Singurul care are...
Două sunt textele biblice care vorbesc despre cineva nemuritor.
Nu, nu e vorba de „viermele care nu moare” (Marcu 9:42-48), căci, după Scriptură, totul va trece, eroi, imperii, dictatori... Până și moartea va avea parte de moarte (Apocalipsa 20:14 sau 1 Corinteni 15:26).
E clar deci că, dacă Hristos promite viața veșnică (vezi Ioan 5:24 și, în special, Ioan 11:25-26), nu putem vorbi de viață fără de moarte decât dacă este împrumutată, atribuită, întreținută, alimentată forever dintr-o sursă inepuizabilă.
Care are un Nume.
Primul text, o doxologie, e din scrierea lui Pavel către Timotei:
„A împăratului veșniciilor, a nemuritorului, nevăzutului și singurului Dumnezeu să fie cinstea și slava în vecii vecilor. Amin.” (1 Timotei 1:17)
Ia-ți timp de reflecție. Gândește-te că Dumnezeu este „nemuritorul”. (Cum să fii împărat al veșniciilor dacă nu ești… nemuritor?)
Și, ca să fie mai clar ca orice, la finalul aceleiași epistole, Pavel confirmă că venirea Domnului Hristos, evenimentul care va declanșa etapa de trecere de la murire la nemurire (vezi 1 Corinteni 15:53-54), va fi făcută la vremea ei de…
„fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe care niciun om nu l-a văzut, nici nu-L poate vedea și care are cinstea și puterea veșnică. Amin.” (1 Timotei 6:14-16)
Orice altceva, de oriunde ar veni e amăgire, distorsionare, erezie. Zic: suflet nemuritor („nemurirea sufletului”), viață după moarte, iad-rai-purgatoriu, chinuri veșnice, flăcări arzând pentru totdeauna. E minciuna lui Lucifer, prima amăgire a celui care a spus „hotărât că nu veți muri” (Geneza 3:4).
Vestea bună este că vom fi ferice-dependenți de Dumnezeu pentru totdeauna.
El este nemuritorul, El este singurul care are nemurirea.
Dumnezeu este singurul care are nemurirea, dar nu în singurătate, ci în „triunitate” și în „triegalitate”. Tatăl este nemuritor. Fiul este nemuritor. Duhul este nemuritor. Afirmația lui Hristos despre sine, și anume că El este (calea, adevărul și) viața e completată de afirmația ulterioară a lui Pavel, că Dumnezeu este „singurul care are nemurirea”. A fi viața și a avea viață sunt lucruri diferite. A fi viața înseamnă libertate absolută (ceva ce ființa umană nu va experimenta niciodată deoarece existența ei este un dar condiționat de apartenența la și dependența de Dumnezeu).
Dumnezeu este nemuritor tot așa cum este iubire. Învățăm să iubim și iubim, dar nu iubim ca Dumnezeu. Iubirea noastră e un derivat, o modestă imitație a iubirii Lui. La fel e și cu nemurirea... Învățăm să trăim și vom trăi, dar nu ca Dumnezeu. „Nemurirea” noastră va fi un derivat, o dependență eternă de Dumnezeu.
Nemurirea și viața veșnică sunt lucruri diferite. Spre deosebire de viața eternă, care are început, nemurirea e dintotdeauna spre totdeauna. Nemurirea face timpul irelevant, pe când viața veșnică poate fi măsurată în ani, în milenii ș.a.m.d.
Hristos nu ne-a promis nemurirea, ci viața veșnică. Iar speculațiile despre nemurirea sufletului rămân doar teorii abstracte. Unii spun că Dumnezeu e nemuritor într-un sens absolut, pe când sufletul nemuritor ar avea o nemurire derivată. Ideea îmi pare contradictorie, neclară, deoarece „nemurirea” nu poate avea decât sens absolut. Nu există nemurire mare și nemurire mică, ci, simplu, nemurire. O ai, nu o primești.
Dumnezeu e nemuritor, adică nu s-a creat/nu se creează pe Sine. Omul, după cum ne spune Biblia de la bun început, a fost creat. Ar fi putut trăi veșnic de la început, dar chiar și așa (presupunând că n-ar fi căzut în păcat și moarte),existența sa ar fi fost doar viață veșnică, nicidecum nemurire.
Orice creatură are o zi de naștere. Dumnezeu e singurul care nu are zi de naștere. Când ești nemuritor, o zi este ca un miliard de miliarde de miliarde de ani și un miliard de miliarde de miliarde de ani sunt ca o zi. „Sufletul nemuritor” e doar laudă de sine, iluzie. „Viața veșnică” e modestie, e recunoașterea faptului că ești o mână de țărână în palma Creatorului.
A crede în nemurirea sufletului este, la urma urmei, după cum spui, cedarea în fața ispitei primordiale de a vrea să fii ca Dumnezeu (nu doar în cunoaștere, ci și în natură).