu treci pârleazul.”

8. De ce să nu dai o vie pe o grădină de zarzavaturi (21:2)?

   Pentru că via e moștenire de suflet și omul nu trăiește numai cu varză.

9. „Au fost chiar și sodomiți în țară” (14:24). Deci, ce e nemaiauzit azi? (Să fim drepți, sodomiții au fost scoși apoi, în două generații – 15:12; 22:46). 

   „Nu este nimic nou sub soare.” „Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face” (Eclesiastul 1:9). Satana nu e prea original. Doar schimbă ambalajul.

10. Cum de aude Ilie „un susur blând” (19:12) după vântul care despică munții, după cutremurul de pământ și incendiul de pădure? Nu asurzise?!

    Ceea ce te surprinde nu are nevoie să strige. Inima înțelege doar în pianissimo. 

Prorocul Ilie. Am putea face un interviu întreg numai despre el. Pun înainte un aspect al vieții lui, din episodul de depresie prin care a trecut – „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul…” (19:4). Ce mă interesează este evaluarea pe care și-o face, „căci nu sunt mai bun decât părinții mei”. Când ajungem să ne dăm seama de asta? (Ca indivizi, ca generație din biserică…)

Îmi place mult istoria lui Ilie, în special partea cu episodul de depresie. Ilie era un om excepțional. Dacă, în „faza” Carmel, e greu să te identifici cu el, în episodul acesta ți-e foarte ușor. Autoevaluarea lui Ilie e corectă, dar incompletă. Nu e mai bun decât părinții săi. Nimeni dintre noi nu e bun. Ne-a spus-o chiar Isus… „«Pentru ce Mă numești bun?» i-a zis Isus. «Nimeni nu este bun, decât Unul singur: Dumnezeu.»” (Marcu 10:18).

Totuși, altceva contează mai mult.

Dumnezeu nu caută oameni perfecți, ci perfectibili și dornici să I se predea.

Lamentării lui Ilie (venită pe fondul oboselii și al eșecului personal) – „sunt o dezamăgire pentru Tine” –, Dumnezeu îi răspunde cu o misiune pe care i-o încredințează, iar prin asta îi transmite: „Te-am iertat deja. Te înțeleg mai bine decât crezi. Ai ceva de făcut.”

Legat de veridicitatea acestei autoevaluări, cred că ne vedem limitele doar în timp, atunci când trecem prin situații similare cu ale predecesorilor noștri și ne dăm seama că i-am judecat prea aspru. Cam cum se întâmplă cu copiii care devin părinți. Abia atunci își înțeleg părinții. 

Important e să ne privim nu doar în oglinda legii sau a comparației cu ceilalți, ci mai ales în oglinda crucii, care ne spune cât suntem de prețioși. 

---

Insist pe un detaliu al narațiunii care îi poate scăpa cititorului. Ori de câte ori cineva îmi spune despre răul făcut de Dumnezeu când cu Potopul, cu Sodoma, cu exterminarea canaaniților…, când, vezi-Doamne (i-auzi!), au pierit și copii mici, nevinovați, îmi aduc aminte de copilul lui Ieroboam. Da, acel Ieroboam care a rămas ca punct de reper prin toată abatarea de la calea Domnului. Citesc despre copilul lui, care era bolnav: „Tot Israelul îl va plânge și-l va îngropa, căci el este singurul din casa lui Ieroboam care va fi pus într-un mormânt, pentru că este singurul din casa lui Ieroboam în care s-a găsit ceva bun înaintea Domnului, Dumnezeului lui Israel” (14:13). Cum face Dumnezeu cercetarea?

E important să citim întregul pasaj (1 Împărați 14:7-13). Din relatarea biblică înțeleg că Dumnezeu nu lucrează în serie, ci ține cont de excepții (oricât de mici) și că moartea copilului a fost o formă de recunoaștere a faptului că el era singurul care avea ceva bun. Deci nu trebuia să intre sub incidența blestemului aplicat celorlalți. 

Când am studiat cartea, mi-am notat cu semne de exclamare: „Abia, fiul lui Ieroboam, este scăpat de blestem pentru că moare! Căile lui Dumnezeu sunt ciudate!” Nu pretind că am vreun răspuns la întrebarea aceasta. Spun doar că, dacă L-am înțelege pe Dumnezeu, nu am mai avea de ce să ne închinăm Lui. Nu ne-ar fi superior cu nimic.

Evident, ar mai fi întrebări cu nemiluita. Dar vreau să facem un arc peste timp. Patru sute optzeci de ani – este mențiunea pe care cronicarul o face explicit, ca un punct de reper de excepție. Aproape cinci secole au trecut de la ieșirea din Egipt până la zidirea templului (6:1). De la momentul independenței din întunericul idolatriei până la cel al transformării în… „lumina lumii”. Cum ar fi dacă, azi, Domnul ne-ar spune că mai e nevoie de cinci sute de ani până când „Evanghelia va fi propovăduită în întreaga lume”? (Știu, unii s-ar putea uita deja după pietre, dar zic că așa or fi fost și cei care au crezut, la timpul exodului, că ajung în Canaan în a doua săptămână și au ajuns în a doua generație.)

Cum ar fi? Cred că ar fi foarte trist.

Ar însemna că nu L-am crezut că ne va da Canaanul, că ne-am speriat de copiii lui Anac (indiferent dacă sunt ei războaie, vești de războaie, cutremure sau epidemii) și că am spus că nu putem să trăim așa cum ne-a arătat El. Mângâierea ar fi că am mai avea timp să ne pocăim și să înconjurăm Sinaiul până când legile Lui vor fi sădite în inima noastră. 

Cartea 1 Împărați nu e doar o bucată de istorie, o succesiune aridă de date sau o enumerare de eșecuri. Ea este istoria lui Israel privită prin ochii lui Dumnezeu. În toată cartea văd un Dumnezeu care iubește în ciuda faptului că oamenii Îl rănesc. Credincioșia Lui mă înduioșează până la lacrimi. El e mereu lângă oamenii care se lasă prinși de pasiunile și ambițiile lor și le oferă toate șansele posibile. 

Dragostea Lui „este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, (…) nu pizmuiește, (…) nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, (…) acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul” (1 Corinteni 13:4-7).

Anticipez puțin finalul cărții 2 Împărați și spun doar că, până și în robia babiloniană, El a oferit o rază de speranță pentru Israel și pentru casa robului Său, David. Pentru că așa iubește El. Până la capăt. „Până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8).

Vă mulțumim pentru încă o carte pe care am citit-o în proiectul „Biblia, într-un an”. Evident, urmează cartea 2 Împărați, unde vom întâlni oameni și oameni, profeți și împărați, semne și minuni. Invitatul la dialog este John Prida, medic stomatolog, un tânăr din Biserica Adventistă din Dublin (Irlanda).

„Biblia, într-un an” este un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate interviurile la zi, două rapoarte trimestriale și două emisiuni TV dedicate proiectului.

Vă mulțumim!