Scris cu un creion, în vagonul încuiat
Ultimul cuvânt aparține cititorului
Written in Pencil in the Sealed Railway-Car
here in this carload
I am eve
with abel my son
if you see my other son
cain son of man
tell him I
Scris cu un creion, în vagonul încuiat
aici în această încărcătură
eu sunt eva
cu abel fiul meu
dacă-l veți vedea pe celălalt fiu al meu
pe cain fiul omului
să-i spuneți eu
Scriitor evreu de origine română, Dan Pagis s-a născut la Rădăuți, Bucovina, în anul 1930. A suferit deportarea într-un lagăr nazist pe când era copil (10 ani). Supraviețuitor, s-a stabilit în Israel în anul 1946, devenind profesor de literatură ebraică medievală la Hebrew University of Jerusalem. Om al literelor, a scris, a tradus, a editat, predând și peste ocean, la Harvard și la University of California. A murit răpus de cancer în anul 1986.
Poezia „Written in Pencil in the Sealed Railway-Car”, parte a volumului Gilgul (1970), este una dintre cele mai cunoscute ale lui Dan Pagis și probabil cea mai scurtă despre Holocaust. Stephen Mitchell a tradus-o în limba engleză. Cu o mică variație („older son”/„other son”) este gravată bilingv pe un monument ridicat în memoria victimelor din lagărul de exterminare de la Belzec (Polonia).
Titlul poeziei anunță contextul precar: o scriitură în creion, probabil pe o bucată de hârtie mototolită. Cadrul este un vagon cu totul străin, semn al deportării presimțite spre un lagăr nazist. Un vagon încuiat autoritar, pe dinafară.
Debutul este și cuvântul-cheie – „aici”. Aici unde?… În realitatea absolută a clipei, văzută din interior, prizonier. Un vagon între sute alte, mii, cu o încărcătură aparte – oameni.
Destine.
Un aici imobilizator, dar care, de-afară văzut, e mereu în altă parte, în plină mișcare – monotonă și sigură spre exterminare.
Aici, fără vreo scăpare.
Și de „aici” lucrurile se văd altfel. În esența lor.
Autorul se ancorează în timp biblic, la prima familie a neamului omenesc: Adam și Eva, Cain și Abel. Cartea biblică a Genezei, zori de istorii. Prima amăgire, prima alegere. Eterna minciună.
Aceeași dramă când om pe om nu crede. Când frate pe frate urăște. Când fiu pe fiu ucide. Când Dumnezeu întreabă pe fiecare: „Unde ești? [Adame]” (Geneza 3:9), „Unde este? [fratele tău, Abel]” (Geneza 4:9). Și răspunsul este…
Aici.
În această încărcătură a vagonului îmbâcsit, când suflete îngrămădite caută viața, autorul se creionează abrupt, surprinzător în… Eva. Mama tuturor celor vii. Purtătoare de sarcină, dătătoare de viață. Apăsată de poveri.
Nu este singură, ci-și vede, își simte alături pe fiul Abel. Dă mărturie scrisă pentru cel ce nu mai poate striga. Abel, prima victimă a ucigătorului, e împreună cu ea. Eva este martorul lui, purtătorul lui de cuvânt.
De partea cealaltă a zăvorului mai există un frate. E poate chiar cel ce a încuiat vagonul. Sau cel ce-i va rupe sigiliul la destinația fatală (Holocaustul nu e menționat în poezie). Cain e celălalt fiu, nesuferindul. Un fiul al adam-ului, un fiu al omului. Eva nu îl uită, e fiul ei.
Tu, care citești, să-l cauți pe Cain. Să-l găsești.
„dacă-l veți vedea […] să-i spuneți eu”
S-a observat aici un final scufundat în tăcere. Neașteptat.
Satisfăcător, văzut precum azvârlirea salvatoare a unui bilețel S.O.S. Frustrant, precum smulgerea brutală a unei foi subversive înainte de a i se pune punctul final. Înaintea ultimului cuvânt.
Sau poate tocmai pentru că ultimul cuvânt îi rămâne cititorului. (vezi paleta tematică a poemului, oferită pe site-ul muzeului Holocaustului, Yad Vashem; ex. tăcerea de după Holocaust, negarea acestuia, urmărirea celor vinovați etc.)
După Scriptură, îndrăznesc să văd așa:
„să-i spuneți (că) eu”
Atât.
Eu [Eva] sunt de vină. Sunt prima, și înțeleg mai bine ca oricine și răul și binele. Eu sunt fiii mei: sunt și Abel, sunt și Cain. Sunt aici, în vagonul încuiat. Și sunt afară, unde celălalt fiu al meu rătăcește…
Poate că poezia e într-adevăr neterminată. Sau poate că doar așa se încheie cu adevărat. Înțelegând că realitatea nu e a lui Abel, nu e a lui Cain, ci e mai degrabă a Evei.
Este a supraviețuitorului care încă o dată are de ales, de reflectat, în fața pomului cunoștinței binelui și răului.
Vin cu o variantă de traducere. Ceva mai dinamică. „Colea-n marfa din vagon/Eva mi-s/și fiu-meu, Abel/De-ai să-l vezi pe-ălalt al meu/Pe-alde Cain/fiu de-adam/Spune-i că...” Spun că-mi place nespus finalul ăsta. Final deschis. Aici nu e poezie neterminată, ci cuvinte care s-au încheiat înainte de a fi ajuns la un capăt, un fir de gânduri care se topește, ceea ce te face să îți imaginezi, ținând cont de context (tren, deportare, Holocaust), un posibil motiv al întreruperii bruște. Un foc de armă? Un tren ajuns la destinația funebră? O ceartă pentru o cojiță de pâine în înghesuiala din vagon? În mintea mea, poemul ăsta n-a fost scris pe un caiet, ci scrijelit cu un cui pe lemnul din care era făcut vagonul ăla de „marfă perisabilă”. Asocierea tragicelor întâmplări „holocaustice” cu povestea primelor două generații de oameni dă și mai multă forță poemului. Eva e mai mult decât prima femeie, e mai mult decât mama lui Cain și a lui Abel. Este calea strâmtă prin care păcatul și-a găsit loc în lumea largă. Martoră îndurerată a exterminării lui Abel de către Cain și, într-un sens mai larg, a uciderii fratelui de către frate de-a lungul miilor de ani. „Spune-i că...” Aici, ca Iov, îți duci mâna la gură și taci. Poate că motivul acestei opriri nu e nici focul de armă, nici intrarea trenul în gară, nici vreo ceartă din vagon, ci pur și simplu oroarea, șocul indus de grozăvia fără seamăn, în fața căreia pur și simplu nu îți mai găsești cuvintele.