2 Împărați – un popor ce nu-și ascultă prorocii
Un traseu de la Naaman la Nehuștan și la Nebucadnețar.
Pentru cartea 2 Împărați, invitatul pe „Drumul spre Emaus” este John Prida, un tânăr cu rădăcini în Republica Moldova, dar pe care l-am cunoscut și cu care am colaborat în Biserica Adventistă din Dublin. L-am rugat să se prezinte cititorilor.
Sunt fascinat de orice presupune creativitate și abordări noi ale problemelor vechi. Încerc să cresc treptat în direcția aceasta, iar ca dentist care a absolvit facultatea cu doar câteva luni în urmă am oportunități zilnice pentru a crește în direcția amintită. La biserică ajut departamentul media, ca instructor la Școala de Sabat predau unui grup de adolescenți și mă ocup și de departamentul dedicat sănătății. Cele două frământări pe care le am când vine vorba de misiune sunt: 1) cum să evanghelizăm Occidentul secular și 2) cum ar putea deveni programele bisericii mai relevante și interesante pentru bărbați. Am un interes profund pentru orice discuție pe marginea acestor subiecte.
O treime din 2 Împărați îl are în centru pe profetul Elisei. Interacțiunile, minunile și perspectivele pe care le are sunt cu adevărat impresionante. Cum de a putut Elisei să îi spună generalului Naaman că e OK să se ducă mai departe în casa (zeu)lui Rimon? Acest „Du-te în pace!” (5:19) îmi pare atât de contraintuitiv, de eliberator, de doveditor al unei minți a profetului care… Spune tu mai departe! Cum și cui i-am putea spune noi azi tot așa?
Pasajul dovedește că profetul înțelege modul de acțiune al lui Dumnezeu, care Se coboară la nivelul omului și-l ridică de mână tot mai sus. O minte care înțelege că, până la momentul în care o convertire e finalizată, sunt câteva etape graduale de descoperire din ce în ce mai clară a voinței lui Dumnezeu și o luptă internă pentru a te conforma acesteia, pe măsură ce se conturează tot mai clar în conștiință.
Elisei înțelege că Naaman fusese expus Dumnezeului lui Israel doar câteva ore, timp în care avusese de făcut față multor șocuri. Dacă un cunoscător al Torei i-ar fi pus profetului aceeași întrebare, cred că răspunsul lui ar fi fost altul.
O îngăduință asemănătoare ar putea avea efect câștigător asupra oamenilor cu un trecut izbitor de opus împărăției luminii, pe care brusca lumină a adevărului, pe fază lungă, i-ar determina, reflexiv, să închidă ochii.
Un alt pasaj despre care cred că este excepțional e cel care descrie perspectiva îngustă (atât de naturală nouă) a slujitorului lui Elisei, pe când cetatea le era înconjurată de sirieni. Profetul este în stare să spună „mai mulți sunt cei cu noi decât cei cu ei” (6:16). Iar apoi face rugăciunea „Doamne, deschide-i ochii să vadă” (6:17). Cum se vindecă miopia spirituală?
Văd în textul biblic trei elemente implicate în vindecarea aceasta:
Înrolarea în zidirea împărăției în biserică, în familie, la muncă etc.
Onestitatea – când nu ignorăm, dar nici nu ne ascundem frica din măduva oaselor, cu toate că e o dovadă rușinoasă a necredinței.
Altcineva a făcut rugăciunea de mijlocire (ne mai rugăm și pentru cei „activi” din biserică?). Sună dur, dar cred că sunt mai mari șansele să-ți vindeci miopia acționând în mod greșit, atâta timp cât faci ceva, decât stând cu mâinile în sân, teoretizând de pe margine.
Între minunile făcute de Elisei sunt și unele despre care aș zice că par așa…, „uite problema, hop rezolvarea”. Enumăr cinci: vasele pentru ulei, ca rezolvare a unei crize (4:3); făina aruncată în oala cu ciorbă otrăvitoare (4:40,41); bucata de lemn și securea căzută în apă (6:6); urșii ieșiți din pădure, care îi ucid pe tinerii batjocoritori (2:23,24); mantaua cu care profetul despică apele Iordanului (2:13,14). Par și simple, și excentrice, niște soluții-instant ale unor probleme, totodată născătoare de mai multe întrebări. Ce rol au minunile?
Se pare că rolul minunilor este exact cum ai spus: să ofere soluții-instant în situații la limită, personale, ca în cazul pierderii unei securi împrumutate, dar și la un nivel mai înalt, ca în cazul eliberării Samariei împresurate.
Pe de altă parte, minunile sunt o resuscitare aplicată de Dumnezeu ca să te trezească, să te avertizeze, să te determine să îți pui niște întrebări, să te scoale dintr-un somn de moarte. Așa a fost în cazul urșilor. Pun pariu că multe întrebări au fost trezite în inimile celor afectați direct.
Din păcate, resuscitarea nu funcționează asupra oricărui corp – pe Naaman l-a trezit la viață, în timp ce pe Ghehazi nu l-a trezit din somnul lăcomiei. Minunile arată un lucru clar: avem de-a face cu un Dumnezeu personal, care „trece pe ceruri ca să-ți vină în ajutor” (Deuteronomul 33:26) fie pentru un lucru banal, ca pierderea unei securi împrumutate, fie pentru o stare de alertă națională, ca împresurarea Samariei.
Viața în vremurile acelea, ale împăraților, pare mai grea ca pe vremea judecătorilor: aducerea ca jertfă a primului născut (3:27, 16:3, 17:17), canibalism, mâncarea propriilor copii (6:29), aruncarea pe fereastră a unei împărătese (9:33), decapitări ale tinerilor prinți (10:7), dorința de a-i măcelări pe dușmani (6:21), spintecarea pântecelor femeilor însărcinate (15:16), oameni care mâncau excremente și beau urină (18:27). În așa context, Elisei este un Hrist în purtarea cu dușmanii: „Dă-le pâine și apă, ca să mănânce și să bea” (6:22). Sub asediu, Ezechia este un sfânt: „a luat scrisoarea [...] și a întins-o înaintea Domnului” (19:14). În altă generație, în fața revelației, Iosia își rupe hainele a pocăință (22:11). Alege una dintre situații și comentează reacția omului lui Dumnezeu.
Îl aleg pe Ezechia pentru că e mai ușor pentru noi, păcătoșii de rând, să ne identificăm cu el. Plus că ocupă prea mult spațiu în carte pentru a fi ignorat.
Textul spune că Ezechia și-a pus încrederea în Dumnezeu și s-a alipit de El (18:5,6). Doar că această împresurare pare să vină la paisprezece ani după încoronare, cam pe la mijlocul „carierei” lui de douăzeci și nouă de ani pe tron. Sunt detalii care sugerează că, în acel moment, nu era prea alipit de Dumnezeu. Prima reacție la năvălirea împăratului Asiriei a fost să dea aur și argint din vistieria împărătească, dar și tot din Casa și Templul Domnului.
Mai târziu, Ezechia îi spune prorocului Isaia: „Poate că Domnul, Dumnezeul tău, a auzit” (19:4). Adjectiv posesiv periculos (folosit și de împăratul Saul în discuția cu Samuel). Dumnezeu pare distant pentru Ezechia în momentul acela.
Și totuși, istorisirea dezvăluie un Dumnezeu plin de har, care intervine și răspunde rugăciunii omului în strâmtorare, chiar și când acesta nu are cea mai strânsă legătură cu Cerul și chiar dovedise necredință nu demult.
O încurajare creștinului din orice veac, care aude glasul prietenilor și al familiei, că încrederea lui în Dumnezeu nu-l va duce altundeva decât unde i-a dus și pe X, pe Y… („Unde sunt dumnezeii Hamatului și Arpadului? Unde sunt dumnezeii Sefarvaimului, Henei și Ivei? Au izbăvit ei Samaria din mâna mea?”, 18:34).
O aducere-aminte creștinului uneori confuz, că viziunea omului e superficială adeseori și că Cel Prea Înalt încă e pe tron („N-ai auzit că Eu demult am pregătit aceste lucruri și că le-am hotărât din vremurile vechi?”, 19:25).
Și, în final, un exemplu pentru lideri. Trimisul împăratului Sanherib striga în gura mare, în auzul poporului din cetate, minciuni și insulte făurite cu logică și ironie. Parcă văd războiul de dezinformare ce are loc azi pe internet.
Ezechia ar fi putut lupta cu aceeași monedă. Ar fi putut pune masca de actor ca să țină un discurs „motivațional” poporului. Dar a ales să fie onest – a tăcut. Înainte să facă vreun „public statement”, a recunoscut că este neputincios și deznădăjduit și a predat coșmarul în mâna lui Dumnezeu.
După cel mai bun împărat, Ezechia (vezi 18:3-7), vine fiul lui, Manase (capitolul 21), care e fix cu… minus. Zidește înălțimile pentru închinarea idolatră, pune altare în Casa Domnului, aduce idolul Astarteei în același templu, e îndemânatic în ghicire și vrăjitorie, are un anturaj spiritist, își arde fiul în foc (uuhh…), varsă mult sânge nevinovat. Abia prin 2 Cronici aflu de pocăința lui (și las pentru acolo revenirea la cazul său). Ce mă interesează aici este: cum se poate ca dintr-un părinte sfânt să iasă un fiu nenorocit? Și apoi, la schimbarea de generații, dintr-un Amon netrebnic să iasă un Iosia neprihănit?
Se pare că copiii învață câte ceva din viața de familie a părinților.
Ei îl văd pe tatăl lor – să zicem, un om cu vază și respectat – atunci când greșește cel mai crunt. Neiertători cu slăbiciunile celor din familie – cum suntem toți –, ajung cinici și concluzionează că credința nu face nicio diferență. Nu doresc să aibă de-a face cu așa ceva.
Pe de altă parte, alții, crescând cu un tată fără scrupule, nu-și doresc un astfel de cămin. Într-un anumit sens, ei fac parte dintr-un grup mai norocos. Văd adâncimea mizeriei în care te poate scufunda Satana, destul de aproape ca să o creadă, totuși destul de departe ca să nu fie zdrobiți complet.
Probabil că sunt și excepții de la modelul propus mai sus, dar cred că este ceva adevăr și în el.
Cum spuneam, roata se întoarce la nepotul lui Manase, Iosia. O mare redeșteptare, pornită de la o descoperire cam „arheologică”. „Am găsit cartea legii în Casa Domnului” (22:8), spun slujbașii împăratului. Mă întreb, după ce se ghidaseră ei până atunci? Nu e deci explicabilă toată istoria plină de eșecuri din 2 Împărați, din moment ce legea era neștiută? Este asta și istoria creștinismului?
Fosilizarea cărții legii nu a fost un accident. Dacă ar fi fost vreun împărat doritor să se ghideze după ea, cartea s-ar fi găsit în biblioteca împărătească, la îndemână. A urmat o istorie plină de eșecuri. „Poporul Meu piere din lipsă de cunoștință” (Osea 4:6).
Dar cred că lipsa de cunoștință, în cazul de față, spre deosebire de cea din Europa Evului Mediu, nu este atât de scuzabilă. Aceasta și-a tras rădăcina din inimi rebele, pe când cea de mai târziu a izvorât din interzicerea cunoștinței pentru masele de rând.
Între aceste două extreme văd și creștinismul de azi, caracterizat de o lipsă de cunoștință, doar că, de data aceasta, cauzată, în mare parte, de indiferență. Cu toții purtăm o anumită măsură de vină aici. Nu trebuie să uităm însă că istoria încă se scrie. Putem schimba viitorul.
Ești doctor. Ești credincios. Cum citești versetul care zice „Elisei s-a îmbolnăvit de o boală de care a murit” (13:14)? E adevărat că oasele lui vor aduce învierea unui om (13:21), dar parcă nu e ușor de înghițit că oamenii lui Dumnezeu se îmbolnăvesc și ei, suferă și ei, ajung la capătul puterilor și ei. Mor! (Aceeași situație la Ezechia, 20:1.) Cum vede credinciosul suferința?
O vede plină de sens și explicabilă. Până ajunge și el pe-acolo. Moment în care are de ales: fie încrederea în mâna pironită pe cruce, fie distanțarea față de Dumnezeu.
10X – Întrebări la foc automat
Completează textul! Cum ar suna azi mustrarea îngerului (1:3): „Oare nu este Dumnezeu în Israel, de vă duceți să întrebați pe…”?
Oare n-ai Dumnezeu, de ai aceeași stare sufletească la fel ca un ateu?
Cum adică „casele sodomiților care erau în Casa Domnului” (23:7)?
Relația dintre fosilizarea cărții legii lui Dumnezeu și înflorirea grupului LGBTQ+ e mereu proporțională.
„Știu și eu, dar tăceți” (2:3). Ce știm și totuși nu spunem, că e mai bine să nu?
Greșelile fraților și ale liderilor din biserică.
Când are un lider o măsură dublă a puterii liderului dinaintea lui (2:9)?
Atunci când este prieten cu predecesorul. Dumnezeu nu-i binecuvântează pe rivali.
„Domnul mi-a ascuns lucrul acesta și nu mi l-a făcut cunoscut” (4:27). De ce avem pretenția că știm tot adevărul?
Nevoia păcătoasă de certitudine. Altminteri am înnebuni.
„Este oare acum vremea de luat argint” (5:26)?
Nu toți s-au născut biznismeni.
A fost Daniel un famen în Babilon (20:18)?
Da, dar are mulți fii care-i poartă numele pe pământ. Și am auzit că i se pregătește și o moștenire în cer.
Dacă noi suntem cei patru leproși (7:9), ce ar trebui să facem azi, până vine răsăritul?
Să mergem la „pescuit”.
Zi-mi trei schimbări pe care le facem în casa Domnului „de hatârul împăratului Asiriei” (16:18), ca să fim „ca lumea”!
(a) Schimbăm muzica, crezând că ea este motivul pentru care tinerii pleacă din biserică. (b) Jonglăm nesănătos cu corectitudinea politică. (c) Protestăm dacă programul bisericii trece pe overtime.
Care e „nehuștanul” nostru (18:4)?
Metodele de evanghelizare din anii ‘90.
Samaritenii, un neam ciudat, ca lumea de azi. Citesc că neamurile strămutate (samaritenii de mai târziu) „și-au făcut fiecare dumnezeii săi” (17:29). Nimic deosebit, nu? Parcă nu tresărim nici când citim că „își ardeau copiii în foc” (17:31). Dar apoi aflu că „totodată se închinau și Domnului” (17:32). Nu e o greșeală… Se reia ideea că „astfel se închinau Domnului, dar slujeau în același timp și dumnezeilor lor” (17:33). Și totuși cronicarul e ironic: „Nu se închină Domnului și nu se țin nici de legile și rânduielile lor” (17:34). Care e păcăleala?
Motivația… Samaritenii n-ar fi avut de gând să Îi slujească Dumnezeului lui Israel dacă n-ar fi fost vorba despre niște lei care să-i omoare. Fenomenul acesta i-a motivat să slujească „Dumnezeului țării”. Împăratul Asiriei i-a și ajutat – le-a trimis un „profesionist” care să-i învețe cum să se „teamă” de Dumnezeul lui Israel.
Ne păcălim pe noi înșine dacă motivul pentru care Îl urmăm este să beneficiem de binecuvântările Lui pe pământ. Ca și samaritenii, vom ajunge să ne închinăm de fapt dumnezeilor noștri (carieră, copii, conturi etc.) întrucât comoara noastră e în ei.
Cronicarul ceresc ar putea atunci, foarte precis, să scrie că ei „nu se închină Domnului”. Ne păcălim rău pentru că, adesea, ardem un dumnezeu de dragul altuia și rămânem cu mai nimic.
Mulți și-au trecut copiii prin foc pe altarul carierei.
Samaritenii, „până în ziua de astăzi, își urmează obiceiurile”. Într-o anumită măsură, cu toții avem un pic de sânge samaritean în noi. Singura soluție pe care o văd e onestitatea. Să-I spunem pe genunchi că, din nou, Îl căutăm din motive egoiste. Iar El ne va vindeca în felul în care doar El știe.
Un pasaj extraordinar al cărții este acela când îngerul Domnului face ceea ce niciun om nu ar fi reușit: distruge o sută optzeci și cinci de mii de oameni de război într-o noapte (19:35). Ce minuni îți imaginezi că ar putea face Domnul azi, în viața bisericii de pe pământ? Dau trei direcții… O pocăință în masă a popoarelor care se închină în religii departe de cea a Bibliei; o serie de „semne” în natură, care să îi trezească pe cât mai mulți; o cădere a marilor și puternicilor zilei, care să elibereze milioanele de oameni ținuți sub dictaturi, sărăcie, corupție etc. Vezi vreuna? Vezi altfel?
Nu punem sub îndoială puterea Celui Atotputernic. Niște semne în natură n-ar fi ceva greu de făcut pentru El. Doar că minunile nu resuscitează pe oricine. Evreii, la doar câteva zile după despărțirea Mării Roșii, erau înapoi pe default mode. Apoi, există și riscul de a transforma toată istoria într-o superstiție dăunătoare (ca aceea cu Nehuștan).
Și totuși există o minune care e cu totul specială fiindcă că e imposibil chiar și pentru Dumnezeu să o forțeze: când un om, prin liberul arbitru, își schimbă complet direcția existenței lui.
Pe această lungime de undă, Ellen G. White scria: „Cel mai mare argument în favoarea Evangheliei este un creștin iubitor și iubit.”
Cred că am văzut multe minuni de gradul cel mai înalt în creștinii pe care i-am întâlnit și care au fost destul de deschiși să povestească din ce adâncimi i-a scos El. Îi încurajez pe toți să povestească istoria convertirii lor când momentul e oportun și inimile sunt pregătite să asculte.
O privire de ansamblu, cu focus pe profeți. Îi regăsim în 2 Împărați pe Ilie, pe Elisei, pe „fiii prorocilor”, pe Iona (14:25), pe Isaia (19:20) și alți proroci (21:10), căci, cu siguranță, în anii finali ai perioadei au slujit Ieremia, Ezechiel, Daniel etc. Citesc deci textul acesta: „Domnul a înștiințat pe Israel și Iuda prin toți prorocii Lui, prin toți văzătorii, și le-a zis: «Întoarceți-vă…»” (17:13). Nu doar că nu s-au pocăit, dar au persistat în răzvrătire. Concluzia pasajului este zdrobitoare, ca de la Solomon la o robie în păgânism: „S-au luat după lucruri de nimic – și ei înșiși n-au fost decât nimic…” (17:15). Cum (altfel) ar fi putut arăta istoria?
„Planul A” al lui Dumnezeu întrece cu mult așteptările noastre. Am fi văzut un popor care să nu fi fost dus în robie și ar fi suferit mai puțin. Am fi văzut o populație sănătoasă, cu media de viață mult mai ridicată față de restul lumii. Un popor care, cu adevărat, pe plan mondial, ar fi acționat mereu în apărarea țărilor mai slabe și sub asediu. Poate că nu am fi trecut prin întunericul dens al Evului Mediu.
Dar nici nu L-am fi văzut pe Dumnezeu lucrând atât de mult cu cioburi sparte pentru a restaura și a salva. Am fi pierdut istoria lui Daniel. Poate că nu am fi văzut smerenia Dumnezeului cerului, care S-a umilit în fața națiunilor prin darea poporului Israel în mâinile lor, doar ca să li Se descopere într-un mod minunat (mă gândesc la Nebucadnețar).
Istoria, așa cum este, ne arată că El e Marele Maestru, care are mii și mii de soluții la problemele noastre. El poate lucra și redirecționa viețile noastre, oricât de departe am fi plecat, și indiferent de cât de adânc am fi căzut, pentru că Îi suntem fii și fiice.
Vă mulțumim pentru încă o carte și încă o lună încheiată în proiectul „Biblia, într-un an”. Pentru săptămâna ce urmează vom citi cărțile unui proroc în ton cu sfârșitul vremii împăraților… Ieremia și Plângerile lui Ieremia. Invitatul nostru este pastorul Florian Ristea, lider al departamentelor Misiune, Școala de Sabat și Lucrare Personală în cadrul Diviziei Inter-Europene.
În luna septembrie acoperim mai departe 1 și 2 Cronici, patru profeți mici (Ioel, Obadia, Țefania și Maleahi) și încheiem cu cartea profetului Isaia.
„Biblia, într-un an” este un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate interviurile la zi, două rapoarte trimestriale și două emisiuni TV dedicate proiectului.
Vă mulțumim!
Mulțumim mult pentru interviu și pentru răspunsurile superbe!
Mi-au plăcut în mod deosebit răspunsurile la întrările scurte, dintre care punctez numărul 4!
Dacă am învăța că pentru a fi fii ai aceluiași Tată trebuie să fim și frați.....
ce am invatat din aceasta carte? de unde se trage importanta sfintirii moastelor, cutia milei (acea lada cu o taiatura in ea in partea de sus) si puterea inaltimilor. M-am simtit amenintat cu ce vom citi in cartea Cronicilor, la cat se repeta aceasta fraza. La fel de sceptic la minunea in dreptul lui Ezechia si foarta subtila aluzia ca cartea legii pe care o leg de importanta studiului si a cercetarii. Cum aceste aspecte sunt lasate la o parte nu avem parte decat de dezastru in viata noastra si a celor din jur. Am totusi impresia ca israel nu a fost un popor cu tendinte imperialiste insa a simtit din plin ciclicitatea marilor Imperii din acele vremuri. Putem spune ca in aceasta carte isi gaseste sfarsitul si templul lui Solomon. Mergem inainte.