2 Cronici – „dacă poporul Meu se va smeri...”

„Cine dintre voi este din poporul Lui?”

Invitații de azi pe „Drumul spre Emaus” au plecat din Republica Moldova cu vreo douăzeci de ani în urmă. Stabiliți în Irlanda, când eu am ajuns acolo, i-am găsit pe Natalia și pe Andrei Rotaru ca oameni din prima linie a bisericii. Nu doar că stăteau mereu pe primul rând din fața amvonului, dar am fost împreună ani de zile la orele de rugăciune de peste săptămână (inclusiv în casa lor), la slujirea din stradă a oamenilor sărmani, la închinarea din fiecare Sabat sau la evenimente speciale. Cu Andrei (prezbiter) ne-am văzut și la comitete, dezbateri, bătălii pentru bunul mers al bisericii.  

Andrei și Natalia Rotaru.

Pentru că sunt cititori fideli și abonați de la început ai acestui proiect, i-am chemat să vorbim despre 2 Cronici, convins că vor răspunde curat, cum au învățat.

Pe vremea lui Solomon, argintul și aurul erau… de doi bani, „tot atât de obișnuite la Ierusalim ca pietrele” (1:15; vezi și 9:20,27). Când au construit templul, uneltele sanctuarului erau „în număr atât de mare încât nu s-a putut cerceta greutatea aramei” (4:18). Merg la jertfe, „oi și boi, care nu se pot nici socoti, nici număra din pricina mulțimii lor” (5:6). Așa arată binecuvântarea?

Andrei: Da! Pe timpul lui Solomon binecuvântarea se măsura, se număra și se cântarea în aur, argint, aramă, cai, oi, grâu, vin, măsline și altele. Dumnezeu dădea toate bunătățile. De la El veneau bucuria și bogăția. Azi le-am spune „case”, „mașini”… Ele se extind și în planul spiritual: mântuire, fericire, pace sufletească. 

Dar mai e ceva ce ar trebui să nu uităm niciodată: binecuvântarea înseamnă să te bucuri, să experimentezi și să oferi mai departe din darurile primite. E una dintre problemele de azi: definim binecuvântarea în termenii a ce primim, pe când Dumnezeu o privește ca mijloc de transfer. 

Solomon (1 Cronici 1:11,12), ca și Avraam, a știut că „în el” vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Când te rogi să fii binecuvântat, gândește-te și cum să transferi binecuvântarea asupra altora! În 1 Petru 3:9 suntem îndemnați așa:

„Binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea.”

Un loc de închinare: o grădină (Eden), un altar de piatră (patriarhi), un cort (Exodul). Apoi, un templu. „Casa pe care o voi zidi trebuie să fie mare, căci Dumnezeul nostru este mai mare decât toți dumnezeii” (2:5). Solomon reflectează și spune apoi: „Dar cine poate să-I zidească o casă, când cerurile și cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde” (2:6; vezi și 6:18)? Deci, să fie temple, biserici, capele sau nu?

Andrei: La început, Dumnezeu a făcut o grădină. Patriarhii construiau altare și chemau Numele lui Dumnezeu. Noi unde ne construim altarele? Cred că primul altar trebuie construit în inimă: a mea și a ta. Apoi, în familie. Și-apoi în biserici. 

Cei ce zic că nu e nevoie să meargă la biserică se înșală. În Apocalipsa ni se spune că Dumnezeu vine să-Și ia biserica. Cei opt oameni salvați în timpul Potopului au fost salvați pentru că au fost în „biserică”, adică în arcă. Da, în arcă mirosea urât și era gălăgie, dar oamenii își făceau slujba de diaconie cu credincioșie. 

Să zidim altare, să ridicăm corturi, să înălțăm biserici și capele? Da! Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că noi avem nevoie de El. Sigur că nu putem să-L punem pe Dumnezeu într-o clădire, dar ce putem face e să-I permitem să-Și facă biserică în inima noastră.

Văd un (anti)model: „Când s-a întărit Roboam în domnie și a căpătat putere, a părăsit Legea Domnului” (12:1). Citesc despre Ozia…, „când a ajuns puternic, inima i s-a înălțat și l-a dus la pieire” (26:16). Pot să iau mulți alți împărați și găsesc același parcurs. Ce ne face să picăm atunci când ne înălțăm?

Natalia: Înălțarea de sine atrage multe rele: înfumurarea, încrederea în sine, împietrirea, slava deșartă. Toți acești împărați au avut un lucru în comun: au uitat datorită Cui au ajuns pe tron. Cred că rugăciunea lor trebuia să fie cum scrie, foarte frumos, Ilie Belciu:

„Ajută-mă, Doamne, când vine cel rău
Să semene-n cuget mândrie,
Să-i spun cu tărie că sunt servul Tău 
Și vreau să-ți servesc numai Ție!

Căci nu înălțarea mi-e rostul acum
În veacul iubirii de sine,
Eu vreau toată ființa sub cruce să-mi pun
Să faci doar ce vrei Tu din mine!”

---

Mai aduc un caz. „Doamne, numai Tu poți veni în ajutor celui slab ca și celui tare, vino în ajutorul nostru, Doamne, Dumnezeul nostru” (14:11)! Este rugăciunea împăratului Asa, care mai face și alte vitejii, fie pe câmpul de luptă, fie în plan spiritual (vezi 15:16). Dar undeva apelează la un acord politic cu sirienii. Mustrat, îl aruncă în închisoare pe prorocul trimis la el. Sfârșește în „mari dureri”; „chiar în timpul bolii lui, n-a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doctori” (16:12). Mă interesează cum ajunge un om de la spiritualitate de vârf la lepădare de credință. (Asa nu e deloc singurul.)

Natalia: Când a greșit și a fost mustrat, Asa s-a mâniat pe profet, în loc să se umilească înaintea lui Dumnezeu. Scopul mustrării era, evident, pocăința. Dar el nu știa Psalmul 37:8: „Lasă mânia, părăsește iuțimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău.” E de ajuns să nu-ți recunoști greșeala, iar de acolo e doar un pas până la lepădarea de credință, răzvrătire, împietrire a inimii… 

Aș aplica sfatul din Psalmii în relațiile cu cei din jur. Ca răspuns la o mustrare sau o critică este întotdeauna bine să nu reacționăm, ci să ne luăm timp să medităm. „Nu cumva e o doză de adevăr în ce ni se spune?” „Ce am putea face ca să îndreptăm sau să îmbunătățim situația dată?”

---

Surprind o sărbătoare făcută din „peticeli”. Are loc în luna a doua (nu în prima, 30:13). Preoții și leviții sunt „plini de rușine” (30:15); „în adunare erau mulți inși care nu se sfințiseră” (30:17) și mulți „nu se curățiseră și au mâncat Paștele nu după cele scrise” (30:18). Vine Ezechia și se roagă deschis: „Domnul, care este bun, să ierte pe toți cei ce și-au pus inima să caute pe Domnul, Dumnezeul părinților lor, măcar că n-au făcut sfânta curățire” (30:18,19). Cum de ascultă Domnul și în așa situații?

Natalia: Dumnezeu ascultă chiar și în astfel de situații. Are o bunăvoință nesfârșită de a-i ierta și de a-i primi pe cei care se întorc la El din toată inima. Obosiți de robia păcatului, oamenii erau gata să răspundă chemării la pocăință, iar Dumnezeu, la rândul Lui, era gata să ierte (vezi Deuteronomul 4:30,31).

• Da, preoții și leviții erau „plini de rușine”, dar „s-au sfințit”.

• Da, erau mulți inși care „nu se sfințiseră”, dar leviții au adus jertfe pentru ei.

• Da, erau mulți din popor „care nu se curățiseră”, dar Ezechia „s-a rugat pentru ei”.

„Ce este omul” (ne întrebam în Psalmii 8)? Oare se socotește Dumnezeu cu tine și cu mine? Se mai lasă El înduplecat? Da, cu siguranță. Așadar, ești necurat? Ești nesfințit? Ai și un gând bun? Ești unul dintre cei care Îl caută pe Domnul? Domnul te primește așa cum ești. Vino la El! 

---

Ezechia este cunoscut pentru mari biruințe, minuni în viața lui, dar și pentru un moment-cheie, când se laudă înaintea babilonienilor. Ce citesc e că păgânii erau interesați să afle „de minunea care avusese loc în țară” (vindecarea lui Ezechia – 32:31; vezi și 2 Împărați 20:12). Iar măria-sa se laudă cu vistieriile. Cronicarul spune trist: „Dumnezeu l-a părăsit ca să-l încerce, pentru ca să cunoască tot ce era în inima lui” (32:31). E ca Samson lăsat singur, ca Petru la para focului, ca mine și ca tine când ne credem pe cai mari?

Andrei: Amintesc și că mișcarea (în sens invers) a umbrei pe cadranul solar a fost ceva extraordinar pentru babilonieni. A fost ocazia de aur a împăratului evreu să dea o mărturie despre Dumnezeu.

Dumnezeu a îngăduit să apară circumstanțe care i-au descoperit lui Ezechia adevărata stare a inimii sale. Una dintre luptele noastre e cu recunoașterea propriilor greșeli și eșecuri. Căutăm vinovați ca să ne simțim mai bine. 

Cred că un început bun al vieții de credință este o bază importantă pentru dezvoltarea credinciosului. Dar începutul nu e suficient. Iată, după o primă parte de excepție, Ezechia și Samson nu s-au mai lăsat călăuziți de Duhul Sfânt, ci de propriile gânduri. Remarc și că cei trei ziși de tine au manifestat o adâncă părere de rău, după ce și-au dat seama că au păcătuit.

Zici de „cai mari”… La fel suntem și noi, în pericolul de a cădea de pe ei dacă uităm de Dătătorul și Susținătorul vieții. Să cerem întotdeauna călăuzirea și protecția divină! Nu spun povești! Uite, Iov a rămas tare și neclintit până la sfârșit.

Am vorbit de împărați buni care s-au stricat. Să vedem și inversul. Manase este fiul lui Ezechia. O parte din viață e fiu risipitor, nelegiuit, idolatru și criminal. Ajuns rob în Babilon, „când a fost la strâmtoare, s-a rugat Domnului, Dumnezeului lui, și s-a smerit adânc înaintea Dumnezeului părinților săi. I-a făcut rugăciuni…” (33:12,13). Ce să vezi, Dumnezeu S-a lăsat înduplecat și „i-a ascultat cererile” (33:13). Ce a urmat a fost un „undo” în refacerea Ierusalimului după voia Domnului. Zice Biblia că „Manase a cunoscut că Domnul este Dumnezeu”. Ce nu cunoscuse înainte? Ce nu cunosc oamenii de azi?

Andrei: Când am citit prima dată despre Manase, în prima parte a capitolului, ziceam în sinea mea: „Ăsta a fost cel mai rău împărat al lui Iuda și cel mai rău om din Israel.” Dar, ajuns pe la versetul 20…

… am văzut nu doar cum poate să fie omul, ci și cum poate să fie Dumnezeu. 

Să rabzi un om ca Manase nu-i ușor! (Zic așa, că sunt om și eu…) Dar, la rândul meu, de câte ori n-am întristat pe Duhul lui Dumnezeu? De câte ori am mers contra sfântului Cuvânt? De câte ori, în încăpățânarea noastră, am făcut răul, și mândria din noi a căpătat supremație? Bine că a văzut Dumnezeu, în mine și în tine, că mai este ceva bun…

Dar trebuie să mai înțelegem un aspect. Chiar dacă mă întorc la Dumnezeu spre finalul vieții, răul semănat va ieși la iveală. Citeam despre pocăința lui Manase că, „oricât de profundă era ea, a venit prea târziu ca să mai scape împărăția de influența distrugătoare a anilor de practici idolatre. Mulți se poticniseră și căzuseră fără a se mai putea ridica vreodată” (Ellen White, Profeți și regi). Dumnezeu iartă, dar consecințele păcatelor rămân.

10X – Întrebări la foc automat

1. Solomon se însoară cu fata lui Faraon, dar mai apoi simte că nu e potrivită să locuiască în casa lui David (8:11). Nu fusese „necurată” și înainte?

   Natalia: Ba da. Dar Solomon nu era influențat atunci de Duhul Sfânt. A deschis ochii după pocăință.

2. Ceea ce la Daniel părea, pentru cititorul neavizat, o simplă superstiție – rugăciunea cu fața spre Ierusalim (Daniel 6:10) –, are o explicație aici (6:29,34 etc.).

   Andrei: Rugăciunea era făcută ca să fie ascultată. O condiție a vremii aceleia.

3. „Și tot mai era ceva bun în Iuda” (12:12). „Totuși, poporul se strica mereu” (27:2). Cât durează căderea unui popor?

   Natalia: Se poate întâmpla „cât ai zice pește”. Iei privirea de la șarpele de aramă și veninul celuilalt își face lucrarea.

4. Despre Ioram stă scris că „a murit fără să lase părere de rău în urmă” (21:20). Cum ajunge un om la stadiul acesta?

   Natalia: Pas cu pas, îndepărtându-se de Dumnezeu și făcând ce este mai rău sub soare.

5. „Domnul poate să-ți dea mult mai mult decât atât” (25:9). Mai credem azi?

   Natalia: Lui Iov i-a luat totul și, apoi, i-a dat mult mai mult. Să credem, că Dumnezeu nu minte.

6. Ahaz închide „biserica” („a închis ușile Casei Domnului”, 28:24); Ezechia le deschide (29:3). E mai mult decât a pune un lacăt?

   Natalia: Da, e mai mult. Altarul din Casa Domnului arăta spre singurul Dumnezeu adevărat.

7. Umplerea templului de norul lui Dumnezeu (5:13) și căderea focului din cer (7:1) sunt simboluri ale prezenței divine. Ce e azi la inaugurarea unei mega-biserici?

   Natalia: Mi-ar plăcea să cred că e mare bucurie în cer. Dar mă gândesc și la grupele mici, unde să-ți aduci aportul conform darului spiritual primit de la Dumnezeu.

8. „Cu noi sunt mai mulți decât cu el” (32:7). Parcă îl aud pe Elisei (2 Împărați 6:16). Când mai auzim azi că, alături de unii e doar „un braț de carne, dar cu noi este Domnul” (32:8)?

   Natalia: „Eu și cu Dumnezeu formăm majoritatea.” (Martin Luther)

9. „Încredeți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, și veți fi întăriți; încredeți-vă în prorocii Lui, și veți izbuti” (20:20). Prin cine vorbește Dumnezeu azi?

   Andrei: Prin Duhul Sfânt, profeți, cărți. Trebuie doar să fim atenți.

10. „Dați mâna Domnului” (30:8). Stânga sau dreapta?

    Natalia: Ambele! Ține minte versurile cântării 344: „Glasul Tău să-mi fie/Lumină în suflet,/Să-Ți predau pe-altar viața mea.”

2 Cronici 7:14 este un text des folosit pentru îndemnul la rugăciune, la consacrare. Întreb așa, (ca) de pe margine, de ce avem mereu nevoie de redeșteptare și reformă?

Andrei: Dacă lăsăm deoparte lucrurile lumii, auzim mai clar vocea lui Dumnezeu. Astăzi, vocea Lui are o intensitate mai mare, spunând: „Iată, Eu vin curând!”

Noi nu-i putem aduce pe oameni la pocăință; nu suntem Duhul Sfânt. Dar suntem chemați să le dăm vestea mântuirii. Acceptată, aceasta îi va conduce la pocăință, ca parte din procesul de redeșteptare și de reformă. Redeșteptare înseamnă revenire la viață, renaștere și restaurare. Reforma înseamnă transformare, re-formare – a deveni o făptură nouă (2 Corinteni 5:17).

Când murim față de noi înșine, când ne rugăm altruist, când studiem Cuvântul lui Dumnezeu și îl împărtășim altora prin cuvinte și fapte de iubire, ne sporim capacitatea de a fi umpluți cu Duhul Sfânt. Dar se poate întâmpla și să studiem Biblia ore în șir și să rămânem egoiști. Se poate întâmpla să ne rugăm pentru redeșteptare și pentru ploaia târzie, dar să le dorim numai pentru noi înșine. 

Redeșteptarea conduce întotdeauna la misiune și slujire, adică la preocuparea altruistă pentru binele altora.

---

Pun înainte două situații, în oglindă. Preotul Iehoiada cere ca nelegiuita Atalia (mama lui Ahazia) să nu fie ucisă în Casa Domnului (23:14). Dar, după moartea lui Iehoiada, împăratul Ioas îl va ucide pe Zaharia (chiar fiul lui Iehoiada). Zice că „l-au ucis cu pietre, din porunca împăratului, în curtea Casei Domnului” (24:21). Faptul acesta este menționat chiar de Domnul Hristos (Matei 23:35). Cum se poate ca necredinciosul să nu fie ucis în templu, dar prorocul, da?

Natalia: Cred că preotul se gândea la Casa Domnului ca la un loc sfânt. Ca atare, nu a dorit să verse sânge acolo unde, de obicei, singurul sânge vărsat era cel al jertfelor. Atalia, fiind o nelegiuită, cum o numește Biblia, nu ar fi fost nicidecum o jertfă plăcută lui Dumnezeu.

La schimb, Zaharia era un slujitor al Domnului, care L-a iubit până la moarte. Și ce moarte! Chiar în casa Domnului, sub ochii Lui! Poate că a murit cu gândul lui Iov, „ochii mei îl vor vedea, și nu ai altuia”.

În canonul ebraic, cartea 2 Cronici este plasată ultima (nu Maleahi, ca la noi). Subliniez două idei, de încheiere a unei istorii. Prima este cauza robiei: „Domnul [...] voia să cruțe pe poporul Său și locașul Său. Dar ei și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au râs de prorocii Lui…” (36:15,16). A doua este revenirea din robie, când Cirus spune că „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărățiile pământului și mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim” (36:23). O revenire, un restart, o istorie ce va ține până la Domnul Hristos. Închei cronicile cu întrebarea cărții: „Cine dintre voi este din poporul Lui?”

Andrei: În vremea împăraților, Israel a suferit un declin spiritual constant. Nu se temeau de Domnul, încurajau idolatria, au căzut tot mai adânc în nelegiuire etc. Domnul a trimis avertizări repetate, dar… zadarnic. Rezultatele au fost distrugerea, robia, moartea.

Când Dumnezeu l-a ridicat pe Cirus, a împlinit făgăduințele legământului Său veșnic. El avea să fie „un zid de foc de jur împrejur“ (Zaharia 2:5) și, prin poporul Său, slava divină urma să le fie descoperită tuturor fiilor oamenilor. Într-o anumită măsură, ei au eșuat. Cum rămâne cu noi? Suntem din poporul Lui? Ar trebui să fim tari și să cerem de la Dumnezeu putere, credință și înțelepciune. Israelul lui Dumnezeu de astăzi (Galateni 6:16), reprezentanții Cerului, cei care alcătuiesc biserica adevărată a lui Hristos trebuie să fie puternici. Asupra lor e sarcina de încheiere a lucrării Domnului. 

Întrebarea va rămâne până la sfârșit. Cine dintre noi este din poporul Lui?

Vă mulțumim pentru împreuna-călătorie pe „Drumul spre Emaus”. Am încheiat o lungă istorie, începută la Iosua, Judecătorii, continuată apoi cu Samuel, Împărați… Probabil că suntem într-o bună poziție de a citi din acei profeți care i-au însoțit pe unii dintre împărați. Vom parcurge un calup de patru profeți („mici”): Ioel, Maleahi, Țefania și Obadia. Ne revedem aici, vinerea viitoare, pentru un dialog cu Adrian Neagu, redactorul-șef al Editurii Viață și Sănătate, care ne-a fost alături și în dialogul pe marginea cărții Osea (1.160 de vizualizări).

„Biblia, într-un an” este un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate interviurile la zi, două rapoarte trimestriale și două emisiuni TV dedicate proiectului.

Vă mulțumim!