Dumnezeu este singurul care are nemurirea, dar nu în singurătate, ci în „triunitate” și în „triegalitate”. Tatăl este nemuritor. Fiul este nemuritor. Duhul este nemuritor. Afirmația lui Hristos despre sine, și anume că El este (calea, adevărul și) viața e completată de afirmația ulterioară a lui Pavel, că Dumnezeu este „singurul care are nemurirea”. A fi viața și a avea viață sunt lucruri diferite. A fi viața înseamnă libertate absolută (ceva ce ființa umană nu va experimenta niciodată deoarece existența ei este un dar condiționat de apartenența la și dependența de Dumnezeu).
Dumnezeu este nemuritor tot așa cum este iubire. Învățăm să iubim și iubim, dar nu iubim ca Dumnezeu. Iubirea noastră e un derivat, o modestă imitație a iubirii Lui. La fel e și cu nemurirea... Învățăm să trăim și vom trăi, dar nu ca Dumnezeu. „Nemurirea” noastră va fi un derivat, o dependență eternă de Dumnezeu.
Nemurirea și viața veșnică sunt lucruri diferite. Spre deosebire de viața eternă, care are început, nemurirea e dintotdeauna spre totdeauna. Nemurirea face timpul irelevant, pe când viața veșnică poate fi măsurată în ani, în milenii ș.a.m.d.
Hristos nu ne-a promis nemurirea, ci viața veșnică. Iar speculațiile despre nemurirea sufletului rămân doar teorii abstracte. Unii spun că Dumnezeu e nemuritor într-un sens absolut, pe când sufletul nemuritor ar avea o nemurire derivată. Ideea îmi pare contradictorie, neclară, deoarece „nemurirea” nu poate avea decât sens absolut. Nu există nemurire mare și nemurire mică, ci, simplu, nemurire. O ai, nu o primești.
Dumnezeu e nemuritor, adică nu s-a creat/nu se creează pe Sine. Omul, după cum ne spune Biblia de la bun început, a fost creat. Ar fi putut trăi veșnic de la început, dar chiar și așa (presupunând că n-ar fi căzut în păcat și moarte),existența sa ar fi fost doar viață veșnică, nicidecum nemurire.
Orice creatură are o zi de naștere. Dumnezeu e singurul care nu are zi de naștere. Când ești nemuritor, o zi este ca un miliard de miliarde de miliarde de ani și un miliard de miliarde de miliarde de ani sunt ca o zi. „Sufletul nemuritor” e doar laudă de sine, iluzie. „Viața veșnică” e modestie, e recunoașterea faptului că ești o mână de țărână în palma Creatorului.
A crede în nemurirea sufletului este, la urma urmei, după cum spui, cedarea în fața ispitei primordiale de a vrea să fii ca Dumnezeu (nu doar în cunoaștere, ci și în natură).
Dumnezeu este singurul care are nemurirea, dar nu în singurătate, ci în „triunitate” și în „triegalitate”. Tatăl este nemuritor. Fiul este nemuritor. Duhul este nemuritor. Afirmația lui Hristos despre sine, și anume că El este (calea, adevărul și) viața e completată de afirmația ulterioară a lui Pavel, că Dumnezeu este „singurul care are nemurirea”. A fi viața și a avea viață sunt lucruri diferite. A fi viața înseamnă libertate absolută (ceva ce ființa umană nu va experimenta niciodată deoarece existența ei este un dar condiționat de apartenența la și dependența de Dumnezeu).
Dumnezeu este nemuritor tot așa cum este iubire. Învățăm să iubim și iubim, dar nu iubim ca Dumnezeu. Iubirea noastră e un derivat, o modestă imitație a iubirii Lui. La fel e și cu nemurirea... Învățăm să trăim și vom trăi, dar nu ca Dumnezeu. „Nemurirea” noastră va fi un derivat, o dependență eternă de Dumnezeu.
Nemurirea și viața veșnică sunt lucruri diferite. Spre deosebire de viața eternă, care are început, nemurirea e dintotdeauna spre totdeauna. Nemurirea face timpul irelevant, pe când viața veșnică poate fi măsurată în ani, în milenii ș.a.m.d.
Hristos nu ne-a promis nemurirea, ci viața veșnică. Iar speculațiile despre nemurirea sufletului rămân doar teorii abstracte. Unii spun că Dumnezeu e nemuritor într-un sens absolut, pe când sufletul nemuritor ar avea o nemurire derivată. Ideea îmi pare contradictorie, neclară, deoarece „nemurirea” nu poate avea decât sens absolut. Nu există nemurire mare și nemurire mică, ci, simplu, nemurire. O ai, nu o primești.
Dumnezeu e nemuritor, adică nu s-a creat/nu se creează pe Sine. Omul, după cum ne spune Biblia de la bun început, a fost creat. Ar fi putut trăi veșnic de la început, dar chiar și așa (presupunând că n-ar fi căzut în păcat și moarte),existența sa ar fi fost doar viață veșnică, nicidecum nemurire.
Orice creatură are o zi de naștere. Dumnezeu e singurul care nu are zi de naștere. Când ești nemuritor, o zi este ca un miliard de miliarde de miliarde de ani și un miliard de miliarde de miliarde de ani sunt ca o zi. „Sufletul nemuritor” e doar laudă de sine, iluzie. „Viața veșnică” e modestie, e recunoașterea faptului că ești o mână de țărână în palma Creatorului.
A crede în nemurirea sufletului este, la urma urmei, după cum spui, cedarea în fața ispitei primordiale de a vrea să fii ca Dumnezeu (nu doar în cunoaștere, ci și în natură).