Efeseni – taina lui Dumnezeu
Când totul este... „în Hristos”.
La emisiunea „Vremea întrebărilor”, difuzată de Radio Vocea Speranței, pastorul Florin Matei este cel ce încheie totul cu semnul întrebării, așteptând ca invitatul să aducă o lumină, o mângâiere, un răspuns.
De data aceasta, fiind invitat el pe Drumul spre Emaus, Florin are ocazia de a sta în fotoliul celui de la care se așteaptă răspunsurile. După ce, la început de drum, am dialogat pe marginea cărții Iov (un interviu contorizând peste 1.200 de citiri), am parcurs acum împreună epistola lui Pavel către efeseni. Sunt zece întrebări pe alese – niște întrebări din vremea noastră.
Le reamintesc cititorilor că o cheie a înțelegerii epistolelor este aceea de a ne uita la primele afirmații din salutare, unde sunt cuvintele-cheie, tema epistolei. Citesc cartea de vizită a lui Pavel și aflu că este apostol „prin voia lui Dumnezeu” (1:1). Înțeleg deci un plan, dincolo de interferențe omenești. Urmărind tot calupul de debut al epistolei, dar și mai apoi, remarc această idee repetată: „Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii” (1:4), „ne-a rânduit mai dinainte” (1:5; 1:11), „să ne descopere taina voii Sale” (1:9; 3:9), „după sfatul voii Sale” (1:11), „planul pe care-l alcătuise” (1:9; 3:11) ș.a.m.d. Cum ai descrie planul lui Dumnezeu care știe totul și care ne lasă libertatea de a alege?
Planurile lui Dumnezeu sunt complexe și pătrunzătoare. Ne-ar prinde bine în anumite situații – dileme, decizii – să putem aplica formule matematice învățate în școală și să aflăm astfel ce avem de făcut, dar planurile Lui depășesc cu mult formulele de felul acesta. În spatele planurilor divine se află o Persoană și un Caracter. Cunoscându-le treptat pe acestea ajungem să înțelegem cum ne călăuzește Dumnezeu.
Descoperirea planului divin presupune o relație, nu o formulă.
E apropiere de o Persoană, nu de un obiect. E înțelegerea unor atribute divine mai mult decât aflarea unor informații.
Planul lui Dumnezeu nu stă în stereotipuri, nici în informații acumulate cu măiestrie, ci în a umbla la braț cu Cel care este „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni...” (Exodul 34:7,8).
Pe drumul spre Damasc (asta e varianta mai dură a drumului spre Emaus), Saul-Pavel a înțeles că esența pătrunderii planului divin se reduce la trei întrebări.
„Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești” (Faptele apostolilor 9:4)? Cercetarea motivației acțiunilor.
„Cine ești Tu, Doamne” (Faptele apostolilor 9:5)? Nevoia de a cunoaște. Prima nevoie spirituală a omului e să înțeleagă cine este Dumnezeu.
„Doamne, ce vrei să fac” (Faptele apostolilor 9:6)? Aici e disponibilitatea de a schimba ceva după ce L-ai cunoscut pe Dumnezeu. E omul care se abandonează pe sine în mâinile lui Dumnezeu.
După întrebările acestea vine și cunoașterea planului divin, o cunoaștere pe cale naturală, firească, nu supranaturală, nici extraordinară. Faptele apostolilor 9:6 – „«Scoală-te», i-a zis Domnul, «intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci.»”
Acesta e modul de lucru al lui Dumnezeu. Deși știe totul, El acționează pe drumurile firești ale vieții și știe că voia Lui se face cunoscută într-o relație, în urma unor preocupări sau frământări.
Dincolo de chiar propria chemare, Pavel a aflat despre taina lui Dumnezeu „prin descoperire dumnezeiască” (3:3). După ce fusese ascunsă „din veacuri în Dumnezeu” (3:9), ce pretenții putem avea noi, dar, să o pricepem?
Trebuie să lămurim la ce „taină” se referă Pavel aici. Comentariul exegetic al Noului Testament. Efeseni clarifică: „Dumnezeu i-a încredințat lui Pavel sarcina de a-i ajuta pe convertiții evrei și neevrei să înțeleagă cum a decis Dumnezeu să-Și împlinească scopul. O parte semnificativă a acestei taine, așa cum a explicat-o Pavel în 2:11-22 și în 3:2-7, este că Dumnezeu i-a inclus pe evrei și pe neevrei în trupul lui Hristos pe baza sângelui lui Hristos, nu pe baza descendenței etnice sau a faptelor bune.”
Asta e partea semnificativă a tainei la care s-a referit Pavel și astfel putem înțelege procesul asimilării tainei respective în experiența bisericii primare. Dumnezeu conduce biserica pentru ca aceasta să pătrundă intențiile Lui, dar drumul înțelegerii e anevoios, cu multe obstacole: prejudecăți, preconcepții, păreri distorsionate despre oameni și rolul lor. Posibilitatea de a pricepe tainele lui Dumnezeu are legătură cu deschiderea minții noastre pentru nou și pentru înțelegerea a ce vrea Dumnezeu de la noi.
E ușor de știut ce vreau eu de la biserică. Avem adeseori așteptări tipice consumatorului de fast-food sau supermarket, însă dorința de a înțelege „taina lui Dumnezeu” mă pune în situația de a mă strădui să înțeleg ce vrea Dumnezeu de la mine, nu ce vreau eu de la El și de la biserică.
La Adventist Discovery Centre scriu un curs pentru cel ce ne-a cerut nu un studiu biblic (ce vrem noi să evidențiem din Scriptură), ci un studiu al Bibliei (cum să o studieze singur). Titlul e „The Message of Truth”, preluat chiar de aici, 1:13, „cuvântul adevărului”. Nu sună arogant în lumea de azi să spui că Evanghelia este „cuvântul adevărului”? Ai emisiunea „Adevăruri și Perspective”... Este loc de un singular, exclusiv?
Expresia „cuvântul adevărului” se găsește în alte două locuri – Coloseni 1:5 și 2 Timotei 2:15. În contextul timpului putea fi percepută ca o afirmație exclusivistă și îngustă, cu atât mai mult cu cât vorbim de un context religios pluralist. Totuși nu trebuie să uităm că era vorba despre oameni întorși de la alte religii spre Hristos, iar expresia „cuvântul adevărului” le crea simțământul că urmează adevărul.
Dintr-un anumit punct de vedere putem vorbi despre „cuvântul adevărului” ca fiind „evanghelia adevărului”, iar cei din afara credinței creștine ar putea, într-adevăr, să o considere o înțelegere exclusivistă și îngustă. În aceeași notă avem și afirmația Mântuitorului din Ioan 14:6:
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”
De aceea, în credința creștină, nu putem vorbi de o cale largă a mântuirii, ci doar despre una îngustă, care include crucea lui Hristos. În cultura postmodernă, a pluralismului religios, cum aveau și efesenii, afirmația că mântuirea presupune o ușă strâmtă și un drum îngust sună neconvențional.
Capitolul 2 este un roller-coaster. Întâi îmi spune că eram mort (2:1), apoi că, totuși, trăiam (2:2,3). Mai departe revine la ideea că eram mort (2:5), și mă aduce la viață, prin înviere (2:5,6). Pe lumea asta, cine e mort și cine trăiește cu adevărat – fiul risipitor sau frate-său?
Criteriile vieții noastre ne spun dacă trăim sau dacă suntem morți. Este evident că Pavel nu vorbește de o moarte fizică, ci de una spirituală. Pentru el, cine se întoarce spre Dumnezeu prin pocăință trăiește, iar cine e legat de lumea asta, de plăcerile ei, este în realitate un om mort. În Apocalipsa 3:1 stă scris: „Știu faptele tale: că îți merge numele că trăiești, dar ești mort.” Avem aici imaginea unor credincioși care se consideră sănătoși spiritual, dar, în realitate, nu trăiesc viața dorită de Dumnezeu.
Soluția lui Pavel, în urma examinării vieții „omului mort”, este că doar Hristos îl poate aduce la viață. Puterea lui Dumnezeu schimbă statutul omului, aducându-l la viață prin moartea și învierea lui Hristos.
Punctul de pornire al „învierii” fiului risipitor este „venitul în fire” (Luca 15:17), momentul conștientizării stării sale. Apoi, viața propriu-zisă începe când tatăl său „l-a văzut și i s-a făcut milă de el... și l-a sărutat mult” (Luca 15: 20). Iubirea tatălui declanșează reabilitarea fiului.
Fariseii au făcut din lege cercetarea vieții lor. Iar din fapte, certitudinea mântuirii. Pavel ne spune că suntem mântuiți „nu prin fapte” (2:9), că mântuirea „nu vine de la voi” (2:8). Când pricepem cum e cu mântuirea, ca să nu mai fim obsedați de „înfăptuiri”?
Din păcate, am făcut din viața creștină o obsesie pentru faptele bune. Văd în evanghelii că, pentru Hristos, viața spirituală decurgea normal, simplu. Nu era o religie stresantă, nu exista nevoia de a le demonstra altora cine este El. Era un interes real pentru viața celor din jur. Obsesia pentru fapte bune vine, în creștinism, din preocuparea de a arăta că suntem buni și demni de Evanghelia pe care am primit-o. Dar Hristos vorbește despre viața creștină ca fiind un râu „de apă vie” (Ioan 7:38). Condiția pentru a putea vorbi despre o astfel de viață este ca acela care „însetează” să meargă la Hristos și să bea (Ioan 7:37). În centrul vieții creștine nu stăm noi, nici faptele noastre, ci stă Hristos și credința în ceea ce poate să facă El în mod natural.
Provocarea e să renunțăm la religia de tip stres și să înțelegem că religia lui Hristos implică naturalețe, o viață liniștită, trăită în Hristos.
Îmi place cum descrie Mihai Frățilă modul acesta de viață, în Aventura dez-amăgirilor (Humanitas, 2023, p. 13): „Nu doar ca pe un proiect cultural susținut în viața societății de sfera puterii, ci, în primul rând, ca pe un stil de viață – Isus în viața personală –, coerent și moral totodată, care, în felul acesta, reușea să schimbe lumea. (...) Când cineva se lasă fascinat de cuvântul lui Isus primește în același timp o bună porție de luciditate în privința diverselor aspecte ale vieții. Împreună cu dorința de schimbare i se vor revela și blocajele, prejudecățile, duplicitatea, resentimentul, antipatiile, ba chiar repulsia față de propria incoerență.”
Paradoxal, Pavel nu ne slăbește, ci imediat vorbește despre „faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (2:10). Pe lângă reluarea ideii amintite în prima întrebare, cu privire la preștiința și planul lui Dumnezeu, remarc aici că faptele au totuși locul lor. Dacă sunt pregătite de El. Cum adică? Cum arată astea?
Faptele despre care vorbește Pavel aici sunt cele la care a făcut trimitere în altă epistolă, Galateni, unde vorbește despre roada Duhului Sfânt și subliniază manifestările exterioare ale omului călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, enumerând „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” ca semne vizibile ale prezenței divine în viața unui om.
Comentând relația dintre predestinare și faptele creștine, Comentariul exegetic al Noului Testament. Efeseni spune așa: „În afirmația lui că Dumnezeu a pregătit aceste fapte dinainte, Pavel folosește un verb care apare foarte rar în literatura biblică. (...) Aici, Pavel se referă la activitățile aleșilor, «creația nouă» a lui Dumnezeu. Gândirea lui Pavel de aici, din Efeseni, corespunde afirmației sale despre scopul alegerii din 1:4, unde spune că Dumnezeu «ne-a ales... ca să fim sfinți și fără prihană». Pavel a înțeles, fără îndoială, că acest lucru se întâmplă prin lucrarea dinamică a lui Dumnezeu de a imprima gânduri și dorințe în oamenii Săi, care să ducă la «fapte bune» (Filipeni 2:12,13). (...) Markus Barth are dreptate când remarcă: «Duhul lui Dumnezeu care realizează toate faptele și atitudinile bune (Galateni 5:22-25) nu preia controlul asupra omului astfel încât oamenii să fie manipulați ca niște marionete, ci îi activează pe oameni și face din ei parteneri cooperanți ai legământului lui Dumnezeu».”
Aud de la unii bărbați că nevestele trebuie să fie „supuse bărbaților lor în toate lucrurile” (5:22,24,33). Nu-i aud zicând că, în același timp, ei ar trebui să-și dea viața pentru ele (5:25), pe modelul lui Hristos. Sunt eu surd sau au ei o lectură selectivă?
Știi ce e surprinzător în analiza lui Pavel privind responsabilitățile soției și ale soțului? Soții primesc mai multe îndrumări decât soțiile, asta datorită faptului că apostolul gândește relația dintre cei doi în termenii celei dintre Hristos și biserică.
Verbul „a iubi” implică faptul că soția nu trebuie să facă nimic pentru a câștiga favoarea soțului. Avem de-a face cu o iubire necondiționată. Dimensiunea iubirii e dovedită, în cazul soțului (Mirelui), prin disponibilitatea de a-și da viața pentru soție (biserică). E evidentă dimensiunea sacrificiului, a disponibilității soțului de a pune pe primul loc binele soției.
Revin la Comentariul exegetic al Noului Testament. Efeseni: „Pavel pune aici o temelie diferită a dragostei lui Hristos pentru biserică, care presupune un standard incredibil de înalt pentru dragostea pe care sunt chemați soții să o arate pentru soțiile lor.”
10x. Zece întrebări la foc automat
Când Pavel spune că este „cel mai neînsemnat dintre toți sfinții” (3:8), ce grade crezi că avea, după nume, pe cartea de vizită?
Salahor, zilier. Mântuirea se trăiește zilnic.
Ce lentile avem peste „ochii inimii” (1:18)?
Lentile de contact. Nu purtăm ochelari de cal.
„Hristos să locuiască în inimile voastre” (3:17). Chiriaș sau locatar?
Sunt român. Și credincios. Locatar.
Ce sunt aceia „copii ai mâniei” (2:3)?
Cei care trăiesc viața fiind supărați pe ea.
„[Porunca a V-a] este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință” (6:2). Adică Decalogul e la timpul prezent?
Pentru unii e la trecut și așa va fi tot timpul.
„Odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină” (5:8). Fază mare, orbim participanții la trafic pe calea mântuirii?
Lumină adaptată la condițiile de trafic, cu respectarea normelor rutiere în vigoare.
Din lista de daruri spirituale (4:11-15), ce ar fi cel mai mult nevoie azi?
Darul profetic. Profetul spune ce trebuie, nu ce vrem să auzim.
„Dragostea lui Hristos... întrece orice cunoștință” (3:19). De ce mai apelăm la pile?
Când nu te ajută dragostea lui Hristos, să ai o plasă de „siguranță”.
„Fiecăruia din noi”, zice Pavel, „harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (4:7). Cum arată măsurile diferite?
Exact cum arătăm noi.
Încheierea epistolei este un apel la iubirea de Hristos în curăție. Cum ai traduce?
Să lepădăm ipocrizia și să nu mai pretindem că suntem cine nu suntem.
Pun un pasaj cu potențial devoțional și te rog să ne ajuți cu câteva întrebări pe care i le-ai pune tu lui Pavel… Scrie așa: Dumnezeu „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (3:20). Ai experiența întrebărilor, ajută-ne să citim cu ochii întrebătorului!…
Aș întreba astfel:
De ce doar Dumnezeu poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi?
Ce poate să facă El?
Dacă poate, de ce nu face „mai mult decât cerem sau gândim noi”?
Dar omul cât poate „să facă” (în mod clar, nu la fel de mult ca Dumnezeu)?
Am numărat mai bine de treizeci de ocazii în care, în textul epistolei, apare ideea de „în El” (în Isus, în Hristos), un exemplu întreit în 3:11-12. Ce înseamnă pentru Pavel această hristocentricitate? De ce atâta accent pe „în El”?
Operăm de multe ori cu definiții înguste și limitative. Dar Pavel privește în profunzime. Pentru el, mântuirea include iertarea păcatelor (1:7), dar e mai mult de-atât. E împărtășirea puterii și autorității lui Hristos asupra puterilor răului. Apostolul subliniază că aceasta presupune detașarea de puterile care ne-au controlat viața anterior și participarea noastră reală la evenimentele învierii și înălțării lui Hristos. Astfel, a fi „în Hristos” înseamnă a experimenta legătura cu El în aceste evenimente importante. Evenimentele Lui sunt și evenimentele tale.
A fi „în Hristos” înseamnă a merge pe același drum cu El.
În lupta contra puterilor întunericului, care vor să ne readucă unde eram înainte de cunoașterea lui Hristos, puterea Lui e garanția siguranței noastre. Doar acolo, în El, suntem liberi să trăim.
Să ne amintim că Efesul avea reputația unui oraș înfloritor pentru magie. Artemis era zeitatea principală a acestui oraș în care alți cincizeci de zei aveau și ei propriul loc în peisajul religios local. Reprezentări ale zeiței Hecate au fost descoperite în multe apartamente, clădiri oficiale și chiar pe străzi. Ea trebuia venerată pentru că acorda protecție. Teama principală a efesenilor era legată de prezența și influența spiritelor rele în viața de zi cu zi. Nici măcar populația iudaică din oraș nu era ocolită de spaimele acestea...
A fi „în Hristos” însemna eliberare de lumea spiritelor rele. Pavel le-a tradus ce înseamnă a fi mântuit prin învierea lui Hristos și unit cu Hristos în slavă. Redus la esențe, asta înseamnă să înțelegi cine ești în Hristos și să acționezi în baza acestei realități.
Închei cu o provocare spre ceva practic. Pleci dimineața la muncă, ești blocat în trafic, sau înghesuit într-un metrou, ori cauți să fii multi-tasking: cu copiii, cu un deadline la un proiect, cu o programare, cu ceva ce te întoarce pe dos… Ce „armură” (6:11-17) mai poți lua pe tine în anul 2023 ca să poți „ține piept împotriva uneltirilor diavolului”?
Armura lui Pavel nu te face imun la provocările zilnice. Tu nu te războiești cu participanții la trafic, nici cu familia, colegii de muncă sau alții... Pavel spune că „noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6:12). Trebuie să vedem clar unde este dușmanul nostru. Facem multe greșeli tocmai fiindcă nu înțelegem împotriva cui luptăm. Cunoașterea dușmanului e primul pas spre o viață liniștită. Când nu cunoști adevăratul dușman, te lupți cu toată lumea și te consideri persecutat sau marginalizat.
Să nu trăim cu obsesia împărțirii lumii în categorii... Mai degrabă să ne asigurăm că ne-am pus armura lui Dumnezeu.
Săptămâna viitoare citim cartea generalului Iosua. Invitat pe Drumul spre Emaus este pastorul Daniel Brînzan, omul responsabil de Misiune și Școala de Sabat la Uniunea Română a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.
———
„Biblia, într-un an” este un proiect inițiat de Christian Sălcianu, avându-l ca editor pe
. Găsiți aici ideea inițială, planul și motivația. Florin Matei ne-a invitat la o emisiune dedicată acestui proiect, la Speranța TV. Revedeți aici raportul despre primul trimestru, iar aici interviul de la jumătatea drumului.Vă mulțumim!
Mă știu cu neica Florin din 2001. Poate chiar dinainte, de la clasa... „preseminarială”. O călătorie lungă, aș zice... Pe vremea aia aveam amândoi „clăi”. De păr, desigur. Între timp, la mine s-a uscat totul – sunt ca deșertul Atacama. 😊 Florin încă rezistă binișor. O călătorie faină, împreună, adeseori în jurul unor exerciții de sinceritate de care cu greu mai putem avem parte într-o lume în care contează atât de mult menținerea aparențelor. Gata cu depănat amintiri... Trec la lucruri serioase.
M-am tot gândit la prima întrebare, mult înainte de a-i fi fost pusă lui Florin în interviul ăsta, dat fiind că am tot auzit repetată de-a lungul anilor (decenii, de-acum), uneori aproape ca o formulă magică, ideea că „Dumnezeu are un plan pentru tine/mine”.
Biblia ne dă de înțeles că lumea este un proiect. Proiectul lui Dumnezeu. Și, întrucât lumea a decăzut din cauza păcatului, El a întocmit un plan pentru restaurarea ei, pentru readucerea proiectului la stadiul inițial de perfecțiune. Privesc planul acesta, al Lui, ca pe un plan general, a cărui piesă de rezistență și al cărui climax magnific au fost întruparea, moartea și învierea Fiului divin. Coborând însă cu picioarele pe pământ din norii dogmatici, la firul ierbii, vedem nenumărate vieți omenești scurse de la începuturile vieții terestre și până azi. A avut și are Dumnezeu un plan pentru fiecare dintre oamenii care au trăit, trăiesc și vor trăi până la sfârșitul (în sens escatologic) acestei lumi?
Îmi plac cuvintele atent alese de Florin – „El [Dumnezeu] acționează pe drumurile firești ale vieții”. Pun italice și bold pe „firești”. Mă tem că, adeseori, spunând că „Dumnezeu are un plan pentru tine/mine”, spunem prea mult. Sunt destule lucruri de care trebuie să ținem cont în căutarea unui răspuns. Faptul că un om este înzestrat cu anumite „daruri”/talente este unul dintre lucrurile astea. Darurile mele, completate de gusturi, preferințe și înclinații mă predispun spre anumite direcții de urmat în viață. Însă ele sunt intersectate în fel și chip de miriade de circumstanțe. De darurile, gusturile, preferințele și înclinațiile altora. De viețile altora (mai mult sau mai puțin apropiați mie). Și mai pun un ingredient: alegerile. Alegerile mele. Alegerile celor din jur.
Dacă mă uit în Biblie, îl văd pe unul ca Pavel și îmi dau seama că Dumnezeu a avut un plan special pentru el. De aceea i-a și ieșit în cale într-un mod special. Aproape că i-a forțat mâna. În sensul că, pus în fața unei revelații directe – nu simțământ al inefabilului, nu verset potrivit la momentul potrivit, nu seminar biblic, ci vocea lui Hristos auzită clar din ceruri (Florin a descris fain momentul în răspunsul său) –, Pavel a fost constrâns de Adevăr. Nu constrâns în sensul că nu a mai avut de ales, ci constrâns în sensul că a știut sigur, din clipa aceea, că orice alt traseu e o Minciună. Dau exemplul lui tocmai pentru a sublinia că, în mod clar, sunt vieți pentru care Dumnezeu a făcut niște planuri. Planuri speciale. Însă situațiile acestea sunt mai degrabă rare.
Ca să fac exprim clar ce vreau să spun, zic așa... Cred că mulți oameni ne bucurăm de o libertate mai mare decât Pavel. În sensul că, neavând un plan revelat în dreptul nostru – de genul: „Vreau să-Mi fii apostol al neamurilor! –, suntem mai liberi să folosim liberul arbitru în sensul determinării propriului traseu de parcurs în viață.
Probabil că ar fi voci care m-ar contrazice, zicând: „Nu! Dumnezeu are un plan exact pentru fiecare. Problema e că nu Îl întrebăm noi care e planul...” Revin însă la „firescul” lui Florin. Cred că iubirea lui Dumnezeu pentru om – pentru fiecare om – include și această dimensiune a vieții, anume de a face din fiecare zi, din fiecare clipă pe care o trăim, grație libertății de alegere, o trăsătură liberă de penel/de condei. Chiar și știind dinainte, sau dintotdeauna, ce vom alege clipă de clipă, Dumnezeu nu ne-a prescris nimic. Nu ne-a prestabilit un traseu. Dragostea nu înseamnă a trăi după dictare. Nici măcar după dictarea lui Dumnezeu. (A nu se confunda cu faptul că nu există limite. Există limite clare trasate de El.)
Aș nuanța, zicând: „Dumnezeu poate avea un plan pentru tine/mine. El poate deveni Partenerul tău/meu de drum.” A umbla cu Dumnezeu, ca Enoh de pildă, înseamnă altceva decât că El îți spune ca unui etern preșcolar „Fă așa! Fă altminteri!” Dau ca temă de gândire istoria celebră din Geneza, în care Dumnezeu Se întreabă: „Oare să ascund de Avraam ce am de gând să fac?” E nivelul la care relația se bazează pe încredere reciprocă. Dacă există un plan, e un plan făcut împreună.
Și declar discuția deschisă... 😊
Cam multe versete destul de incurcate si greu de inteles. De exemplu Cap 5:16 nu prea am inteles legatura dintre rascumpararea vremii si zilele rele. Este clar ca indemnul versetului de mai sus face referire la intelepciune, la organizarea timpului insa nu am inteles exact partea cu zilele rele. Si o alta intrebare, cand s-a dat Isus pentru Biserica? Eu stiu ca s-a dat ca jertfa pentru fiecare dintre noi. Sunt foarte multi care nu au treaba cu Biserica si totusi isi iubesc nevestele. Nu mai subliniez faptul ca moartea, cel putin in lumea noastra nu ajuta cu nimic nici familia, nici sotia, nici copiii. Da stiu, interpretez eu gresit, e vorba despre sacrificiu acolo...oare?!