Trei profeți mici, un Dumnezeu mare
Studiem cărțile profeților Iona, Naum și Amos
Când l-am invitat să participe la proiectul „Biblia, într-un an”, invitatul meu l-a vrut pe Iona. I-am dat curs cererii, dar la pachet cu alți doi profeți. Până să intrăm în dialog, l-am rugat pe Dragoș Brașoveanu să vi se prezinte:
Sunt un om ca oricare altul, cu bunele și relele lui, onorat cu har bogat din partea Tatălui ceresc. Îl iubesc pe Dumnezeu, iubesc oamenii și dezvoltarea personală și de aceea am ales în viață un drum care să mă provoace la o constantă creștere personală și să-mi ofere oportunitatea să le adaug valoare celor de lângă mine. Nu am găsit o altă cale mai potrivită decât pastorația, pe care o împlinesc cum pot mai bine, sub diferite haine (soț, tată, pastor de biserică și de tineret, trainer pe teme de dezvoltare personală și leadership) și oriunde pot (biserică, natură, săli publice, radio, TV, casele oamenilor etc.). În prezent slujesc două biserici frumoase din Paris și pe tinerii adventiști români din aceeași capitală europeană. Sunt căsătorit de 20 de ani și tatăl a doi băieți de 19 și 12 ani.
Citim trei profeți mici. Mici nu ca statură, nici în importanță, ci doar ca mărime a scrierilor care le poartă numele. E ca și cum de la Pavel am avea nu 14 epistole, ci doar una, Filipeni…
I-am ales pe cei trei profeți să formeze un triumvirat având în minte un filtru clar – judecata lui Dumnezeu. Astfel, profetul Iona duce vestea cetății Ninive, iar oamenii se pocăiesc. All good. Dar peste aproximativ o sută de ani, profetul Naum vestește aceeași judecată asupra aceleiași cetăți, de data aceasta fără nicio scăpare. Apoi, când citim în Amos, găsim alte popoare, vecini de-ai evreilor, primind judecăți pentru nelegiuirile lor. Ce uimește este că Iuda și Israelul au păcate mai mari decât… păgânii.
Începem cu Iona, că e zona pe care o știm toți. Iona are de mers la Ninive, cetatea cea mare (sună a Babilon), cu un mesaj de judecată din partea Celui Prea Înalt. Este profetul (oricare ar fi el) trimis mereu cu o veste proastă?
Răspunsul scurt e: da și ba. Dar să explic...
Ceea ce uităm e că, de cele mai multe ori, judecata și salvarea nu sunt două realități diferite, antitetice, ci ele se întrepătrund foarte mult. Uitați-vă la cruce! Judecata și condamnarea lui Isus sunt salvarea noastră. Pentru Pavel, crucea era viață, iar pentru alții, nebunie, piatră de poticnire. În Geneza, prezența lui Dumnezeu în grădină (care aducea vestea bună) i-a făcut pe Adam și Eva să fugă (anticipând vești proaste). În Apocalipsa, Iadul și Raiul au același început: focul lui Dumnezeu (pentru unii, focul curăță vechea realitate; pe alții îi „curăță” cu totul).
Revenind la Iona, aceeași realitate este subliniată subtil, dar relevant, printr-un joc de cuvinte al limbii originale. Cuvântul „nimicire”, folosit de Iona în predicarea lui, suportă două traduceri: fie „răsturnat cu susul în jos”, adică sensul de nimicire, fie „întors” dintr-o anume direcție (și care e definiția pocăinței, dacă nu aceasta?).
Paradoxal, ninivitenii au împlinit predicarea lui Iona, dar nu în sensul dorit de el. Ei s-au întors de la căile lor rele înainte de a fi răsturnați cu susul în jos.
Cei ce-L cunosc pe Dumnezeul Scripturii știu un adevăr fundamental. Toate acțiunile divine au loc în contextul legământului avraamic, având un scop unic: binecuvântarea/ salvarea lumii în El. Ca paranteză, e foarte interesant că există multe similitudini între chemarea lui Avraam și cea adresată lui Iona.
Marinarii sunt mai pocăiți decât Iona (1:5-16). Ninivitenii sunt mai pocăiți decât (îi) credea Iona (3:5-10). Am bănuiala că lumea e mai bună decât o zugrăvim noi în seminarele de Apocalipsa și în predicile despre soliile îngerești. Poate greșesc...
În întreaga istorie a Scripturii există o noțiune radicală, anume că Dumnezeu nu este o Ființă sadică și nedreaptă, care exclude neamurile doar pentru că nu sunt iudei (sau creștini) și pentru au avut „ghinionul” să se nască în locul neprielnic și la timpul nepotrivit, lipsite de acces la Cuvântul Său. Dumnezeu nu separă lumea în „noi” și „ei”.
Mulți creștini fac atacuri de apoplexie și crize de nervi, mai rău decât Iona, în fața adevărului că și printre păgâni sunt unii care prețuiesc spiritul bunătății, oameni care I se închină lui Dumnezeu în neștiință și că, deși sunt ignoranți cu privire la legea scrisă, ei împlinesc în inima lor cerințele legii. Oamenii aceștia sunt recunoscuți ca fiind copii ai lui Dumnezeu și vor fi în ceruri cu El.
Mie mi se pare că autorul cărții Iona, oricine ar fi fost el, depune mult efort ca, printr-o serie întreagă de contraste, să-l oblige pe cititor să facă un pas înapoi și să se întrebe: „Ce se întâmplă aici? Cine e drept și cine e păcătos în istoria asta?” Ceea ce vedem în carte e o repunere în scenă a eșecului misiunii lui Israel, o istorie în care Dumnezeu e obligat să pedepsească evreii neascultători pentru ca oameni precum Nebucadnețar, ninivitenii sau corăbierii să poată veni la El.
Într-un mod foarte ciudat, neascultarea lui Iona creează contextul pentru un rezultat favorabil al întoarcerii inimii păgânilor la adevăratul Dumnezeu, convingându-i cu privire la uimitoarea Lui bunătate și cu privire la credincioșia Lui. La un moment dat, Iona trebuie aruncat peste bord ca să îi salveze pe cei din corabie.
Mă întreb acum, de câte ori nu s-o afla biserica în situația de a fi aruncată peste bord din cauză că nu a contribuit cu nimic semnificativ la îmbunătățirea vieții comunității locale sau poate chiar fiindcă a pus-o în pericol de moarte?
Pocăința ninivitenilor merge de jos în sus, de la oameni spre împărat. Dar, apoi, împăratul reproduce și el același gest, făcându-se una cu postitorul de rând. Când citim de reconstrucție națională (în politic) sau de „redeșteptare și reformă” (în biserică), ori de „servant leadership” (în leadership), merg lucrurile pe aceleași direcții (3:5-10)?
Relația e cu dublu sens, liderii și masele influențându-se reciproc, Biblia și istoria fiind pline de exemple și dintr-un fel, și din celălalt. În carte, Iona predică, poporul aude, se produce o mișcare populară, iar poporul devine predicator pentru împărat. Iona nici nu mai este menționat.
Ce-mi place mult aici, apropo de direcție, e că împăratul „s-a sculat de pe scaunul lui de domnie” pentru a se așeza în cenușă. E ceva cu totul neașteptat pentru un lider al vremii sale, din acea zonă a lumii. Când împăratul se ridica de pe tron, o făcea pentru a îndeplini ceva măreț, demn de un monarh. Se ridica pentru a porunci cu autoritate.
Însă împăratul cetății Ninive se ridică pentru a se așeza în cenușă.
Iona nu amintește motivele eventualei distrugeri a cetății, dar împăratul le identifică în decretul său. Și, din nou, ceva șocant... În pântecul peștelui, când se roagă, Iona nu-și mărturisește deloc păcatele. Dar împăratul acesta, un păgân, o face. Când Cuvântul lui Dumnezeu atinge o societate, sau o biserică, producând pocăință, nu mai există diferențiere verticală, socioeconomică, rasială sau națională. Să ne uităm la imaginea Noului Ierusalim – Orașul păcii (sociale). Iar până acolo avem și cuvintele lui Pavel din Galateni 3:28.
4:1. Iona acționează de parcă el ar fi Dumnezeu. Ce au făcut ninivitenii „n-a plăcut deloc lui Iona și s-a mâniat”. E nebun? E mândru? Ce-i cu el? „Vreau mai bine să mor decât să trăiesc” (4:3). Și o zice de două ori, a doua oară chiar mai vârtos – „Da, bine fac că mă mânii până la moarte” (4:9).
Problema lui Iona nu consta în lipsa cunoașterii biblice sau a înțelegerii teologice, ci în incapacitatea de a accepta implicațiile credinței sale, preferând mai degrabă să moară decât să vadă cum Dumnezeu Își extinde mila asupra vrăjmașilor lui. Iona merge să împlinească misiunea lui Dumnezeu, dar el se supune doar exterior, forțat, căci, în interior, el se opune în continuare. Ca destinatar al milei, răbdării și judecății salvatoare a lui YHWH, Iona nu e gata să extindă aceste realități și asupra altora.
Iona e sfâșiat, așa cum suntem mulți dintre noi în încercarea de a împăca promisiunea lui Dumnezeu de a judeca și de a-Și vărsa mânia, pe de o parte, și dorința Lui de a oferi milă și har în orice situație posibilă, pe de altă parte. Vestea tristă e că istoria lui Iona este istoria fiecăruia dintre noi. E tragicomic cât de selectivi suntem cu privire la când, cum, pe cine ar trebui să pedepsească Dumnezeu. Când noi suntem păcătoșii căzuți și răzvrătiți, vrem har. Dar când alții sunt tot acolo, „arză-i-ar focul”, iar dacă aș putea, eu însumi m-aș oferi ca instrument al mâniei divine, dând cu ei de toți pereții… în numele Celui de Sus.
Ne judecăm pe noi după intenții („am greșit, am fost nemernic, dar am avut intenții bune”) și pe ceilalți după rezultate. Împărțim mereu și mereu lumea în „noi” și „ei”. Gândim limitativ, selectiv.
O sută de ani mai târziu, lucrurile din Ninive se degradează total. Dumnezeu trimite un alt profet cu o vestire împotriva cetății – pe Naum. De la bun început, Dumnezeu este prezentat în două feluri: gelos, mânios, răzbunător (1:2), dar și îndelung răbdător și de o mare tărie, care nu lasă nepedepsit pe cel ce îl nenorocește pe neajutorat (1:3). Mai apoi zice clar: „Domnul este bun” (1:7). Cum e judecata Lui?
Dumnezeu este dragoste, ontologic vorbind. Ce îl face pe un câine să fie câine, pe o girafă să fie girafă, pe un om să fie om Îl face și pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. În contextul acesta, „mânia lui Dumnezeu înseamnă întocmai hotărârea de a nu da răului ultimul cuvânt, de a dezrădăcina din creație tot ce o desfigurează și distruge... Mânia în sine, oricât de paradoxală, e parte a veștii bune”, după cum spunea N.T. Wright. Nici unul dintre noi nu-și dorește un Dumnezeu impasibil, indiferent față de nedreptate.
Pe de altă parte, trebuie subliniat că mânia lui Dumnezeu se manifestă mereu față de rău, față de realitățile care rănesc oamenii, și nu împotriva oamenilor…, cu excepția cazului în care oamenii se lipesc de rău. În cazul de față, corecta înțelegere a judecăților lui Dumnezeu amintite în Naum apare doar după ce citim cartea lui Iona.
Păcatele cetății Ninive sunt teribile (3:1): crimă (varsă sânge), plină de minciună (corupție), plină de silnicie (violență), nu încetează să se dedea la răpire (jaf). Adăugăm curvie și vrăjitorie (la nivel de relații cu alte puteri, 3:4). E un ghetou din Chicago, e ceva ce vedem prin filme, sau la știri (barbarisme talibane, în Afganistan, sau rusești, în Ucraina), sau e chiar colea, la noi la primărie (funcționarul mână-n mână cu politicianul și mafiotul)? Ca să aduc lucrurile în zilele noastre...
Dumnezeu i-a spus lui Cain că „păcatul pândește la ușă”, precum un animal de pradă. Mă tem că pericolul nu se oprește colea, la noi la primărie, ci e mai aproape decât credem…, e chiar la ușa inimii noastre.
Lui Dumnezeu Îi pasă profund de relațiile dintre oameni și reacționează împotriva asupririi celor săraci și nevoiași. El nu este indiferent la relele sociale și le cere copiilor Lui să trăiască în neprihănire. Naum predică într-un context mai larg, în care păcatele lui Israel sunt denunțate la fel de viguros ca acelea înfăptuite de oricare dintre dușmanii săi.
Efectul corect al predicării lui Naum e că toți suntem judecați fix după aceleași standarde divine.
În cartea lui Amos avem judecata a 7 popoare, pe exact același model ca mai sus: la început a fost har, urmat de o vestire-avertizare, o îngrămădire a păcatelor, iar apoi verdictul final. La nord și la vest avem Siria/Damascul, filistenii – în Gaza, Tirul, apoi Edomul, Amonul și Moabul la sud și sud-est. „Pentru trei nelegiuiri, ba pentru patru…” este laitmotivul cărții. Ce înseamnă asta?
Această succesiune numerică ascendentă este o formulă de irevocabilitate, care subliniază că Dumnezeu e hotărât să nu anuleze judecata și, în mod inevitabil, Își va revărsa mânia. De fiecare dată, formula amintește trei fărădelegi josnice, plus o condiție culminantă, care depășește limita toleranței lui Dumnezeu.
Ce mă uimește este că a șaptea împărăție judecată este… a Domnului, poporul Lui. Întâi Iuda, mai scurt, iar apoi Israelul, până la finalul cărții, fără niciun drept de apel. Dacă ceilalți au păcate de război, cucerire, neomenie păgână, la „ai noștri” citim că „au nesocotit Legea Domnului și n-au păzit poruncile Lui” (2:4). Și nu e doar idolatria, ci și lepădarea valorilor. Dau un exemplu: „Au vândut pe cel neprihănit pe bani și pe sărac pe o pereche de încălțăminte” (2:6). Suntem mai buni ca ei?
Ar fi o capcană mortală să credem asta. Miezul problemei lui Israel și a creștinismului de astăzi constă în separarea închinării de standardele morale divine, ceea ce rezultă în idolatrie și standarde omenești. Idolatria înlocuiește imaginea lui Dumnezeu, în timp ce fărădelegea și violența defăimează imaginea aceasta. Oamenii exploatați și abuzați azi în lume din cauza religiei sunt mai mulți decât cei abuzați din oricare alt motiv (sex, bani etc). Religia e cea mai periculoasă sursă de energie cunoscută de umanitate.
Ne-am obișnuit să ne mulțumim cu o coajă religioasă a vieții, evitând să gustăm miezoasa relație suculentă, plină de savoare, cu Hristos.
Uităm că ritualismul formal lipsește omul de adevărata frică de Dumnezeu și că locul cel mai bun în care să te ascunzi de Dumnezeu e chiar religia.
Avem grumazul la fel de înțepenit ca israeliții de atunci și suntem la fel de tari de cap față de voia lui Dumnezeu. Profeții biblici sunt în prima linie a frontului celor care fac ceva în legătură cu asta și sunt cele mai puternice voci pentru păstrarea religiei oneste, umile și pline de compasiune.
10 întrebări la foc automat. Toate din Amos.
Domnul îi zice Israelului: „Duceți-vă... și păcătuiți și mai mult” (Amos 4:4). Cum așa?
Exemplu de ironie divină: religie fără pocăință = material de foc.
Adventiștii plusează cu Amos 4:12 – „Pregătește-te să întâlnești pe Dumnezeul tău, Israele!” Dar în context e cam de rău, nu? (Vezi și 5:18.)
Un eveniment la fel de bun sau de rău pe cât e sufletul nostru.
Domnul zice (Amos 5:21): „urăsc... sărbătorile voastre”. Profetule, vii să ne strici „Ziua Recunoștinței”?
Și noi, dacă am primi declarații de dragoste din partea înșelătorului, am spune la fel.
Care sunt lucrurile evaluate când zice „vă bucurați de lucruri de nimic” (Amos 6:13)?
Tot ce nu e veșnic e veșnic perisabil = lucruri de nimic.
Să vorbești doar la vremuri bune? Vezi Amos 5:13 – „în vremuri ca acestea, înțeleptul trebuie să tacă, căci sunt vremuri rele”.
E mare risipă să le dai sfaturi celor care nu le caută.
„Țara nu poate să sufere toate cuvintele” prorocului (Amos 7:10). Pe ale cui le suferă?
Toate fake news-urile conspirative despre profeți.
„Foame și sete după auzirea cuvintelor Domnului”, zice în Amos 8:11. Ce li se mai predică sufletelor de sub amvon?
Că ceasul izbăvirii lor este aproape.
Așteptarea din Amos 5:15 sună fix ca în Iona 3:8,9. Doar că, acolo, vorbise împăratul păgân, iar aici vorbește profetul. Există speranță?
Numai când fugi spre Dumnezeu, nu de El.
Cum arată dreptatea care să curgă ca un izvor ce nu seacă niciodată (Amos 5:24)?
Abundentă. Risipitoare. Căutând folosul celuilalt.
Wanted: „rămășița”! Ce semnalmente are?
O credință ancorată în Cuvânt, o inimă îndrăgostită de Hristos, mereu pe drumuri îmbrăcată în salopete de lucru, urmând Păstorul.
Apelul lui Dumnezeu este cât se poate de simplu: „Căutați-mă și veți trăi” (Amos 5:4, vezi asemănător în 5:6). Fă-mi o foaie de parcurs a acestei „căutări”!
Căutarea Domnului implică părere de rău, întoarcere la El, încredere în salvarea și în providența Sa în locul puterii umane și/sau a sistemului religios.
Nu există viață, nu există fericire în afara lui Dumnezeu. El e unica sursă a acestor realități. E o totală consacrare unei vieți morale.
Toate cele trei cărți se termină cu două elemente clare: distrugerea răului și vindecarea rămășiței. Fie că răul este în Ninive sau în inima profetului îndărătnic, fie că rămășița este o cetate care nu știe să deosebească stânga de dreapta sau este un sărac vândut (pentru o vreme) pe prețul unei perechi de încălțăminte. Cu ce rămânem din studiul acestor trei cărți?
La final, oamenii se vor împărți în doar două categorii: nu buni și răi (toți suntem răi), ci, cum zicea C.S. Lewis, unii care I-au spus lui Dumnezeu „facă-Se voia Ta” și alții cărora Dumnezeu le va spune „facă-se voia ta”. Dumnezeu e profund dedicat salvării fiecăruia dintre noi.
Ne așteaptă vremuri foarte grele. Fără sanctuar, efod, terafimi sau profeți, Dumnezeu va deveni inaccesibil, și oamenii vor experimenta abandonul divin. Unii, chiar din poporul Său, își vor pierde speranța, iar alții, „din lume”, se vor pocăi, își vor mărturisi păcatele și vor privi înainte spre inaugurarea Împărăției lui Dumnezeu. Vor fi mari surprize în zilele acelea!
Rămășita nu înseamnă firimitură. Apocalipsa vorbește de o mulțime atât de mare, că nimeni nu o putea număra. S-ar putea să fie însă o rămășiță greu de recunoscut, deoarece va fi formată din tot felul de inși și „inse” veniți din toate cotloanele lumii ca să stea la masă cu Hristos.
Prieteni, împreună-călători pe Drumul spre Emaus, vă mulțumim încă o dată! Când fiecare interviu publicat aici are mia de vizualizări înțelegem că e ceva de capul lui :) (al proiectului). Thank you for your support!
Dacă v-a plăcut dialogul, recitiți triada Iona-Naum-Amos. Iar pentru săptămâna următoare facem un salt în altă „cetatea cea mare”, Roma. Citim epistola prizonierului Pavel către filipeni. Cel care zice „pot totul în Hristos, care mă întărește…” Vinerea viitoare publicăm aici interviul cu invitatul nostru, pastorul Ionuț Stăvărachi.
Multumim pentru articol. Mi-a fost foarte greu sa inteleg de ce Dumnezeu ii repeta de doua ori lui Iona, sa nu se mai manie. Parerea mea este ca Iona pare ca sufera de o tulburare de personalitate de tip Borderline. Cred ca avem un exemplu divin despre rabdarea pe care trebuie sa o avem cu astfel de persoane care cred ca le intalnim in mod frecvent in mediul crestin practicant...la litera legii.
Fantezia unui Dumnezeu drept mai mult decat bun ne poate da mari probleme de comportament.
Inadaptarea la criteriile lui Dumnezeu ne face sa ne simtim mai bine in burti de pesti decat afara la aer.
Cartea Amos se termina foarte frumos insa nimeni nu mediteaza mai mult la cat de greu de dus este o pedeapsa...
Pacea Domnului Isus!! Ce fel de jerfa au adus marinarii de pe corabie?? Erau in mijlocul marii...Iona 1.16