Coloseni – strămutați în împărăția Fiului
Scrisoare către cei tăiați împrejur de Hristos.
Citirea epistolei (către) Coloseni după Efeseni pare a fi, la prima vedere, doar o repetiție, un fel de vin ușor mai slab. O epistolă mai scurtă... Oare am venit la spartul târgului? Din dorința de a evidenția particularități ale „Colosenilor” am ales să nu ne afundăm în teologii, ci, mai degrabă, să căutăm aplicații în lucrurile de zi cu zi.
Invitații de astăzi, Gloria și Adrian Ghidiceanu, s-au descris așa:
Pentru noi, pasiunea, meseria, profesia, familia și misiunea sunt (tot)una, pentru că suntem bucuroși să împărtășim cu copiii mai mici și mai mari, ai noștri și ai altora, puținul pe care-l știm. La rândul nostru, ne place să ne lăsăm învățați și să primim lecții (de viață) de la ei, dar, mai ales, de la Marele Maestru.
De aceea am ales să fim doi profesori ghiduși, cu diverse specializări în muzică+limba engleză. GloriAdi de mai bine de două decenii, familia „Noe” (post)modernă, părinții lui Ruben-Nathan, ai lui Levi-Asher și ai micuțului Stephan-Asaph. Construim la arca ignifugă, după puteri. Mai râd unii de noi, dar ne facem că… plouă. Mereu împreună, ne străduim să (ne) clădim până la sfârșit.
Pavel le scrie colosenilor, confirmând că Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului” (1:13). Cum se traduce asta în viața unei persoane dintre colosenii de azi? Nu caut nici experiența de la un show TV, a unui criminal care se pocăiește, nici platitudinea unui copil „născut în credință”, care nu știe ce-i aia… „lumea”.
Adrian: Consecințele păcatului primilor noștri părinți l-au făcut pe Satana să creadă că a intrat în posesia planetei noastre, autoproclamându-se „șef” peste ea și peste noi (vezi Matei 4:9). Pavel ne amintește aici, încă o dată, că Dumnezeu a pregătit un „Plan B”, pe care noi îl numim „planul mântuirii” (sau al salvării). Așa face orice părinte responsabil: se gândește și caută variante de ieșire din încurcătura în care i-a intrat copilul. Încearcă să-i țină cazierul curat, chiar dacă lucrurile au apucat-o într-o direcție greșită.
Asta cred că vrea Pavel să sublinieze, că Dumnezeu, în infinita Lui păsare față de neamul omenesc, prin intervenția Fiului Său, Isus Hristos, a reușit să restabilească ce a fost pierdut la început. Ne-a relocat acolo unde, de fapt, ar fi trebuit să rămânem veșnic. A făcut posibilă „moștenirea sfinților, în lumină” (1:12), prin transferul din împărăția întunecată a Diavolului în Împărăția slavei.
Îmi place termenul „strămutat”, folosit de Pavel. Rezonează în mintea mea cu evreii duși cu forța în Babilon/la Auschwitz, fără nicio perspectivă de întoarcere, dar care au supraviețuit. O mutare definitivă de la întuneric la lumină, prin mila și dragostea lui Dumnezeu pentru om. Aceasta este credința „colosenilor” de azi, fie că suntem criminali convertiți, fie „copii” născuți în credință, căldicei sau clocotitori.
După ce, în primul capitol, Pavel laudă credința și sfințenia colosenilor, în capitolul al doilea aflăm că, de fapt, ei nu-l văzuseră încă la chip (2:1). Cu alte cuvinte, alții fuseseră pionierii pe meleagurile acelea, alții le erau modelele. Întreb deci, poți fi credincios drept fără să fi fost la Ierusalim, la Cernica, la Patriarhie sau la vreun sediu mondial?
Adrian: Isus a zis: „Mai am și alte oi…” (Ioan 10:16). Și: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut” (Ioan 20:29).
Clar, poți fi drept credincios și în afara tiparelor (azeșiste, ortodoxe sau mai catolice decât ale papei). Mulți cred că, dacă și-au îndeplinit ritualul cel de toate zilele, merită grația Celui mai Drept dintre drepți. Zecimea dată din chimen, nuci și alte cele, mersul cu o juma de oră mai devreme la biserică (să mai afli „noutățile”), un pelerinaj, măcar o dată în viață – la Ierusalim sau la Cernica, cum zici –, niște gesturi (în formă de cruce...), când treci grăbit pe lângă o biserică sau faptul că „nu ai dat în cap la nimeni”, pentru mulți acestea înseamnă calificare pentru viața veșnică. Dacă mai pui peste toate și un master sau un doctorat în teologie ești deja printre „favoriții” în cursa pentru Împărăția Cerurilor.
Vestea bună este că, în drumul spre Emaus, credincioșia e măsurată tocmai invers. Văduva amărâtă, care dă milostenie doi bănuți, pe furiș, bolnava cu dorință arzândă de a se atinge de Mântuitorul, pe la spate, întristatul de moarte, care-și varsă lacrimile în rugăciune într-o cămăruță încuiată, ei și toți cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5:8) și vor fi socotiți neprihăniți înaintea celor dintâi. Încovoiații vor fi în drept(ați).
Prima generație de creștini a făcut trecerea de la credincioșii tăiați împrejur în carne (circumciși, la prepuț) la creștinii care au cunoscut „tăierea împrejur a lui Hristos” (2:11). Cum arată aceasta? Se aplică doar bărbaților?
Gloria: Ha! Asta da întrebare pentru mine, ca mamă a trei băieți!
Lăsând gluma la o parte, cred că ar trebui să Îi permitem lui Hristos să ne „taie la inimă”, apropo de drumeții spre Emaus. Aceasta este cea mai eficientă operație de igienizare a atitudinii, indiferent dacă suntem femei sau bărbați. Femeile, zic eu, sunt chiar mai sensibile, dar Isus are cel mai performant bisturiu, așa că n-avem de ce să ne temem.
În general, când citim liste de păcate, recunoaștem în enumerările respective unele păcate grele (uciderea, curvia), altele oarecum mai des întâlnite (mânia, patima), dar și din acelea care nici măcar nu ne mișcă prea tare („normalități”). Găsesc unul care-mi atrage atenția pentru că vine cu o comparație neașteptată: „lăcomia, care este o închinare la idoli” (3:5). Cum adică e lăcomia închinare la idoli?
Gloria: Subtilitatea rapacității ne face mai puțin atenți la propria persoană, pentru că Idol ne devine chiar Eul. Nu mai există nimic demn de prețuit la ceilalți, iar la Dumnezeu nici atât! Totul se reduce la mine, la sine. Să-mi fie mie bine. După mine, potopul!
Ideea care mă sperie vizează un alt aspect, acela al avidității în domeniul cunoașterii, lăcomia de a ști cât mai multe. „Harpagoană” la nivel înalt!
Deh, mai am material genetic hapsân de la Eva...
În casa voastră, în viața voastră, muzica are un loc aparte. Traduceți-ne cum aplicați voi „învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră” (3:16). Cum ar trebui să fie în biserică?
Gloria: La fel. E foarte simplu, deși subiectul e stufos, iar pentru unii, chiar spinos. Poate că sună a clișeu, dar cred cu tărie că în biserică totul ar trebui să fie ca într-o familie mai mare, cu mulți membri. Diversitatea formează un întreg, iar dacă principiul de bază este lauda adusă lui Dumnezeu, respectul va reieși din psalmii, din cântările și din toate „compozițiile” noastre sau ale „asafilor” noștri.
Doar că, din păcate, în loc de duhovnicească sau spirituală, de multe ori, muzica „creștină” de azi pune în valoare doar „mădularele” de la buric în jos, ca să mă folosesc de o sintagmă a regretatului profesor și psiholog Ioan Bradu Iamandescu.
Ce avem de înțeles din versetul care ne zice „purtați-vă cu înțelepciune față de cei de afară” (4:5)?
Adrian: Noi, ăștia „dinăuntru”, suntem mai înțelepți, nu? Mai deștepți... Așa (ne) credem. Emitem ipoteze (a se citi sentințe, judecăți) despre cei care nu sunt sau nu cred ca noi. Îi băgăm și îi scoatem una-două din Rai în Iad sau invers. Să nu cumva să fim lezați de o altă opinie a celor care gândesc diferit, că îi și „arde Domnul cu foc”.
A te purta cu înțelepciune față de cineva, indiferent dacă e de „afară” sau „dinăuntru”, înseamnă să te identifici cu persoana aceea sau, mai pe românește, „să te pui în pielea ei” și să-i vezi nevoile, așteptările, frământările și dorințele. Să-i vorbești încurajator, dacă e doborâtă, să-i asculți „of”-urile sau, pur și simplu, să taci lângă ea, așa cum au făcut cei trei „prieteni” ai lui Iov în prima săptămână. Problema a apărut, în cazul acela, când prietenii au început să vorbească, punându-l „la zid” pe sărmanul Iov.
Purtarea cu înțelepciune presupune să-i privim pe cei „dinafară” ca pe noi înșine, adică fără (pre)judecăți.
Suntem toți certați cu Dumnezeu, în grade diferite. Pavel însuși, crezând că lupta pentru Dumnezeu, a fost martor și și-a dat acordul la uciderea lui Ștefan… Cum să spui că neamurile și iudeii pot fi una? Inimaginabil. Să crezi că frații de pe stânga bisericii pot să dea mâna cu cei de pe dreapta? Sau noua cu vechea generație? Hm… Citesc deci despre planul lui Dumnezeu, „să împace totul cu Sine prin El (...), făcând pace prin sângele crucii Lui” (1:20). Cum arată împăcarea cu Dumnezeu? De ce e nevoie de sânge?
Adrian: Cei apropiați mie știu că am o problemă cu sângele. Cu sângele meu, nu al altora. Când simt că doamna asistentă îmi strânge mâna cu garoul și înfige un ac (și poate nu nimerește chiar din prima) în vena care trebuie, deja „firul s-a tăiat” și trebuie să fiu luat „la palme”.
Știm din Biblie că sângele este viață. În toate poruncile ceremoniale, Dumnezeu interzice consumul sângelui, pentru că viața este de la Dumnezeu și nu poate fi transferată în niciun fel. Să ne amintim cât de sfâșietor era acel ritual în care, în vechiul Israel, capul familiei trebuia să omoare în fața tuturor mielul cel mai iubit, răsfățat în special de cei micuți.
Pare absurd că Dumnezeu îi „forța”, mai ales pe copii, să fie martori la scena aceasta. (Azi ne luptăm să îi ferim pe copilași să vadă secvențe violente, fie din realitate, fie de „pe sticlă”.) Conștientizarea gravității păcatului la om nu se realizează decât printr-un (tratament) șoc. Suntem mai sensibilizați, mai introspectivi atunci când suntem martori ai unei morți, fie și a unui animal. Când Adam și Eva au păcătuit, Dumnezeu a zis clar: „Negreșit veți muri.” Păcatul cere moarte, sacrificiu. Substituția omului ce trebuia să moară negreșit a fost realizată mai întâi cu un animal, apoi cu „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”.
Preocupându-ne mintea cu scenele finale ale Sacrificiului Suprem, nu ne vom mai asemăna cu robul căruia i s-a iertat toată datoria, fără ca el să aprecieze gestul, și, poate, vom ajunge și noi la o reconciliere pe orizontală (cu cei de lângă noi). Dar asta cere sacrificiu („sânge”) și din partea noastră: un cuțit înfipt în inimă, o înjunghiere a propriei mândrii.
E multă durere pe pământ, dar Dumnezeu ne promite vindecare. Conștientizând cât ni s-a iertat, vom reuși să ridicăm steagul alb către disidenți.
10x – Întrebări la foc automat. Gloria, ai cuvântul!
„Nimeni să nu vă înșele prin vorbiri amăgitoare” (2:4,8). Ce „vorbiri” circulă azi?
TikTok-uri, YouTube-uri, Twitter-uri, (dis)like-uri, fake-uri... Amăgirea NU mai e doar lingvistică, Diavolul e tot mai sofisticat.
„După cum ați primit pe Hristos Isus, Domnul, așa să și umblați în El” (2:6). Se poate și altfel?
Uneori, ne place și cutreierarea pământului. E de preferat „umblarea”, asemenea lui Enoh, decât hai-hui cu Rătăcitorul.
„Toate”, așa scrie, „ne-a iertat toate greșelile” (2:13). Și pe ale mele, care păcătuiesc altfel decât tine?
Dumnezeu nu e părtinitor. Iartă integral. Omul, doar ce-i convine sau pe cine vrea.
Ce-i aia gâdilarea „firii pământești” (2:23)?
Să-ți zică lumea „ce bun ești” la toate.
„Să ne deschidă o ușă pentru Cuvânt” (4:3). Ce uși se (mai) deschid azi?
Mie una îmi place foarte mult zicala englezească „God never shuts one door without opening another.” Or another window! Cuvântul ne deschide mintea, dacă și noi suntem deschiși către El.
„Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (3:2). Stau cu gândul la norișori și harpe?
Sau la cârnați și femei? Nicidecum! Raiul bărbaților nu trebuie să fie în niciun caz Iadul femeilor. Eu, mai degrabă, empatizez cu Borges, care își imagina Paradisul ca pe o imensă bibliotecă. Vai de cei cărora nu le place Cartea! Ferice însă de cei ce iubesc Cuvântul!
„Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi” (3:13). Cum?
Aparent, (har) ieftin. Dar, dacă omului nu-i pare rău pentru răul săvârșit și persistă, e mai greu cu iertarea. Și la Dumnezeu, și la oameni.
Ce înseamnă „răscumpărați vremea” (4:5)?
În loc de scrolling pe social media, mai bine facem sendvișuri pentru sărmani.
„Să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia” (4:6). Adică nu merge „one size fits all”?
Era o reclamă: Suntem cu toții diferiți. Din fericire. Se încearcă o uniformizare forțată, dar identitatea umană rămâne unicat. Revin tot la Pavel care zice: Cu grecul m-am făcut grec, cu iudeul, iudeu. Ăsta e schepsisul.
Ce epistole (4:16) se mai citesc azi, mai ales înainte de alegeri?
Vorba lui Liiceanu, epistola e o stratagemă. Depinde ce cauți/urmărești.
Când fiică-mea a venit odată de la biserică, mi-a recitat un verset din Coloseni. Ideal pentru ea: „Părinților, nu întărâtați pe copiii voștri” (3:21). I-am adus aminte de versetul de deasupra…, dar, ca idee, întreb: Unde greșesc părinții? Prin ce își întărâtă copiii?
Gloria: Ehei..., conflictul dintre generații e mai vechi decât am crede. E fain că Pavel ne dă sfaturi care sunt tot mai promovate azi. Parenting, parenting și iar parenting. Toată lumea (pare că) e expertă în a crește copii echilibrați. Keep calm, parents!
Da, cu siguranță, părinții au experiență, sunt „trecuți” (prin viață) și ar vrea să-și ferească odraslele de greșelile propriilor tinereți, dar, până când plozii nu dau cu capul de pragul de sus, nu prea se lasă… Cei mai mulți dintre ei. Categoric, sunt și cazuri fericite, când copiii învață din greșelile altora. Dar sunt excepții.
Ca să dau un exemplu de la noi... Cu Ruben, întâiul născut, am avut răbdarea sfinților și i-am explicat și argumentat toate nelămuririle. Din păcate, de multe ori, în ultima vreme, mă surprind că nu mai am energia să fac același lucru în fața cascadelor de întrebări ale mijlociului. Evident, și aici greșesc… (Levi o să-mi zică acum că sunt părtinitoare.)
Prin astfel de „greșeli”, lipsă de tact și de răbdare sau prin proiectarea unor idealuri personale, poate și a unor frustrări, pe care și le doresc împlinite/evitate de copii, părinții își „zgândără” progeniturile.
Am slujit și slujesc biserica lui Dumnezeu în diferite roluri. Uneori, pastorul este sub presiunea membrilor sau a prezbiterilor (comitetului), alteori, calcă peste cadavre... Uneori, e judecat de cine nu merită, alteori, dă pe lângă și dezamăgește. Zic un verset care, pentru mine, este esența leadershipului meu. „Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care știți că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii. Voi slujiți Domnului” (3:23,24). Cum arată în ochii voștri lucrarea unui lider (pastor, dirijor, învățător etc.) care „slujește Domnului, nu oamenilor”?
Gloria: Glumesc adesea cum că perfecționismul meu este o boală. Mă irită teribil sintagma „merge și-așa”. Observ că sunt și alți „bolnavi” care nu se pot apuca de un lucru dacă nu pornesc de la premisa că trebuie să iasă „ca pentru Domnul”. Dar există un mare pericol. Câteodată, decizia de a sta în banca noastră – din cauză că nu iese perfect, cum vrem – devine o scuză la îndemână ca să nu ne implicăm, să rămânem în zona de confort, în care nimeni nu are ce să comenteze, mai ales că (avem impresia că) niciodată nu ne iese treaba treabă.
Totuși, ca să nu fim prea aspri cu noi înșine, cred că standardele înalte ne ajută să ridicăm ștacheta și să ne autodepășim, chiar dacă nu ajungem la desăvârșirea râvnită. Dar asta numai Dumnezeu va judeca și, sper, ne va și răsplăti ca pe niște robi/slujitori buni și credincioși în cele mai mici detalii.
Închei cu un text cu aromă teologică, dar care poate fi aplicat foarte bine la nivel practic, al vieții de zi cu zi, în așteptarea zilei aceleia. Ce înțelegeți prin textul „Hristos în voi, nădejdea slavei” (1:27)?
Gloria: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut” (Matei 25:40). A-L avea pe „Hristos în noi” înseamnă să trăim frumos, pentru că taina Speranței noastre este Gloria. Evident, Gloria lui Dumnezeu, pentru că a lumii trece atât de ușor!
Soli Deo Gloria!
Dragi prieteni, pentru săptămâna viitoare mergem mai departe cu lectura Bibliei. Continuăm să descoperim istoria poporului Israel, trecând în epoca „judecătorilor” – o istorie de 300 de ani, prezentată în două cărți: Judecătorii și Rut. Ne revedem aici, vineri, 28 iulie, cu un nou interviu pe Drumul spre Emaus, alături de pastorul Emil Eremie și de fiica lui, dr. Larisa Eremie Blăjan.
„Biblia, într-un an” este un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate interviurile la zi, două rapoarte trimestriale și două emisiuni TV dedicate proiectului.
Vă mulțumim!
Inteligente si pertinente raspunsuri la intrebari provocatoare 👏🙏👏
Coloseni este o epistola foarte ciudata pentru noi insa probabail foarte clara pentru cei carora le-a fost scrisa. Capitolul 2 incapand de la versetul 6 mi se pare cel mai greu de inteles. Stau si ma gandesc daca versetul 8 de exemplu se aplica si nou astazi pentru ca o parte din filosofia vremii aceleia s-a pierdut. De la versetul 16 se ridica intrebarea: care erau provocarile lor de atunci de apar aceste sfaturi? (v. 16-23).