Prejudecăți despre Judecată
Prejudecăți despre Judecată
Trei mituri (adventiste) spulberate la foc automat
Ori de câte ori auzim despre „judecata lui Dumnezeu” parcă nu ne pică cel mai bine. Am făcut noi ceva care ne duce privirea-n pământ. O mai ridicăm după o Cină a Domnului, în urma vreunei experiențe, după o minune când ni se pare că Dumnezeu ne zâmbește din nou. Dar altfel, cam stăm cu teama că Dumnezeu ne așteaptă după colț, să ne trosnească. (Dacă nu ești aici, ferice de tine. Ai milă de mine, păcătosul.)
Zic deci să spulberăm trei mituri. Adventiste. Că la miturile altora suntem experți de un trimestru.
La bara judecății
Un binecunoscut mit este reflectat în celebra poză cu omul care stă în fața îngerilor, spăsit, la costum, singurel. Nu tu familie, nu tu prieteni. Cartea e deschisă în brațele îngerului, sentința e gata să se audă…
Textul biblic e știut (îl găsești ca text de memorat): „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:10)
Dacă stai cu teamă de imaginea asta hai să îți spun deschis: omul mântuit nu va sta niciodată pe două picioare la bara judecății. Never.
Hai să gândim, la pas:
La judecata pre-adventă, cea de dinaintea venirii lui Hristos (Daniel 7:10), în baza căreia El va hotărî pe cine să învieze și pe cine nu, tu, omule, vei fi ori în mormânt, ori pe pământ. Sigur nu în cer, în fața îngerilor.
La judecata din timpul miei de ani, cea când mântuiții vor domni alături de Hristos, tu, omule, vei fi de partea îngerilor buni (înviat la prima), judecând cazurile celor răi, inclusiv pe îngeri (vezi Apocalipsa 20:4 și 1 Corinteni 6:2-3) — nu ești tu la bară.
La judecata finală, din fața marelui tron alb (Apocalipsa 20:12), tu, omule, vei fi coborât cu Hristos și cu cetatea sfântă; alții sunt cei ce-și vor vedea viața trecându-le ca o panoramă înaintea ochilor.
Deci, uită ideea aia că vei sta tremurând la bara judecății lui Hristos.
(Păi și cu textul de memorat cum rămâne? Sugerez să îl studiezi, nu doar să îl memorezi.)
Să ies pe plus
Al doilea mit este acela că la judecată trebuie să ieși pe plus. Să fim serioși, nu ieșim pe plus nici în fața prietenilor, a soțului/soției, a copiilor. Nici măcar în oglindă! Doar la înmormântare vorbim de toți de bine, de parcă au fost sfinți.
Dacă ar sta Dumnezeu să ne judece după fapte, cam câte cepe degerate ar face faptele tale? Pe lumea asta unii au fost martiri, au dat totul. Dar ce crezi, au făcut-o ca să fie mântuiți prin fapta aceea? Nu cred. Mai citește 1 Corinteni 13. Nu cu tonul suspinat al domnișoricii care recită la o nuntă, ci cu gândul lui Pavel care zice verde-n față: „neică, pot să fiu martir, dacă nu am dragoste sunt o balama ruginită — scârț-scârț!”
Recitești Romani 3:11-12 și vei înțelege că mântuirea e prin har, prin credință (Romani 3:21-24). Nu prin calcule. Unii te vor speria cu „vezi că trăim în marea zi a judecății”. Și te mai avânți o dată să ieși pe plus. Un nou rivaivăl and redeștepteișăn. Zic mai bine așa, fii pocăit și împacă-te cu Dumnezeu. Dacă nu mă crezi, gândește-te câte șanse are persoana la înmormântarea căreia ai fost ultima oară.
Deci uită ideea aia că va trebui să ajungi pe plus. Cu cât vei trage mai aproape de Domnul cu atât te vei vedea mai păcătos. Și e semn pozitiv (era să scriu +), ești pe calea mântuirii!
Mântuit, dar ca prin foc
Al treilea mit este acela că poate ai trăit cum ai trăit, dar la final faci o boltă, o schemă, dai tot și gata, ai trecut de partea cealaltă. Că Domnul a făcut așa cu Rahav, Samson, cu samariteanca sau cu Zacheu. Ți-aduci aminte de tâlharul de pe cruce?… Dacă Domnul i-a iertat pe ei și pe alții e doar pentru că a văzut potențialul din ei. Nu a fost nicidecum o fentare, o închidere de ochi sau alte artificii.
Să nu crezi că Domnul așteaptă să te prindă într-o pasă bună (cam rar), ca apoi să îți încheie subit viața și să pună în fața îngerilor un screenshot cu tine la rugăciune, sau cu plicul de zecime, sau asudând a misiune și să le zică: eei, vedeți, a fost om bun. Astea sunt aritmetici de doi (b)ani. Și mângâieri subțirele la înmormântări.
Deci uită ideea aia că n-aduce anul ce-aduce ceasul. La mântuire se pune viața. Aia care ar fi, după întâlnirea cu Domnul.
De aceea zic, sabatul ăsta nu spune doar versete de memorat. Ci memorabile. Care merg înainte, la judecată. Merită reflectat asupra vorbelor lui Hristos:
„Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24)
„Are”, la prezent. „Nu vine”, la viitor. „A trecut”, la trecut.
10. Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.
2 Corinteni 5:10
Căci toţi trebuie. Conjuncţia căci leagă versetul acesta de ceea ce a avut loc anterior. Anticiparea faptului că va fi chemat să stea înaintea lui Dumnezeu în ziua cea mare a judecăţii era unul din motivele lui Pavel de a căuta cu atâta râvnă să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu. Cu credincioşie şi cu lepădare de sine, el urmărea să-şi îndeplinească însărcinarea încredinţată, ca ambasador al lui Hristos. Cei pentru care solemnitatea zilei aceleia reprezintă o realitate vor fi totdeauna sârguincioşi şi serioşi să-I dea lui Dumnezeu locul cel dintâi şi să-I fie pe plac în viaţa zilnică.
Judecata finală e necesară pentru dezvinovăţirea caracterului şi dreptăţii lui Dumnezeu (Psalmi 51,4; Romani 2,5; 3,26). În starea pământească prezentă, oamenii cei mai buni sunt adesea cel mai mult întristaţi, în timp ce oamenilor celor mai răi le merge bine (Psalmi 37,35-39; cf. Apocalipsa 6,9-11). Caracterul lui Dumnezeu cere ca, în cele din urmă, să le fie bine celor care fac binele şi rău celor care fac răul. Starea aceasta de lucruri nu există acum şi, de aceea, trebuie să vină o zi când relele timpului prezent să fie îndreptate. E de asemenea necesar ca Hristos să biruiască pe domnul întunericului şi pe supuşii acestuia (Isaia 45,23; Romani 14,10.11; Filip 2,10; GC 666-671) şi să-i ia la Sine pe cei răscumpăraţi cu propriul Său sânge (Evrei 2,11-13; cf. Ioan 14,1-3).
Înfăţişăm. Gr. phaneroo, a face clar, a face vizibil, a face cunoscut, a arăta pe faţă, a face public. Cuvântul acesta apare de nouă ori în 2 Corinteni. În ziua aceea mare, oamenii nu numai că se vor înfăţişa la bara judecăţii, dar se va descoperi ce fel de persoane sunt. Secretele vieţii lor vor fi făcute publice (Ecl. 12,14; Romani 2,16; 1 Corinteni 4,5). Toţi vor avea parte de o audiere corectă (cf. Iuda 15). Nimeni nu va fi judecat în absenţă sau prin delegare (Romani 14,12; cf. Iacov 2,12.13).
Citeste si contextul ca sa nu zici ca merge de pagani, ci de noi…
Apreciez interesul și sper să fie cu gând bun. Eu scriu ce cred eu, și argumentez cu Biblia, rațiunea, bunul simț.
Comentariile biblice azș din care citezi copios în textul comentariului tău îmi sunt cunoscute. Deci, ar fi interesant să argumentezi tu, nu copy/paste. Sau să pui tot ce scrie acolo. Pentru că...
Pasajul în sine - da, contextul! - tot începutul de capitol, ba chiar de la 4:7 încolo, vorbește nu de judecată, ci de „trup”. Vezi de câte ori apare cuvântul acesta, plus simbolurile „cort”, „clădire”, „vas de lut”, „omul nostru”, și realizezi că acesta este focusul lui Pavel. Versetul în cauză, pe care l-am citat clar în articol (ostentativ chiar, ca dovadă că nu mă fac că plouă) are de-a face cu ideea că ce faci în trup, acum și aici, e crucial. Și că vei da socoteală. De-aia zic că mai trebuie și studiat, nu doar memorat/decupat.
Am pus imaginea cu pricina („celebra poză”) și repet, poza aia nu va fi niciodată o realitate pentru cel mântuit (cu frică și cutremur).
„Când te vei înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos?” Well, this is the question.
Și reiau, retro (în articol le-am pus în ordinea 1-2-3):
La ultima fază a judecății (etapa 3) noi vom fi fost deja cu Domnul în ceruri de o mie de ani. Nu cred că mai e cazul să ne aducă la judecată, să stăm cu frică. Aceea e o judecată a celor răi.
Cazul nostru a fost clasat, a putut fi verificat de oricine, chiar de noi, în timpul mileniului (etapa 2). Hristos ne înviază să ne pună judecători cu El, nu să fim judecați.
Mai mult, cazul nostru a fost clasat în judecata preadventă (etapa 1), altfel nu ne-ar fi înviat Domnul. Deci atunci am fost - metaforic! - în fața scaunului de judecată.
Eu așa văd lucrurile.
Și rămân la frumusețea lui Ioan 5:24.
P.S. Nu văd contradicție cu comentariile biblice sau cu lecțiunea. Dacă vrei să studiezi mai mult, spre a vedea mai departe de nivelul lecțiunii, uite aici un material de calitate.
Handbook of Seventh-day Adventist Theology. Capitolul despre “Divine Judgment”. https://drive.google.com/file/d/1uBHzjUZQBpjfAzU3g30wTjJCmJLIkPqZ/view?usp=drivesdk