Patru profeți – cine stă în picioare în Ziua Domnului?

Ioel, Obadia, Maleahi și Țefania.

Invitatul de astăzi este pastorul Adrian Neagu, redactorul-șef al Editurii Viață și Sănătate. Cititorii de la începuturile proiectului „Biblia, într-un an” au făcut cunoștință cu el prin interviul pe marginea cărții Osea, publicat în data de 17 martie (1.170 de vizualizări).

Adrian Neagu.

Pentru săptămâna aceasta am ales patru dintre cărțile profeților mici – Ioel, Obadia, Maleahi și Țefania. În toate patru apar două elemente mână-n mână: „Ziua Domnului” și „rămășița” care rămâne în picioare în timp ce de restul se alege praful. Aș vrea să-l luăm pe fiecare dintre profeții aceștia și să vedem nuanțele și accentele pe care le aduce asupra celor două concepte. Ce avertizări, ce sfaturi, ce context și, mai ales, ce rezolvare este pentru omul lui Dumnezeu.

Ziua Domnului, în Ioel. „Vai! ce zi!” (1:15; 2:1,2; 2:11,31; 3:14). Sunt subliniate aspecte precum: apropierea ei, venirea ei ca o pustiire, natura care se zdruncină din temelii, groaza pe care o induce, momentul judecății. Întrebarea finală: „Cine o poate suferi?” (2:11). Răspunsul: „Atunci, oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (2:32; 3:16). Este Apocalipsa în Vechiul Testament?

Apocalipsa este pretutindeni, începând din Geneza 3:15, ba chiar dinainte, fiindcă planul de răscumpărare a fost făcut „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4). În Curierul Adventist din aprilie 2017, Daniel Olariu observă că, în cartea lui Ioel, avem două părți distincte. Prima parte este istorică și vorbește despre o invazie de lăcuste care lovise recent țara și care le era cunoscută cititorilor lui. A doua parte începe în 2:28, fiind introdusă prin expresia „după aceea”, și vorbește despre o realitate viitoare, escatologică. Prima parte prezintă la o scară mai mică, locală, ceea ce ni se spune, în a doua parte, că se va întâmpla la nivel general la sfârșitul timpului. Cele două secțiuni sunt legate prin trimiterile la „Ziua Domnului”, când Dumnezeu va aduce eliberarea copiilor Săi și pedeapsa pentru opresorii lor. 

Invazia de lăcuste e doar un exemplu la scară mică pentru ce urma să se întâmple „înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată” (2:31). Ioel descrie viu, dar succint, un întreg lanț de evenimente care vor preceda și vor succeda Ziua Domnului. Multe din conceptele acestea vor fi preluate apoi în alte pasaje profetice ale Bibliei, mai ales în Apocalipsa. Ziua Domnului este prezentată nu doar ca o zi catastrofică, ci și ca o zi a eliberării și a mântuirii. Pavel spune în Evrei 11 că aceasta a fost așteptarea copiilor lui Dumnezeu din toate generațiile.

În cartea lui Obadia, Ziua Domnului este, de asemenea, o zi aproape, o zi a judecății. Găsesc un verset interesant… „Cum ai făcut, așa ți se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău” (versetul 15). Să mă aștept la ceva dreptate pe pământul acesta sau plata exactă va fi doar în ziua aceea?

Depinde de ce aștepți. Biblia și viața ne-au învățat că, pe pământul acesta, alegerile noastre au consecințe mai apropiate sau mai îndepărtate. Că, uneori, Dumnezeu alege să intervină indirect sau chiar direct pentru a-i elibera pe copiii Săi credincioși, care strigă după ajutor. Dar nu ar trebui să uităm că strigătele lor și intervențiile Lui nu urmăresc în primul rând pedepsirea celor ce fac răul, ci câștigarea lor pentru Evanghelie. Nu dorința răzbunării îi face pe cei credincioși, care suferă, să strige către Dumnezeu, nici ura sau neputința, ci dragostea, mila și compasiunea.

Până la urmă, niciunul dintre noi nu primește ceea ce merită. Tuturor, harul ne este dat cu „mult mai mult decât cerem sau gândim” (Efeseni 3:20).

Da, Dumnezeu lasă uneori ca, după fapte, să urmeze și consecințe. Intervine în mod direct în anumite ocazii pentru ca omul să învețe să Îl cunoască și să se teamă de El sau pentru ca omul să își cunoască limitele și neputința în fața sfințeniei Sale. Dar dorința Lui este ca, pe măsură ce Îl cunoaște mai mult, omul să Îl poată iubi mai mult. Aceasta este dreptatea pe care trebuie să o așteptăm. Nu ar trebui să uităm că dreptatea lui Dumnezeu este o formă a iubirii Sale, nu lipsa acestei iubiri.

---

Ziua Domnului în cartea lui Țefania cere tăcerea, în așteptarea ei (Țefania 1:7). Și aici este aproape „și vine în grabă mare” (1:14); e numită „ziua jertfei” (1:8). Versetul 15 nu-mi dă loc de întors: „o zi de mânie, o zi de necaz și de groază, o zi de pustiire și de nimicire, o zi de întuneric și negură, o zi de nori și de întunecime.” Surprind că este o perspectivă pe care o vor avea cei răi. Greșesc?

Cartea Țefania e cu totul specială. Autorul pare, din genealogia de la începutul cărții, că face parte din familia regală a lui Iuda. El scrie într-o vreme în care reformele religioase sunt la apogeu. Dar cartea vorbește de o altă realitate – una în care poporul se îndepărtează de Dumnezeu, judecătorii fiind asemănați cu niște „lupi de seară”, iar căpeteniile, cu niște „lei care răcnesc” (3:3). Amenințarea Zilei Domnului e capătul unui drum pe care, în ciuda avertismentelor, evreii din vremea aceea se grăbiseră să meargă (3:7).

Observația lui Țefania este valabilă până azi: „Cine este nelegiuit nu știe de rușine” (3:5). Ioel spunea: „Mare este ziua Domnului și foarte înfricoșată. Cine o poate suferi?” (2:11). Asta poate sugera că și credincioșii vor fi înfricoșați la arătarea slavei lui Dumnezeu, așa cum a fost și Moise când prezența lui Dumnezeu l-a făcut să zică: „Sunt îngrozit și tremur” (Evrei 12:21). Dar Țefania spune că, după emoția și teama izvorâte din înțelegerea sfințeniei lui Dumnezeu, cei credincioși vor sălta „de veselie din toată inima” (3:14), în timp ce totul va fi mistuit de „focul geloziei” Lui (3:8).

---

În cartea lui Maleahi parcă se adună toate de dinainte. Întrebarea din Ioel e reluată: „Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El?” (Maleahi 3:2). Și groaza din Țefania e aici: „Ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată” (Maleahi 4:5). Iar tragerea liniei, din Obadia, este la ea acasă: în ziua aceea se va vedea care este „deosebirea dintre cel neprihănit și cel rău, dintre cel ce slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește” (Maleahi 3:18). Pentru noi, cu Maleahi se încheie Vechiul Testament. E vreo rază de speranță?

Da. Una neașteptată. Azi, dacă îi spui cuiva „vițel” (cel de la poarta nouă), nu consideră că i-ai făcut un compliment. Dar, în Maleahi, se spune că cei credincioși vor sări „ca vițeii din grajd” (4:2). Se vorbește de Soarele neprihănirii, de tămăduire, de vindecarea relațiilor dintre părinți și copii și de un Dumnezeu care ia notițe. Da, când cei credincioși vorbesc unul cu altul, Dumnezeu ia notițe și este mândru de copiii Săi. Pentru El, ei sunt comoara Sa (3:17).

---

Că tot zici de „comoară”, mă uit acum, la aceleași cărți, cu filtrul acesta: pe de-o parte sunt popoare îndepărtate, care nu par a avea șanse (Țefania 3:9); „mare este Domnul dincolo de hotarele lui Israel” (Maleahi 1:5; vezi și 1:11). Pe de altă parte, „închinătorii Mei, obștea Mea cea risipită” (Țefania 3:10). Versetul 12 este extraordinar: „Voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit și mic, care se va încrede în Numele Domnului.” „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oștirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită” (Maleahi 3:17). Văd o tensiune între mult (popoare îndepărtate) și puțin (popor mic), între „dincolo de hotare” și ceva intim, „comoară deosebită”. Din cine e formată rămășița? 

Conceptul „rămășiței” e complex și important de înțeles în sensul intenționat de Scriptură. Biblia nu insistă prea mult pe numerele rămășiței, ci pe caracterul celor ce o compun. Uneori, aceștia sunt descriși ca fiind extrem de puțini (la Potop au fost doar opt). Alteori, sunt extrem de mulți. În Apocalipsa sunt „o mare gloată” (7:9). Imaginea acestei mulțimi nenumărate rezonează cu afirmațiile din Țefania și Maleahi.

Dar cine sunt ei? Sunt cei care L-au păstrat pe Dumnezeu în conștiința lor, deosebiți de aceia care au zis în inima lor că nu există Dumnezeu (Psalmii 14:1). Dumnezeu vrea ca oricine crede să fie mântuit. Nu există un număr fix după care ușa harului se închide.

În Biblie găsim o rămășiță vizibilă – imperfectă, dar aflată în centrul preocupărilor lui Dumnezeu – și o rămășiță invizibilă, răspândită în toată lumea, pe care Dumnezeu o protejează și încearcă să o aducă în legătură cu rămășița vizibilă.

Totuși a face parte din rămășița vizibilă, recunoscând un cod de comportament și de credință ca fiind normativ, nu te califică automat pentru a fi parte din mulțimea descrisă în Apocalipsa. E nevoie nu doar de o mărturisire exterioară, ci și de o schimbare deplină, de sfâșierea inimii de care vorbea Ioel (2:13). Aceasta este o transformare care conduce la o viață de iubire pentru Dumnezeu și pentru ceilalți.

---

Am auzit că sunt divorțuri în poporul-rămășiță. Citesc din Maleahi: „Luați seama dar în mintea voastră și niciunul să nu fie necredincios nevestei din tinerețea lui! Căci Eu urăsc despărțirea în căsătorie…” (Maleahi 2:15,16). Înțeleg cel puțin trei lucruri: erau divorțuri și pe vremea aceea; se călca legământul la care Domnul fusese martor (2:14); bărbații par a fi cei scoși în față ca vinovați. De ce erau atunci și de ce sunt și azi atâtea divorțuri?

Maleahi spune că divorțurile au o singură cauză – „nepotrivirea de caracter”. Dar, atenție, nu între soți, ci între soți și Dumnezeu. Iar această nepotrivire duce la divorț. Întâi de Dumnezeu, apoi de soț sau soție. 

Din cauza păcatului, divorțul poate fi o soluție necesară în situații de abuz, când viața e pusă în pericol, sau în cazuri de infidelitate. Totuși, divorțul nu a fost niciodată o soluție ideală. Când privim căsătoria ca legământ la care Dumnezeu a fost „martor” (2:14), înțelegem că ea este mai mult decât certificatul de la starea civilă. E un angajament la care Dumnezeu este parte, un drum nu doar împreună cu partenerul și copiii, ci și cu Dumnezeu. Când ne acordăm în fiecare zi caracterul cu Dumnezeu se întâmplă minunea de a fi acordați și unii cu ceilalți.

Când oamenilor lui Dumnezeu li se întâmplă lucruri rele, există unii mai nemernici, care au o atitudine batjocoritoare. Citesc pagina profetului Obadia, căci este o profeție împotriva Edomului. Cine este Edom? Și care a fost păcatul lui? (Văd că, în ciuda tuturor relelor, profeția asigură victoria poporului lui Dumnezeu: „Împărăția va fi a Domnului” – versetul 21.)

Și cartea Maleahi începe cu aceeași supărare pe Edom, pe care îl identifică drept urmașul lui Esau, numindu-l „Țara răutății” și „Poporul pe care S-a mâniat Domnul pentru totdeauna” (1:4). Edom era la granița de sud a Israelului. Se întindea de la Marea Moartă la Golful Akaba. Deși erau urmașii lui Esau, edomiții au fost întotdeauna dușmanii poporului Israel. Ei au fost cuceriți de David, dar au luptat mereu pentru independență (reușind să o câștige destul de târziu, după slăbirea puterii regatului lui Iuda).

Dar de ce această sentință atât de drastică? Răspunsul îl găsim în Obadia 10: „Din pricina silniciei (violenței) făcute împotriva fratelui tău Iacov.” Pentru că se uitase mulțumit și bucuros la necazul lui Iacov, Edom avea să sufere o pedeapsă mai aspră decât fratele său.

10x – Întrebări la foc automat

1. Cine zice azi „Eu și niciuna afară de mine!” (Țefania 2:15)? 

   Draga noastră Laodiceea.

2. „Degeaba slujim lui Dumnezeu” (Maleahi 3:14)? 

   Dar Dumnezeu cum ne slujește nouă?

3. Cum ai rescrie Ioel 1:4, cu lăcustele? Încep eu, completezi tu… Ce a lăsat nemâncat lăcusta pandemie a mâncat lăcusta conspirație…

   Sunt prea multe lăcuste: indiferența față de biserică, războiul, criza economică.

4. „Ca pleava trece vremea” (Țefania 2:2). Rapid? Sau degeaba?

   Pentru unii, și rapid, și degeaba. Pentru alții, nici rapid, nici degeaba, ci ușor.

5. Când zic păgânii despre noi „Unde este Dumnezeul lor?” (Ioel 2:17)?

   Când alergăm după dumnezeii lor.

6. Mustrare către preoți: „Căutați la fața oamenilor când tălmăciți Legea” (Maleahi 2:9). Cum s-ar traduce azi?

   Politicos, evanghelia prosperității. Plastic, vinul Babilonului în cupa mântuirii.

7. „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6). Ne-am schimbat cumva părerea?

   Noi și părerile ne schimbăm mereu. El, niciodată.

8. Cum se traduce azi „au dat un flăcău pe o curvă” (Ioel 3:3)?

   Au dat timpul cu familia pentru un meci, o dezbatere politică sau o telenovelă.

9. „Fiarele plugurilor voastre prefaceți-le în săbii și cosoarele, în sulițe” (Ioel 3:10)! Parcă în Mica 4:3 era invers…

   Toate își au vremea lor, zicea Solomon. Isus a spus să-ți vinzi haina ca să-ți iei sabie.

10. „Cel slab să zică: «Sunt tare!»” (3:10). A ajuns și Ioel speaker motivațional?

    Sigur! Dar, la el, asta merge doar împreună „cu post, cu plânset și cu bocet”.

Vorbind de rămășiță și de Ziua Domnului, nu putem trece cu vederea două expresii-cheie în economia timpului sfârșitului: ploaie „timpurie” și „târzie” (Ioel 2:23). Poți să ni le explici, ca ordine, relevanță, importanță simbolică/profetică?

Agricultura regatului de sud depindea de două momente în care era nevoie de ploi semnificative. Ploaia de toamnă era cea timpurie, iar cea din primăvară, ploaia târzie. Apostolul Petru aplică pasajul din Ioel 2 la revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime (Faptele apostolilor 2:16,17), ceea ce i-a făcut pe unii teologi să spună că atunci a fost împlinit simbolul ploii timpurii. Apocalipsa 18 vorbește despre un înger cu o mare „putere”, care se coboară din cer pentru a anunța căderea Babilonului spiritual, ceea ce mulți interpreți ai Bibliei consideră că descrie revărsarea finală a Duhului Sfânt, numită ploaie târzie. 

---

Spre final, urmăresc un fir devoțional în Țefania 3:17. Citesc așa: „Domnul […] Se va bucura de tine cu mare bucurie” și „nu va mai putea de veselie pentru tine”. Și totuși, stă scris, „va tăcea în dragostea Lui”. Cum vine asta? Dă-mi câteva idei pe care să i le împărtășim cititorului!

Traducătorii au ales diferite variante pentru a reda înțelesul acestui text… 

• EDCR: „Uneori va tăcea…, alteori va izbucni în chiote” (Oau, cum sună! Dumnezeu să izbucnească în chiote pentru tine și pentru mine!).

• NTR: „Te va liniști cu dragostea Lui…”

• NIV: „În dragostea Lui nu te va mai mustra.”

Multe traduceri vorbesc despre faptul că Dumnezeu „va cânta” de bucurie, ceea ce arată emoția puternică a lui Dumnezeu în fața împlinirii planului Său de mântuire. Observăm asta și la noi. Când trăim o mare realizare, am vrea să spunem ceva, dar nu putem. De bucurie și de emoție. Cât de mare va fi bucuria lui Dumnezeu când va vedea „rodul muncii sufletului Său” – copiii Săi, pentru care a plătit un preț atât de mare, să fie, în sfârșit, acasă!

Am mai putea citi versetul acesta și altfel… Multă vreme, singura formă de comunicare a lui Dumnezeu cu omul a fost tăcerea, întunericul, liniștea. El a locuit în întuneric și, când a venit lângă Fiul său aflat pe cruce, a venit tot în haina întunericului. Pentru copiii Săi credincioși, tăcerea nu este lipsa bucuriei, nu este supărare sau mânie, ci este felul în care Dumnezeu alege să îi îmbrățișeze. Pur și simplu îi ține în brațe fără să spună nimic. În astfel de momente, cuvintele rostite sunt de prisos.

Știu, nu am dezvoltat despre Cincizecimea din Ioel (2:28), nici nu am spus despre zecimea din Maleahi (3:10) și, probabil, despre multe altele. Mă opresc asupra unui ultim aspect: „Cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul” (Maleahi 3:16). Cum și cu cine mai vorbesc azi cei ce se tem de Domnul? Ce carte s-ar putea scrie cu vorbele lor?

Cartea Drumul spre Emaus. Noi vorbim aici, pe „Drumul spre Emaus”, și-apoi, din vorbele noastre, ne dorim să iasă și o carte. Mici, cu greșeli (mulțumim Christi și Florin pentru că vă străduiți să le scoateți pe cele vizibile), înțelegând în parte, exprimându-ne în parte, avem totuși bucuria de a povesti ce am văzut și ce am auzit.

Nu ți se pare uimitor că mica noastră conversație e una pe care Dumnezeu alege să o consemneze în ceruri? Să fie ca o amintire frumoasă pentru El? Ce minunată ar fi viața noastră dacă I-am oferi lui Dumnezeu cât mai multe amintiri frumoase în fiecare zi!

Dar știi de ce păstrează El amintirile acestea? În Ioan 14:23 ni se spune că aceste amintiri nu sunt doar cu noi. Dumnezeu păstrează aceste amintiri pentru că El este cu noi în fotografie. Și mă întreb…, cât de valoroase ar trebui să fie ele și pentru noi?

Vă mulțumim pentru lectura acestui interviu. Săptămâna ce ne stă în față vom trece de la profeții mici la un profet mare. Poate cel mai mare al Vechiului Testament (nu doar ca număr de capitole), întrucât cartea Isaia a fost numită „Evanghelia Vechiului Testament”. Ne revedem aici, vinerea viitoare, pentru un dialog cu Cosmin Blăjan, administrator al firmei apicole Fileomera Premium, având deopotrivă și experiența pastorală din câmpul lucrării lui Dumnezeu.

„Biblia, într-un an” este un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate interviurile la zi, două rapoarte trimestriale și două emisiuni TV dedicate proiectului.

Vă mulțumim!