Vin cu o variantă de traducere. Ceva mai dinamică. „Colea-n marfa din vagon/Eva mi-s/și fiu-meu, Abel/De-ai să-l vezi pe-ălalt al meu/Pe-alde Cain/fiu de-adam/Spune-i că...” Spun că-mi place nespus finalul ăsta. Final deschis. Aici nu e poezie neterminată, ci cuvinte care s-au încheiat înainte de a fi ajuns la un capăt, un fir de gânduri care se topește, ceea ce te face să îți imaginezi, ținând cont de context (tren, deportare, Holocaust), un posibil motiv al întreruperii bruște. Un foc de armă? Un tren ajuns la destinația funebră? O ceartă pentru o cojiță de pâine în înghesuiala din vagon? În mintea mea, poemul ăsta n-a fost scris pe un caiet, ci scrijelit cu un cui pe lemnul din care era făcut vagonul ăla de „marfă perisabilă”. Asocierea tragicelor întâmplări „holocaustice” cu povestea primelor două generații de oameni dă și mai multă forță poemului. Eva e mai mult decât prima femeie, e mai mult decât mama lui Cain și a lui Abel. Este calea strâmtă prin care păcatul și-a găsit loc în lumea largă. Martoră îndurerată a exterminării lui Abel de către Cain și, într-un sens mai larg, a uciderii fratelui de către frate de-a lungul miilor de ani. „Spune-i că...” Aici, ca Iov, îți duci mâna la gură și taci. Poate că motivul acestei opriri nu e nici focul de armă, nici intrarea trenul în gară, nici vreo ceartă din vagon, ci pur și simplu oroarea, șocul indus de grozăvia fără seamăn, în fața căreia pur și simplu nu îți mai găsești cuvintele.
Grozăviile lumii ăsteia ne-au dus la punctul în care am ajuns să credem că ultimul cuvânt îi aparține celui puternic, șefului, călăului, abuzatorului, majorității, forțelor oculte.
Versiunea ta este dinamică, vânjoasă. Cât trăiește, Eva este plină de... viață!
Mă duce spre un Viktor Frankl care zicea: „The experiences of camp life show that man does have a choice of action. [...] Man can preserve a vestige of spiritual freedom, of independence of mind, even in such terrible conditions of psychic and physical stress.”
Vin cu o variantă de traducere. Ceva mai dinamică. „Colea-n marfa din vagon/Eva mi-s/și fiu-meu, Abel/De-ai să-l vezi pe-ălalt al meu/Pe-alde Cain/fiu de-adam/Spune-i că...” Spun că-mi place nespus finalul ăsta. Final deschis. Aici nu e poezie neterminată, ci cuvinte care s-au încheiat înainte de a fi ajuns la un capăt, un fir de gânduri care se topește, ceea ce te face să îți imaginezi, ținând cont de context (tren, deportare, Holocaust), un posibil motiv al întreruperii bruște. Un foc de armă? Un tren ajuns la destinația funebră? O ceartă pentru o cojiță de pâine în înghesuiala din vagon? În mintea mea, poemul ăsta n-a fost scris pe un caiet, ci scrijelit cu un cui pe lemnul din care era făcut vagonul ăla de „marfă perisabilă”. Asocierea tragicelor întâmplări „holocaustice” cu povestea primelor două generații de oameni dă și mai multă forță poemului. Eva e mai mult decât prima femeie, e mai mult decât mama lui Cain și a lui Abel. Este calea strâmtă prin care păcatul și-a găsit loc în lumea largă. Martoră îndurerată a exterminării lui Abel de către Cain și, într-un sens mai larg, a uciderii fratelui de către frate de-a lungul miilor de ani. „Spune-i că...” Aici, ca Iov, îți duci mâna la gură și taci. Poate că motivul acestei opriri nu e nici focul de armă, nici intrarea trenul în gară, nici vreo ceartă din vagon, ci pur și simplu oroarea, șocul indus de grozăvia fără seamăn, în fața căreia pur și simplu nu îți mai găsești cuvintele.
Grozăviile lumii ăsteia ne-au dus la punctul în care am ajuns să credem că ultimul cuvânt îi aparține celui puternic, șefului, călăului, abuzatorului, majorității, forțelor oculte.
Versiunea ta este dinamică, vânjoasă. Cât trăiește, Eva este plină de... viață!
Mă duce spre un Viktor Frankl care zicea: „The experiences of camp life show that man does have a choice of action. [...] Man can preserve a vestige of spiritual freedom, of independence of mind, even in such terrible conditions of psychic and physical stress.”