Ezechiel – profetul văduvit de Dumnezeu
Un dialog despre cartea profetului Ezechiel, cu Lucian Ștefănescu
Invitatul meu de astăzi este pastorul Lucian Ștefănescu, în al cărui CV pastoral se numără slujirea unor biserici din România, apoi din Belgia și, de mai bine de zece ani, din Canada. În câteva rânduri a mărturisit așa:
„Pasiunea mea este aceea de a trăi – de a trăi viața și de a fi de folos. Chemarea îmi este înaintea profesiei. Înainte să devin pastor, i-am predat viața lui Dumnezeu. Slujesc acolo unde e nevoie. Am fost pastor de biserici, secretar de conferință, iar actualmente sunt trezorier.
Îmi cresc copiii, predic, scriu articole, cânt într-un cor misionar, le ofer cărți colegilor de la MBA, vorbesc cu vecinii, mă străduiesc să iubesc oamenii așa cum pot.”
Pentru înțelegerea cărții profetului Ezechiel avem nevoie de o minimă orientare introductivă. Când și unde are loc acțiunea și care a fost misiunea profetului?
Un profet este chemat când oamenii au nevoie de Dumnezeu; în cazul lui Ezechiel, la nadirul decăderii spirituale a poporului Israel. El e printre cei care vor gusta amarul robiei babiloniene, fiind martor la scene teribile, dureroase: căderea Ierusalimului, distrugerea templului, dezrădăcinarea unei națiuni și risipirea ei în străinătăți ostile.
Greu de imaginat un moment mai dificil ca să fii profet – ușor de înțeles de ce Dumnezeu îi repetă: „Să nu te temi” (Ezechiel 2:5,6). Nu doar că ești în contrast cu majoritatea (2:8), dar nu mai ai nimic exterior care să îți dea încredere în Dumnezeul chemării tale. Slava Domnului s-a dus, templul este distrus, serviciul religios a încetat... E ca și cum religia lui Yahweh a fost extirpată.
Ezechiel arată că, atunci când nu mai e templu și nu mai sunt servicii liturgice, religia și adevărul continuă să pulseze prin profeți. Dumnezeu este încă în căutarea omului, iar ecoul lui „Unde ești?” (din Geneza 3) se aude mai elocvent ca niciodată. Dacă și atunci Dumnezeu a trimis un profet, înseamnă că în nicio situație omul nu este lăsat fără speranță, fiindcă Dumnezeu caută mereu să ne vorbească. Cât timp avem viață, El caută să ne dea Viața.
Cartea începe cu o vedenie în forță, o vedenie dumnezeiască – făpturi vii, roți uimitoare, slava Domnului. Despre ce este vedenia aceasta și de ce începe cartea cu ea, din moment ce viziunea are loc târziu?
Cartea Ezechiel este organizată simetric în jurul a două evenimente: plecarea slavei Domnului din templu și de deasupra Ierusalimului (pe care o vedem în capitolele 1 și 10) și întoarcerea ei (în capitolul 43), în contextul unui nou templu descris cu lux de amănunte.
Dacă, în Eden, Adam și Eva au descoperit, în urma păcatului, că erau goi, în cartea Ezechiel, în urma păcatului, poporul descoperă că templul – unde se afla prezența lui Dumnezeu – rămâne gol.
Aceasta spune ceva despre Dumnezeu. El nu are nevoie să fie „dus” undeva de oameni, ca un Dagon (1 Samuel 5:3), ci coboară El Însuși: „Să-Mi facă un locaș sfânt, și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8). Dumnezeu venise să „locuiască” în mijlocul poporului Său, reapropiindu-Se de omul rămas fără slavă în Eden. Din păcate, oamenii s-au dovedit din nou lipsiți de considerație față de acest privilegiu extraordinar, iar Dumnezeu pleacă din mijlocul lor.
Idolatria poporului este denunțată des, chiar într-un crescendo: „Vei mai vedea și alte urâciuni și mai mari” (8:6). În 11:21 este evidențiată inima care „simte plăcere față de” idoli, iar în 14:3 îi vedem pe unii care „își poartă idolii în inimă”. Ce era în idolatrie așa de… păcătos? Mai este idolatria o problemă și astăzi?
Idolatria este gravă în primul rând din cauză că este o minciună. Nu există alți dumnezei, deci, în idolatrie, omul se închină la nimic și la orice. În Legendele Olimpului, pe care le-am citit în copilărie, zeii erau exact ca oamenii, doar că mult mai puternici și totuși slabi: supărăcioși, infideli, complotiști, mereu în conflict, speriați de moarte sau de gândul că ar putea fi detronați. Biblia spune că omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În idolatrie, avem de-a face cu zei făcuți după chipul și asemănarea oamenilor.
De ce era idolatria atât de populară, dacă era o minciună? Pentru că, în închinarea idolatră, se stimulau simțurile la maximum prin manifestări orgiastice. Idolatria este o trădare a omului deoarece îl așază pe acesta pe un drum descendent, înjositor, determinându-l să renunțe la idealul refacerii chipului adevăratului Dumnezeu în el.
E ironic cum idolatria se regăsește și în lumea post-religioasă de astăzi.
Dacă suntem de acord că un fotbalist sau un cântăreț merită să câștige zeci sau sute de milioane de dolari pe an, înseamnă că îl considerăm de sute de ori mai bun decât un om obișnuit. Cu adevărat niște „idoli”, deși, prin exemplul acesta, n-am spus totul despre idolatria de azi.
Profetul Ezechiel are o misiune complexă – spre evrei și neamuri, spre liderii superputerilor din vremea sa. Ce înseamnă „străjer peste casa lui Israel” (33:7)? Cum se aplică azi?
Găsim o explicație detaliată despre ce înțelege Dumnezeu prin străjer, în 3:16-21. Responsabilitatea străjerului este să avertizeze, să sune alarma când vine pericolul. Un străjer spiritual transmite mesajul lui Dumnezeu.
Ezechiel este trimis în special la poporul lui Dumnezeu, care este numit, de-a lungul cărții, „casă de răzvrătiți”. Este ironic și oarecum greu de înțeles că Dumnezeu îngăduie ca pedeapsa asupra lui Israel să vină prin mâna dușmanilor idolatri de la care importaseră zeii și religia falsă. În același timp, vinovăția este proporțională cu nivelul de cunoaștere. Spre deosebire de babilonieni, israeliții au avut din belșug și Scripturi, și preoți, și profeți.
Să ne amintim de Iona, care s-a dus la păgâni silit, iar păgânii s-au pocăit. Isus Însuși a deplâns necredința evreilor prin comparație cu păgânii idolatri din Tir și Sidon (Matei 11:21). Dar, întorcându-ne la pedeapsa venită prin păgâni, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu îi aprobă pe aceștia. Vedem în capitolele 25–32 cum profetul primește o serie de mesaje de mustrare și de avertizare adresate păgânilor idolatri.
Străjer, astăzi? Aș spune că este cine „păzește” Cuvântul lui Dumnezeu și îl „împarte” drept atât în casă, cât și în afara ei.
Predicând împotriva căpeteniilor care „fac planuri nelegiuite și dau sfaturi rele” (11:2), profetul vede cum unul dintre dușmani moare subit. Este o confirmare de excepție a darului său profetic, dar, în 24:16, Dumnezeu îl avertizează pe profet că îi va „răpi, printr-o lovitură”, ce-i este „mai scump în ochi”. „Vorbisem poporului dimineața, și seara mi-a murit nevasta” (24:18). Cine ar mai vrea să fie proroc?
Ezechiel.
Nu știu cum a avut putere să treacă prin asta. Înțelegem totuși că Dumnezeu îți poate da putere să treci prin orice. Ezechiel și câțiva alții au fost în situația de a-L înțelege mai bine pe Dumnezeu în ceea ce avea să fie apoi jertfa fiului Său.
Moartea soției lui Ezechiel este unul dintre acele lucruri din Biblie greu de explicat, cum este și jertfirea lui Isaac. Cauza morții ei nu este menționată; pare o moarte subită, anunțată de Dumnezeu. Și provocată? Nu știm. „Îți voi lua” poate fi citit în lumina lui Iov 1:21: „Domnul a dat și Domnul a luat.”
Oricum ar fi, Ezechiel a acceptat. Asta ne arată cât de mult se poate identifica omul cu chemarea la slujire profetică. Un exemplu din zilele noastre ar fi cel oferit de Elisabeth Elliot și fiica ei, misionare creștine întoarse la tribul celor ce le uciseseră soțul și tatăl, pe Jim Elliot.
Perspectiva apostolului Pavel, inspirat mai târziu de același duh, este: „Pentru mine, a trăi este Hristos și a muri este un câștig” (Filipeni 1:21). Pavel nu s-a sinucis. Pentru cei credincioși, moartea nu este la fel de tragică precum e pentru cei care n-au nădejde (1 Tesaloniceni 4:13).
Orice adventist (va trebui să) știe cel puțin trei elemente-cheie din cartea lui Ezechiel.
Sabatul ca semn prin care Dumnezeu Își sfințește poporul (20).
Principiul profetic zi-an (4:6).
Căderea lui Lucifer (28).
Alege una dintre cele trei și prezint-o unui om care o citește pentru prima oară!
Aleg Sabatul. Mai întâi, pentru că a fost dat din Eden, și nu unui popor anume, ci omenirii. Când citești Decalogul, primul element al creației menționat este Sabatul.
Sabatul, astăzi, înseamnă să crezi în creație, în contrast cu teoria „marelui bang”. Pare neștiințific și cere credință. Dar, în viziunea mea, am nevoie de mai puțină credință să cred în Dumnezeu decât în „marele bang” și într-o evoluție de miliarde de ani, în care atâtea chestiuni sunt nu doar fără răspuns, ci practic imposibil de explicat – ineficiente și neintuitive.
Un exemplu simplu... Încercați să vă imaginați cum s-a trecut de la reproducerea asexuată la cea sexuată. Lumea științifică observă că sexul este un mod prea costisitor și complicat de a evolua, dar, în ciuda acestui fapt, reproducerea sexuată este atât de comună în lumea vie.
Apoi, observația empirică este că accidentele nu produc de regulă nimic bun și nu organizează lucrurile. Dacă accept un Dumnezeu atotputernic, nu am nevoie să mai întreb „cum”. Și am două mari bonusuri pe linia creației: primul – există un scop, al doilea – am fost creați pentru viața veșnică, nu doar pentru 80-90 de ani apăsați de suferințe.
Nu înțeleg totul și nu am toate răspunsurile, dar feriți-vă de cine pretinde că le are!
Cred în știință, cred că Pământul este rotund și sunt creaționist. Iar Sabatul este semnul creației fiindcă nu are nicio altă justificare...
Perioadele de referință – precum ziua, luna și anul – au o explicație astronomică. Dar săptămâna de șapte zile nu are. Singura ei explicație este istorică și religioasă. Sabatul este semnul creației în lumea de astăzi.
Trei pasaje excepționale în capitolul 18: „Doresc Eu moartea păcătosului?” (v. 23); „Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască?” (v. 23); „Eu nu doresc moartea celui ce moare” (v. 32). Cum să credem mai bine textele acestea?
De asta Dumnezeu nu ne lasă în pace și de asta îl trimite pe Ezechiel la o casă de răzvrătiți. Putea să-i lase în pace, dar Dumnezeu e ca aceia care încearcă să convingă sinucigașul să coboare de pe marginea ferestrei. Și nu e vorba despre viața aceasta, în care moartea e inevitabilă. Că ne omoară molima sau sabia sau că murim de moarte bună, murim. Sau, biblic, adormim. Asta nu e însă o problemă, când ne așteaptă trezirea la înviere.
Din textele acestea înțelegem că scopul pedepsei nu este nimicirea, ci vindecarea și restaurarea. Scopul mâniei este restabilirea speranței.
10 întrebări la foc automat.
La ce dietă sunt păstorii care „se pasc pe ei înșiși” (34:2)?
Sunt ovino-lacto-vegetarieni. Pe deplin omnivori. Până acolo că, în final, ajung să se mănânce între ei.
Cum așa ceva, profetul să-și pregătească mâncarea pe balegă de om (4:12)?
Situațiile extreme cer măsuri extreme.
Ce reprezenta semnul de pe frunte (9:4)?
Speranța.
„Poporul Meu zidește un zid și ei [prorocii mincinoși] îl tencuiesc cu ipsos” (13:10). Ce este simbolizat de ipsos?
Orice arată bine, dar nu ține.
Păcatele Sodomei, pe lângă „urâciuni blestemate” (16:50), includ și îngâmfarea, belșugul și lipsa ajutorării altora. Împotriva cărora ai predicat ultima oară?
Au! Întreabă-mă mai târziu! De regulă predic pozitiv, despre smerenie și iubirea practică. Nu predic mult despre păcat, ci, adesea, despre creaționism și despre nevoia noastră de Dumnezeu.
Îi amăgește Dumnezeu pe prorocii mincinoși (14:9)?
Le face după faptele lor.
Le-a dat Dumnezeu evreilor și „legi care nu erau bune” (20:25)?
Cum să nu! La fel cum i-a lăsat să-și treacă fiii prin foc (20:26; vezi Deuteronomul 18:10).
Doar Noe, Daniel și Iov (14:14)? De ce ei și nu alții?
De ce nu Enoh, Iosif și Moise? Dacă a vorbit de la el, Ezechiel le va da socoteală celor nemenționați. Dacă a fost inspirat, nu e problema lui. Lăsând gluma la o parte, cei trei au în comun faptul că au fost în situații în care nu era de glumă.
„Vor ști că era un proroc în mijlocul lor” (33:33). La ce mai ajută?
Nu ajută, dar măcar nu pot zice că n-au știut. Și-apoi, un câine viu face mai mult decât un leu mort (Eclesiastul 9:4).
Ce „oase” ar putea învia azi (37:3,11)?
Ale oamenilor a căror credință a intrat până în oase.
Cuplul „inimă nouă–duh nou” apare în repetate rânduri. În 11:19, Dumnezeu spune: „Le voi da o altă inimă și voi pune un duh nou în voi.” În capitolul 18:31 găsim îndemnul: „Faceți-vă rost de o inimă nouă și un duh nou” (18:31). De unde? În 36:26 găsim aceeași ofertă, ca parte a noului legământ. Ce înseamnă o inimă nouă? Dar un duh nou?
O inimă nouă? Cea veche e descrisă ca fiind de piatră. Cea nouă, din carne. Avem de-a face cu o împietrire față de Dumnezeu, o răzvrătire care începe în ascuns, dar se dă tot mai mult pe față.
O inimă nouă, de carne, înseamnă să redevii sensibil față de Dumnezeu.
Aparent, doar o calamitate precum invazia babiloniană mai poate produce aceasta. Ca un șoc electric.
De unde? Textul răspunde: „Le voi da.” Doar Dumnezeu poate, dar nu cu de-a sila. Trebuie să accepte, să vrea și ei și să-I ceară. La fel e și cu noi.
Din nou, în ciuda atmosferei apăsătoare, de păcat și distrugere, cartea lui Ezechiel este cu atât mai plină de speranță. Speranța este acolo, în momentul când oamenii au cea mai mare nevoie de ea.
Textul favorit al multora (22:30): „Caut printre ei un om care să înalțe un zid și să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru țară, ca să n-o nimicesc, dar nu găsesc niciunul!” Ce însemna atunci și cum s-ar aplica azi?
Îmi aduce aminte de Moise (Exodul 32:32), care s-a pus între Dumnezeu și popor, rugându-se în spiritul lui Isus: „Mai bine nimicește-mă pe mine din cartea Ta.” Gândiți-vă că se ruga pentru unii care îl criticaseră constant și îi făcuseră viața amară, la fel cum Isus a murit pentru cei care Îl batjocoreau și Îl scuipau, nu înainte de a Se ruga: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca 23:34). Aceștia sunt adevărații lideri, nu păstorii care se pasc pe ei înșiși. Din nefericire, un astfel de spirit nu mai era în conducătorii de pe timpul lui Ezechiel.
Astăzi, toți conducătorii să ia aminte și să se întrebe de ce duh sunt însuflețiți și care este dieta lor. Să își aducă aminte că „Păstorul cel bun își dă viața pentru oi” (Ioan 10:11), „stă la spărtură”, suferă ocara și îndreaptă pașii oamenilor pe calea cea dreaptă. Alege să fii credincios chiar dacă este nepopular. Fie că ești conducător în familie, la lucru, în biserică sau în orice slujbă administrativă la care ai fost chemat. O spune bine Ellen White în cartea Educație:
Nevoia cea mai mare pe care o are lumea este aceea de oameni — oameni care să nu se lase cumpărați sau vânduți, oameni care să fie cinstiți și credincioși în adâncul sufletului lor, oameni care să nu se teamă să spună păcatului pe nume, oameni a căror conștiință este la fel de bine orientată către datorie, precum este acul busolei către pol, oameni care vor lua poziție neclintită pentru adevăr, chiar dacă s-ar nărui cerurile.
Cartea se încheie tot cu o vedenie a slavei lui Dumnezeu. Idolii dispar, Tamuz e istorie, fețele spre răsărit și dosurile spre templu…, nimic nu se mai regăsește. E doar slava Domnului, care umple tot templul (43:5). Finalul este excepțional: „Domnul este aici”. Despre ce este vedenia aceasta, un ideal niciodată atins (43:10)? Viitorul templu?
Privind în urmă, pare că este un ideal pe care Dumnezeu l-a avut pentru Israel, dar niciodată realizat în modul văzut și descris de Ezechiel. Privind superficial, am putea spune că Dumnezeu S-a înșelat. Dacă știe tot, trebuia să știe că nu îl vor atinge, că templul postexilic urma să fie mai mic și că multe elemente din capitolele care profilau acest viitor extraordinar nu aveau să se împlinească. Dar dacă oamenii au greșit? Dacă Dumnezeu le-a arătat unde avea de gând să-i ducă și, din cauza necooperării lor, nu au ajuns acolo? E altceva, nu?
Din altă perspectivă, Dumnezeu poate împlini în Noul Ierusalim detaliile neîmplinite de aici.
Nu cred însă că profeția despre un templu nou se va mai împlini înainte de revenirea lui Isus, în special în lumina cărții Apocalipsa. Cartea aceasta prezintă evenimentele finale nu ca pe un triumf al celor buni, care instaurează un paradis pe pământ, ci în lumina venirii lui Dumnezeu în ajutorul puținilor buni rămași, ca să-i salveze dintr-un iad generalizat, al nelegiuirii și persecuției. Conform cu Apocalipsa 21:22, pe Noul Pământ nu va fi nevoie de un templu în forma unei construcții.
Să ne întoarcem la utilitatea templului. Templul era un loc în care Dumnezeu putea locui în mijlocul poporului, dar oarecum izolat de popor, având în vedere toate restricțiile de acces.
La revenirea lui Isus, nu ne întoarcem la epoca templului, ci ne întoarcem într-un loc ca Edenul, unde slava Domnului este peste orice om.
Acesta este templul, după cum spune Pavel: „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt?” (1 Corinteni 6:19-20).
Pe scurt, nu templul ca structură este important. Contează doar dacă „Domnul este aici”. Fie că e vorba de ziduri, fie că e vorba de noi.
Vă mulțumim, oameni buni, pentru sprijin și împreuna-călătorie pe Drumul spre Emaus. Săptămâna viitoare citim cartea Estera și vom comenta aici cele mai interesante 10 aspecte ale cărții, alături de Ioana Dumitrescu.
Proiectul „Biblia, într-un an” a fost prezentat la Speranța TV, în cadrul emisiunii Adevăruri și Perspective. Găsiți aici linkul înregistrării video.
Pentru mine cartea Ezechiel este o carte la fel de importanta ca si Daniel si Apocalipsa. Cu cateva luni in urma, pe cand studiam impreuna cu niste prieteni subiectul Sanctuarului, am fost impresionata de tristetea profunda a lui Dumnezeu cand a fost nevoit sa paraseasca Templu. Profetul descrie toate uraciunile idolesti care se intampla acolo si, prin urmare, Dumnezeu este nevoit sa se ridice si sa plece. Dar nu pleaca decat cu mare greutate si cu multe opriri, ca si cum ar astepta ca lucrurile sa se indrepte si Slava Lui sa ramana. Se opreste la pragul casei Domnului si intentia Lui e clara: Nu ar vrea sa paraseasca Templu. Apoi se opreste la poarta de la intrare in curtea Templului, Slava Lui se revarsa peste tot acest loc sfant ca o ultima chemare la pocainta a celor ce savarseau urciuni idolesti chiar acolo. Insa, cu mare tristete paraseste si curtea, oprindu-se pentru ultima data pe muntele de la rasarit de Templu, acordand o ultima sansa poporului idolatru si nepasator. Din nefericire este nevoit sa plece definitiv. Asa se intampla si cu templu sufletului pacatos!! Duhul Sfant nu paraseste aceste persoane decat atunci cand nu mai exista niciun raspuns la chemarile Lui blande!!
Imi place mult explicația lui Lucian( îl cunosc și-l apreciez ) este minunata pentru ca am înțeles foarte bine momentul in care se desfășoară acest capitol. Pe mine sincer citând unele din capitole eram cu gândul la capitole din Apocalipsa. Multe descrieri se găsesc in Apocalipsa și poate sa fie una din avetizările “ dure” pe care le întâlnim spuse acolo pentru cei care nu vor sa-L aibe pe Domnul Isus aproape in viața lor. Sau in unele am fost dusa cu gândul la Lucifer , îngerul de lumina care a căzut din cauza mândriei și ne-ascultării . Mulțumesc pentru tot ce faceți. Urmărind emisiunea am înțeles mai bine “repartizarea” capitolelor de citit. Chiar m-am gândit care e logica citirii… am promit răspuns. Eu nu vroiam sa ma “ bag in seama” dar cred ca e bine și pentru mine și poate și pentru alții sa scris părerea. M-am întrebat și eu de ce nu Enoh, Moise .. acum am primt răspunsul care este destul de adevărat. Trebuia cineva care a trecut prin aceleași lucruri sa le poată înțelege .