Marcu – evanghelia lui „îndată”

Proiectul „Biblia, într-un an” — un dialog cu Agnos Herțeliu despre Evanghelia după Marcu

Invitatul săptămânii este

Agnos Herțeliu

. Am învățat într-un program de „Master of Arts in Religion” la picioarele acelorași gamalieli. Pentru o vreme am slujit în aceeași uniune a bisericii (cea britanică), iar în scris am colaborat la publicația on-line Mushtar.ro. Agnos, asta e ce zic eu. Tu, dar, ce zici?

Agnos alături de soția sa, Roxana, și fiul lor, Avi.

Am trăit o frumoasă experiență de slujire pastorală timp de 10 ani, în prezent fiind expert în comunicare la Institutul Național de Statistică. Mă pasionează să le transmit oamenilor ceea ce este relevant în plan spiritual și social. Îi slujesc pe cei din jur acolo unde îi întâlnesc — în familie, la serviciu, în biserică etc. — și oriunde sunt chemat să vestesc Evanghelia.

Suntem în a doua săptămână a anului din proiectul „Biblia, într-un an”, la o altă carte a Scripturii. Avem un alt autor, pe Marcu, și un alt personaj principal – Isus. Ioan Botezătorul a spus despre El că este „mai puternic decât mine” (1:7), iar „oamenii erau uimiți de învățătura Lui, căci îi învăța ca unul care are putere, nu cum îi învățau cărturarii” (1:22). Cum s-a manifestat „puterea” lui Isus în contrast cu puterile de ieri și de azi?

Din postura de „Învățător”, spre deosebire de cărturari – „învățătorii oficiali ai Legii și tradiției iudaice” –, Isus a fost original și unic în „putere”, în autoritatea învățăturilor Sale. Original în sensul că, în contrast cu formalismul dogmatic, învățătura lui Isus oferea vigoare spirituală – simțeai prospețimea mesajului Său. Unic în „putere” deoarece tot ceea ce transmitea Isus avea autoritate (nu greutate) în Sine, venind de la Dumnezeu. În calitatea Sa de „Învățător”, Isus făcea ca Scripturile să fie înțelese de toți. 

Isus a fost și rămâne un lider care nu se încadrează în tiparele jocurilor de putere. În capitolul 10, versetele 35 la 37, Iacov și Ioan, „fiii lui Zebedei”, cer cu tupeu ca Isus să împartă „puterea” cu ei în iminenta instaurare a împărăției mesianice.

Doritorilor de putere, Isus le zice: 

„Știți că cei priviți drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți!” (Marcu 10:42-45)

În Marcu, refrenul tuturor acțiunilor lui Isus este acest verset final, 45. Isus redefinește conceptul de „putere” în termenii slujirii (Servant Leadership). Cel în poziție de putere este cel capabil să-i slujească pe alții.

„Unic în putere”, frumos spus. Și totuși, în capitolul 8:22-26 găsim vindecarea unui orb în două etape. Este unicat, este chiar ciudat. Simt că e ceva mai mult acolo, căci Isus nu face greșeli. N-a fost putere? N-a fost credință? Care crezi că e tâlcul experienței acesteia?

Abordarea grecească a Evangheliei după Marcu este puțin ciudată și aspră. Nu-i de mirare că, în primele secole ale bisericii, evanghelia aceasta era percepută ca fiind cea mai puțin importantă dintre toate cele patru. Marcu pune mult accent pe mirarea și surprinderea tuturor cu privire la acțiunile lui Isus.

E drept faptul că, în alte ocazii de vindecare, Isus a vindecat fie printr-o singură atingere, fie rostind o poruncă. De ce a fost nevoie aici de două interacțiuni înainte ca vindecarea să se producă?

Poate că, luându-l de mână și scoțându-l din sat, Isus i-a arătat orbului că trebuie să învețe să vadă. După ce Isus a pus salivă pe ochii orbului și a întrebat: „Vezi ceva?”, omul a răspuns: „Văd niște oameni, dar mi se par ca niște pomi care umblă” (NTR). Credința lui în Isus s-a întărit. Când, în cele din urmă, Isus și-a așezat mâinile pe ochii lui și putut vedea clar, credința sa în Isus ca persoană și, mai ales, ca Mântuitor a fost completă.

Tipul acesta de vindecare a fost o lecție de dezvoltare a încrederii. Din episodul ăsta învăț că nu pot trăi pe contul credinței altora. Eu sunt cel care trebuie să învețe să creadă.

---

Vin cu trei propuneri, poți să le zici speculații…

1. Marcu este un om care știe despre Isus, dar vine la credință abia după răstignirea lui Isus (ca vărul Barnaba). De zeci de ori notează cuvântul „îndată”. E o mărturisire tardivă a propriei întârzieri?

2. Marcu este tânărul bogat. De unde altfel ar ști să scrie atât de intim și unicat că Isus „l-a iubit” (10:21)?

3. Marcu este tânărul care merge după Isus și rămâne în pielea goală. Altminteri de ce ar fi menționat evanghelistul un detaliu neimportant pentru firul acțiunii, ba chiar jenant de-a binelea (14:51,52)?

Alege una dintre cele trei și arată-ne ce nu se vede la prima citire!

O aleg pe prima. Folosirea cuvântului „îndată” are o conotație specială pentru Marcu. Spre exemplu, cu toate că se referă la Isus ca fiind „Învățător”, totuși, în comparație cu ceilalți evangheliști, el surprinde foarte puțin învățăturile lui Isus și accentuează mai mult miracolele, acțiunile lui Isus. Deci, o evanghelie a acțiunii (1:29,42; 2:12; 5:42).

Marcu este un autor prin excelență. De pildă se folosește cu iscusință de intercalări, de triade etc. În intercalare, începutul unei istorisiri este îndată întrerupt de o alta (ca în secvențele cinematografice), în cele din urmă revenindu-se la istorisirea inițială. Vezi istoria vindecării femeii cu o scurgere de sânge, intercalată în episodul învierii fiicei lui Iair (Marcu 5). Cele două întâmplări se interpretează reciproc.

Triadele sunt acele acțiuni în desfășurare care accentuează o anumită secvență prin folosirea unui simbol repetat. Spre exemplu, de trei ori Isus îi găsește pe ucenici dormind în Ghetsimani (14:37-41), iar Petru se leapădă de Isus tot de trei ori (14:66-71). Triadele au simbolistică specială deoarece sunt corelate cu eșecurile/căderile, dar și cu reabilitările ucenicilor.

Dar de ce am despicat firul în patru? Pentru că, da, Marcu este capabil să mărturisească în ton de ironie fină că nu L-a urmat „îndată” pe Isus.

Mai târziu, Marcu va deveni un misionar hotărât (Faptele apostolilor 13:5; Coloseni 4:10; 2 Timotei 4:11; Filimon 24). El va fi primul care va scrie o evanghelie. Și va deveni plantator de biserici în Alexandria (Egipt), cea mai puternică metropolă a vremii.

Marcu este eliberat de demonul tergiversării. 

Cititorul evangheliei lui Marcu simte că unele lucruri sunt spuse la prima mână. Măgărușul din 11:4 e legat „lângă o ușă, la cotitura drumului” (dovadă de martor ocular). Apostolul Petru e descris ca unul care „și-a adus aminte” cutare vorbă sau „gândindu-se la acest lucru…” (14:72). De unde ar ști Marcu astfel de introspecții, dacă nu de la Petru? Îngerul învierii anunță reabilitarea lui Petru: „Duceți-vă de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru…” (detaliu unicat, 16:7). Este Marcu scribul lui Petru? Este aceasta o posibilă evanghelie a lui Petru?

Marcu își scrie evanghelia primind informațiile de la apostolul Petru. Biblia confirmă legătura dintre cei doi în 1 Petru 5:13, unde Petru îl numește „Marcu, fiul meu”. Cel mai probabil că Petru l-a ajutat pe Marcu să creadă în Isus. Din acest punct de vedere putem spune că evenimentele sunt prezentate prin ochii unui martor ocular – unul care a fost chiar în mijlocul acțiunii și/sau în spatele cortinei. Detaliile puse cap la cap îmi spun că evanghelia lui Marcu este mai mult decât o simplă relatare. Este o experiență personală.

Voi dezvălui câteva conexiuni, într-o interpretare personală... Citesc Biblia pentru mine, nu?

În Ioan 12:20, o delegație grecească dorește să-L vadă pe Isus. Probabil că Marcu este printre cei care au făcut parte din delegație. De unde legătura cu Marcu? Isus le răspunde grecilor:

„Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar, dacă moare, aduce mult rod. Cine își iubește viața o va pierde și cine își urăște viața în lumea aceasta o va păstra pentru viața veșnică. Dacă Îmi slujește cineva, să Mă urmeze și, unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă Îmi slujește cineva, Tatăl îl va cinsti.” (Ioan 12:24-26)

E clar că, aici, Isus se adresează în mod direct și specific cuiva. Mă întrebai de presupusa amânare a lui Marcu în a-L urma pe Isus…

O altă întâmplare interesantă este neînțelegerea dintre Marcu și apostolul Pavel (Faptele apostolilor 13:13). Motivul neînțelegerii? Dacă te uiți atent, în 11:19 se amintește că unii „propovăduiau Cuvântul numai iudeilor”. Imediat, în versetul 20, se spune că: „Totuși printre ei au fost câțiva oameni (aceeași anonimitate ca în Ioan 12:20) din Cipru și din Cirene care au venit în Antiohia, au vorbit și grecilor și le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus” (Faptele 11:20).

Cred că Marcu este printre acei „câțiva”. Numele Marcus este corespondentul latin al grecescului Markos („apărare”, „apărător”). Pavel n-a devenit apostolul „neamurilor” peste noapte, dar mai târziu va declara: „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul și în toți” (Coloseni 3:11, vezi și Galateni 3:28). După episodul Perga (Faptele apostolilor 13:13), Marcu și-a revenit și s-a relansat cu succes. Marcu avea să-l ajute din nou pe Pavel mai târziu (vezi 2 Timotei 4:11).

Detaliile din Marcu, luate împreună cu conexiunile amintite, spun prin și printre rânduri experiența personală a acceptării lui Isus după îndelungi șovăieli.

---

La această recentă recitire a evangheliei mi-au sărit în ochi, ca niciodată, mai multe afirmații-ciorchine despre puterea credinței despre care ai scris aici. „Orice lucru veți cere…” (11:24), „nu te teme, crede numai” (5:36), „toate lucrurile sunt cu putință la Dumnezeu” (10:27 sau, rostită de Isus, în rugăciune – 14:36).

Rămâne paradoxală cea din 9:24 – „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Înțeleg, dar explică-mi, că nu înțeleg!

Paradoxurile nu se pot explica. Cert este că Isus știe exact unde ne situăm în raport cu El. În ciuda puținei noastre credințe, dacă tânjim să obținem mai mult, Isus ne va călăuzi și ne va oferi argumentele necesare pentru a căpăta încredere în El.

Este necesar să-ți recunoști „necredința” – nevoia după Isus. Nu „necredința” este problema, ci rămânerea în „necredință”. Când vii la Isus înseamnă că vrei să cultivi o mentalitate a credinței.

 Acum, că am priceput, am pentru tine 10 întrebări la foc automat. 

1. Poate Satana să-l scoată pe Satana (3:23)?

   Nu. El nu pleacă de bunăvoie. El pleacă doar cu forța (Apocalipsa 12:9).

2. Ce e mai ușor să zici: „iartă-mă” sau „ridică-mă, să umblu” (2:9)?

   „Ridică-mă, să umblu.”

3. Ce nu îl spurcă pe om (7:14-23)?

   Inima curată.

4. Sunt soiuri diferite de draci (9:29)?

   Chiar și soiuri nedescoperite încă. 

5. Ce poți pândi când mergi la biserică (3:2)?

   Dacă predica are sau nu citate din E.G. White.

6. Cum ar suna azi chemarea către Levi: „Vino după Mine”? 

   „Vreau să te alături echipei.”

7. Dacă saducheii prind prima înviere, ce le vor zice fariseilor (12:23)?

   „Soția ta îmi pare cunoscută.”

8. Dă-mi un exemplu de datină a oamenilor ce lasă deoparte porunca lui Dumnezeu (7:8,9)? 

   Dau trei: nu pui centura în mașină, folosești antiradar, „sfințești” Sabatul vorbind… nimicuri. 

9. „Pescari de oameni” (1:17). Ce râme? Ce cârlige?

   Fără momeală. Doar autenticitate.

10. Din final de Marcu, ce „șerpi” luăm azi în mână (16:18)?

    Corectitudinea politică.

Cititorului nu are cum să-i scape un gest aproape reflex al lui Isus de a le cere celor vindecați de El să NU spună ce face, cine este (Mesia)... Leprosul vindecat (capitolul 1), demonii (1 și 3), Iair (5), grecoaica (7), gloatele (7 și 9), surdomutul (7), orbul (8), ucenicii (8 și 9) etc. Cum explici această „secretomanie mesianică”? 

Simplu – Isus a dorit să-Și definească în propriii termeni caracterul mesianic. Nu în termenii altora...

În timp ce oamenii se așteptau la un Mesia care să-i înfrângă pe romani și să restabilească astfel suveranitatea Israelului de altădată, misiunea lui Isus era aceea de a suferi și de a muri ca jertfă de ispășire pentru păcatele întregii omeniri.

Isus a poruncit discreție până când avea să-i facă pe ucenicii Săi să înțeleagă adevăratul Său rol mesianic.

De la un punct încolo, Isus vrea „publicitate”, ca să zicem așa – intrare triumfală în Ierusalim, curățirea templului, dialoguri deschise cu toate categoriile de învățători. Iar în fața autorităților (biserică/Caiafa și stat/Pilat) răspunde deschis: „Da, Eu sunt Mesia, împăratul iudeilor!” (vezi 14:61,62 și 15:2). Ce să înțelegem din această răsturnare de situație?

Situațiile pe care le-ai amintit sunt singurele care-I fac „publicitate” în acord cu rolul Său. Cu alte cuvinte, sunt exact situațiile care intră în contrast cu ceea ce așteptau toți de la profilul lui Mesia.

Spre exemplu, intrarea în Ierusalim călare pe un măgăruș demonstrează simplitatea și modestia des nuanțate de Isus în cuvântările Sale. Înaintea lui Pilat este momentul de vârf al activității lui Isus. E momentul când toți aud cine este El. Merită ca episodul acesta să fie lecturat în paralel cu cel din Ioan 18:33-38, unde descoperim și cele două perspective total diferite asupra „puterii”.

---

În absolut fiecare capitol din Marcu am găsit una sau mai multe afirmații cu privire la identitatea lui Isus. Fără excepție, oameni, demoni, prieteni, dușmani, Tatăl din ceruri – fiecare a zis despre Isus că este ceva sau cineva. Care titlu/descriere ți-a rezonat cel mai bine cu acel Isus căruia i te închini tu?

Îmi place expresia și prezentarea Lui ca fiind „Fiul omului”. Dacă evanghelistul Marcu a dorit să arate că Isus a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, tot la fel de mult a reușit și să arate că Isus a fost „om adevărat” (3:5; 6:3; 6:34; 11:15-17).

---

În finalul dialogului nostru, cui crezi că i-ar spune Isus azi: „Tu nu ești departe de împărăția lui Dumnezeu”? (12:34)

Oricărei persoane care pricepe și acceptă cine este Isus, în propriii Lui termeni.

Dragi prieteni, am citit în Marcu un dialog furtunos al lui Isus cu saducheii, care nu credeau în înviere (12:18-27). Isus i-a amintit pe patriarhii Avraam, Isaac și Iacov, spunând că Dumnezeu este un „Dumnezeu al celor vii”. Despre ei și umblarea lor cu Dumnezeu vom citi săptămâna viitoare, în cartea a treia a proiectului „Biblia, într-un an” — Geneza.

Mulțumim pentru numărul de abonați (+300), pentru numărul de citiri (+1400) ale articolului anterior, pentru că faceți ca Drumul spre Emaus să fie o călătorie, nu o destinație.