Ezra & Neemia – la locul potrivit, la timpul potrivit
Ieșirea din Babilon – un proces, nu un eveniment.
Dialogul de astăzi este unul între generații, invitatul nostru fiind pastorul Valeriu Petrescu, care a condus mulți ani de zile Editura Viață și Sănătate, diferite departamente ale Uniunii Bisericii Adventiste din România (Educație, Școala de Sabat) și, apoi, Centrul Media Adventist. Este adesea invitatul lui Florin Matei la emisiunea „Adevăruri și perspective”, în timp ce, tainic, în afara reflectoarelor, buchisește la pagini de istorie adventistă.
Urmărind de pe margine (ca abonat) proiectul „Drumul spre Emaus”, a dat curs unei invitații venite la răscruce de drum. A cotit-o pe drumul nostru și, astăzi, discutăm despre cărțile Ezra și Neemia.
Citesc Ezra, primul capitol, și parcă văd Exodul, dar altfel: Cirus e atotputernic, dar nu e un faraon încăpățânat; oamenii le dau evreilor daruri de bunăvoie, nu de silă sau de frică; duhurile sunt trezite, nu e nevoie de plăgi care împietresc inimile etc. Dacă vă invit să priviți Ezra cu ochii aceștia, ce vedeți mai departe?
Văd că Dumnezeu Își împlinește planurile la timpul hotărât, folosind oamenii cei mai neașteptați după criteriile noastre. Văd că este nevoie atât de o decizie oficială, cât și de determinarea personală a credincioșilor pentru ca planurile lui Dumnezeu să nu fie stânjenite în derularea lor.
Aceste două condiții se pot realiza numai atunci când „Domnul a trezit duhul lui Cirus” și când „toți aceia al căror duh l-a trezit Dumnezeu” se scoală și se implică în realizarea planurilor lui Dumnezeu. Dacă Cirus își pierde interesul sau „capii de familie din Iuda și Beniamin, preoții și leviții [și] toți aceia al căror duh l-a trezit Dumnezeu” adorm la loc, Dumnezeu va pune în aplicare alt plan și Templul tot va fi reconstruit.
În zidirea cetății întâlnim multe răsturnări de situație (între niște cronologii încâlcite): Domnul trezește duhul lui Cirus, toate merg strună (capitolul 1), apoi oamenii bagă strâmbe. Artaxerxe, alt împărat, nu mai e „trezit” la timp, iar lucrarea încetează (capitolul 4). Și totuși, când Ezra e trimis, de același Artaxerxe, stă scris că „Domnul […] a pregătit inima împăratului” (7:27). Pe vremea lui Darius intervin profeții (5:2) cu îndemnuri puternice pentru încurajarea celor deznădăjduiți, iar „ochiul lui Dumnezeu veghea asupra” lucrărilor (5:5). De ce nu e undă verde și cale liberă de la prima poruncă până la tăierea panglicii?
Din cauză că Satana nu doarme. Fiindcă planurile lui Dumnezeu se derulează pe un câmp de luptă unde îi este îngăduit vrăjmașului (și vrăjmașilor) să acționeze. Fiindcă biruințele sunt cu atât mai strălucitoare cu cât sunt obținute mai greu.
Pentru că, atunci când Dumnezeu a rostit o sentință asupra primilor oameni, implicit Și-a asumat o „sentință” Sieși. Și-a asumat „blestemul” de a realiza mântuirea oamenilor cu un cost imens. De aceea, istoria realizărilor lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră este și istoria eșecurilor lui Satana de distrugere a noastră. Dar, până atunci, fiecare dintre noi are partea lui de făcut.
Mă opresc un pic la eroul Ezra. Apare din senin, în capitolul 7, ca unul „venit din Babilon”. Descendent al lui Aaron și „cărturar iscusit în Legea lui Moise” (7:6). Cum e posibil? Mă mir de el ca Natanael de Domnul Hristos… (Ioan 1:46). Poate ieși ceva bun din Babilon?
Nu e chiar din „senin din iarbă verde”. Dacă citesc atent versetele 1-6, constat că nu apare chiar de niciunde, ci dintr-o istorie tulbure. Are în spate o istorie a călăuzirii lui Dumnezeu încă de pe vremea Exodului.
Aaron, fiul robiei egiptene, își dă mâna peste generații cu Ezra, fiul robiei babiloniene.
Așa cum Moise și Aaron nu sunt niște nimeni, nici Ezra nu este.
„Cărturar iscusit” înseamnă unul care a știut să profite de oportunități ca să învețe, iar știința dobândită în strădania sa de „doctorand” s-a concentrat asupra „Legii lui Moise”, care înseamnă mai mult decât istoria și tradiția poporului său, fiindcă această „Lege a lui Moise” este „dată de Domnul, Dumnezeul lui Israel”.
Și mai este un motiv pentru care Ezra nu este unul apărut din senin: „fiindcă mâna Domnului, Dumnezeului său, era peste el”. Întotdeauna când, în istoria mântuirii, apare „din senin” câte cineva, putem observa, la o privire mai atentă, că Dumnezeu l-a pregătit cu generații înainte, a modelat istoria seculară, a ridicat sau a trântit la pământ diverși demnitari sau corifei ai religiei, a pus la dispoziție „teologia” aferentă, pentru ca respectivul să poată „răsări” la momentul oportun.
E drept că Ezra apare din Babilon, dar, într-un sens spiritual, cu toții apărem din Babilonul acestei lumi afectate de păcat și trebuie să facem față presiunii „babiloniene” și să profităm de oportunitățile oferite de acesta pentru a-L cunoaște și alege pe Dumnezeu.
Celălalt erou este Neemia, omul de încredere al împăratului. Nu e preot, nu e cărturar, nu e profet. E însă, clar, omul lui Dumnezeu, trimis nu pentru că ceilalți sunt incapabili, ci pentru că e omul potrivit la timpul potrivit. Poate ieși ceva bun dintr-un paharnic (Neemia 2:1)?
Neemia nu e preot, nu e cărturar, nu e profet, dar este un administrator deosebit, un consilier de încredere, un om integru, un curtean care-și păstrează credința în Dumnezeu, unul care cunoaște și respectă protocolul curții regale („niciodată nu fusesem trist înaintea lui”, 2:1), dar Îl cinstește pe Dumnezeu .
În realizarea planurilor Sale, Dumnezeu folosește tot felul de oameni pe care-i pregătește din timp, îi plasează în circumstanțe speciale, îi face să ajungă în poziții sociale de influență și-i pregătește să răspundă „Prezent!” la momentul oportun. Aceștia sunt cei de care este nevoie fiindcă ei devin conștienți că Dumnezeu i-a pregătit pentru momente cruciale și reacționează pe măsură: „Atunci m-a apucat o mare frică” (2:2). Nu e teama de pierderea eventuală a poziției, ci „frica de Domnul”, adică înțelegerea responsabilității personale față de Dumnezeu.
Recapitulez… Pe lângă „dregătorul Neemia, preotul și cărturarul Ezra” (Neemia 8:9), i-am întâlnit pe Zorobabel/Șeșbațar, ca dregător sau „voievodul lui Iuda” (Ezra 1:8; 5:14), pe profeții Hagai și Zaharia (Ezra 5:1; 6:14), pe marele preot Iosua (Ezra 3:2; Zaharia 3:1), iar mai apoi pe Eliașib (Neemia 3:1). Ce văd sunt trei oficii: al dregătorului, al preotului și al profetului. Sunt uimit că Dumnezeu pune toate piesele la locul lor. Cum ar arăta azi aceste trei oficii? Îmi pare că pastori avem, administrația e copleșită de proiecte, dar profeți… nu prea. Ne puteți face organigrama unui proiect de succes al bisericii lui Hristos?
Păi, lucrurile sunt simple în teorie. Nu este nimic de inventat. Organigrama, așa cum ai menționat, a fost gândită de Dumnezeu Însuși. Doar că trebuie să devină funcțională, adecvată realităților contemporane.
Voi folosi cuvântul „trebuie”, deși nu-mi place.
Trebuie ca pastorii să hrănească turma și să le ducă hrană celor rătăciți pe „coclaurile” diverselor curente de gândire. Și să facă asta în spiritul Mântuitorului, adică să le pese de oameni, nu de propria imagine.
Goana după imagine trebuie înlocuită cu alergarea după suflete.
Administrația trebuie să se detașeze de proiecte și să se apropie de oameni și de nevoile lor, plănuind lucruri realiste sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu – întrebându-se permanent care sunt planurile Domnului și în ce măsură proiectele generate de sistem concordă cu acestea.
Cât privește profeții, avem destui. Biblia e plină de profeți, biserica are un profet. Mai trebuie doar ca „spiritul profetic” să fie acceptat de fiecare credincios ca fiind propriul lui spirit, adică să se lase condus de Dumnezeu. Cât privește „profeții” de pe internet…, ar trebui lăsați să vorbească în gol, pe pustii.
Un moment dulce-amar e punerea temeliilor templului. Unii se bucură de așa înviere din morți, alții se tânguiesc, comparând cu slava trecută (Ezra 3:10-13). Nu facem la fel la orice proiect? Că e spital, școală, centru de instruire sau de evanghelizare, parcă știm de la început că „nu merge”. Dacă merge, ghici cine se laudă că a avut viziune! Întreb deci, cine a avut dreptate, cei ce plângeau sau cei care se bucurau?
Au avut dreptate ambele categorii. Bucuria lucrului bine făcut nu trebuie să ne facă să uităm că lumea nu începe cu noi. A crede că ceea ce a fost în trecut este vetust, că nu se compară cu ceea ce realizăm noi este o gândire egolatră și, îndrăznesc să spun, prostească. Dar și a rămâne cantonați doar în trecut este o lipsă de înțelepciune. Nu degeaba zice înțeleptul: „Nu zice: «Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea?» Căci nu din înțelepciune întrebi așa.” (Eclesiastul 7:10).
N-a avut dreptate nicio categorie fiindcă, întotdeauna, este nevoie de echilibru, de dreaptă judecată și de evaluare a lucrurilor în contextul lor, nu într-un absolut iluzoriu. În plus, timpul deformează perspectiva.
Închei prima parte a interviului cu o întrebare foarte scurtă, demnă de setul care urmează. Citesc așa: „Ne-am rugat […] și am pus o strajă” (Neemia 4:9). De ce nu doar una ori cealaltă?
Fiindcă Dumnezeu Își face întotdeauna partea Lui, iar noi ar trebui să ne facem mereu partea noastră. Deși Dumnezeu este Atotputernic, Îi place să ne ofere și nouă ceva de făcut alături de El. E un privilegiu, nu o obligație.
10x – Întrebări la foc automat
Cum trezește Domnul duhul unui lider (Ezra 1:1) ori pe al oamenilor (1:5)?
Sculându-i din somn, din letargia creștinului „laodicean”. Uneori, zguduindu-i. Alteori, șoptindu-le blând.
Tot poporul, „rămășița” (1:4), era de patruzeci și două de mii trei sute șaizeci de oameni (2:64; Neemia 7:66). Ce ar putea face astăzi adventiștii din România pentru țara lor?
Dacă ar fi „rămășița” de-adevăratelea, ar putea face din România un colț de rai. Ar putea face „să lumineze pe cei ce zac în întunericul și în umbra morții și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii” (Luca 1:79).
Ziceți-mi o meserie similară cu aceea a lui Neemia, la limită, adică (Neemia 2:1).
Consilier prezidențial, parlamentar, ministru, secretar de stat, conducător al unei agenții naționale, primar, consilier județean, municipal, local. Și multe altele…
Casa e isprăvită patru împărați mai târziu (Ezra 6:15)! Se poate să nu se întâmple totul în timpul vieții tale, omule?
Chiar nu se întâmplă. O spun din propria experiență.
La construirea zidului, fruntașii din Tecoa „nu s-au supus în slujba Domnului” (Neemia 3:5). Le cădeau galoanele?
Dacă aveau, le cădeau. Și, dacă nu le au, unora li se pare că le merită. Orgoliul este un mare blestem.
Preoții „lămureau poporului Legea” (Neemia 8:7). Ce era de clarificat?
Totul. După anii de robie era necesară „reciclarea” spirituală. Nu cu legea era problema, ci cu interpretarea ei… Lămurirea presupunea două lucruri: înțelegerea și acceptarea.
Când cu izgonirea femeilor străine au fost și voturi împotrivă (Ezra 10:15)?
Au fost patru, printre care și un levit. Dacă se votează, vor fi și voturi contra. Unde-i democrație e și loc de târguială cu principiile. Doar că principiile n-ar trebui votate, ci respectate.
I love Ezra. E așa cinstit când zice: „Mi-era rușine să cer” bodyguarzi… (8:22,23)! Ce ziceți?
Zic și eu ce zice și David: „Unii se bizuie pe carele lor, alții, pe caii lor, dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru” (Psalmii 20:7). Așa ar trebui să fie dacă suntem creștini onești.
„Nu le-a plăcut deloc că venea un om să caute binele copiilor lui Israel” (Neemia 2:10). Cine ne urăște azi?
Cei care-L urăsc pe Dumnezeu. Cei care sunt prea orgolioși să accepte că altcineva are dreptate. Cei frustrați, cei care au complexe… Lista e lungă.
Neemia are repetate momente de reflectare cu privire la fapte drepte pe care le-a făcut, încheind cu rugăciuni de genul: „Adu-Ți aminte de mine spre bine, Dumnezeule” (13:31). De ce?
Cred că rugăciunea este redată trunchiat. Nu e nicio greșeală în text, dar eu cred că, în spiritul ei și completă, ar fi așa: „Adu-Ți aminte de mine, să-mi amintești să nu uit că Tu ai făcut totul, nu eu! Spre binele meu adu-mi aminte!”
În contextul crizei cu femeile străine (nu de discriminare era vorba, ci de repetarea unei istorii care a făcut prăpăd de la Potop la Balaam, de la Samson la Solomon), cei doi eroi au reacții diferite. În Ezra 9:3 vedem o dinamică violentă spre sine. În Neemia 13:25 vedem una violentă spre vinovați. Pe cine să alegem, pe Ezra sau pe Neemia? Sau, când pe unul și când pe celălalt?
Ezra îndeplinește un ritual pe care îl și trăiește. Se consideră parte din această nelegiuire. Consideră, ca și Moise, că e de datoria lui să mijlocească pentru popor și să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru îndurarea Sa. Apoi, trece la acțiune, punând lucrurile la punct. Ezra e preot și acționează în consecință.
Neemia e om de acțiune, conducător civil, învățat cu exercitarea autorității și procedează ca atare. Pentru el contează eficiența unor măsuri și viteza de reacție. El operează după regulile situațiilor de urgență.
Trebuie să alegem și pe Ezra și pe Neemia, pe fiecare dintre ei cu atribuțiile lor, fiindcă astfel de situații cer o reacție concertată.
Poporul întors din robie are multe imperfecțiuni. Enumăr câteva: vânzarea în Sabat, amânarea zidirii templului, ararea ogoarelor an de an (fără pauză), datoriile, încuscrirea cu neamurile etc. Faceți-mi o paralelă cu zilele noastre, când, pe de-o parte, ne credem „rămășița” și așteptăm „desăvârșirea”, iar pe de altă parte, ni se arată obrazul că… azi nu suntem mai buni ca ieri. Cum putem da înainte?
Poporul adventist, întors unul câte unul din robia păcatului, are multe imperfecțiuni (adică, pe de-a dreptul spus, păcate). Mă tem că și azi Sabatul este la fel de profanat. Nu mă refer doar la comerțul on-line, la modul petrecerii concediului, la ce vizionăm, la bântuirea fără discernământ pe internet etc., ci și la mersul la serviciu, la clasificarea timpului de început sau de sfârșit al Sabatului ca fiind „mai puțin sfânt” și încă altele.
Nu-mi place să alcătuiesc o lungă listă de asemănări, inclusiv în domeniile menționate, dar cred că esențial este răspunsul la întrebarea asta scurtă: „Cum mergem înainte, adică, ce-i de făcut?”
Răspunsul este simplu:
„Aduceți-vă aminte de Legea lui Moise, robul Meu, căruia i-am dat în Horeb rânduieli și porunci pentru tot Israelul! Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată. El va întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc țara cu blestem!”
(Maleahi 4:4-6).
Înapoi la legea lui Dumnezeu, înapoi la respectul pentru „rânduieli și porunci”, înapoi la ascultarea de profeți. Lăsați-l pe Ilie să tune și să fulgere și, mai ales, lăsați Duhul lui Dumnezeu să vă schimbe inimile. Cam ăsta e drumul…
Deși vorbim despre „întoarcerea din robia babiloniană”, în realitate, evreii erau mai departe robi, supuși marilor împărați, care „stăpânesc după plac”, „suntem într-o mare strâmtorare”. O spun tare: „Și astăzi, iată-ne robi! Iată-ne robi pe pământul pe care l-ai dat părinților noștri” (Neemia 9:36). Pe de altă parte, tot ei zic: „Suntem robi, dar Dumnezeu nu ne-a părăsit în robia noastră” (Ezra 9:9). Spuneți-ne lucrul acesta, dar pe limba celui care e copleșit de un viciu, de frica zilei de mâine, de conspirațiile mai-marilor lumii…
Întoarcerea din robie despre care se vorbește aici este doar repatrierea. Statutul juridic al poporului rămâne acela de robi, de supuși ai Babilonului.
Intrarea, sau întoarcerea în Biserică, este doar intrarea într-un „lagăr de tranzit”. Aici învățăm să ne „spălăm” de păcate, învățăm igienă orală, să nu mai folosim cuvinte spurcate, suntem „hrăniți” cu bucate spirituale, învățăm limba iubirii, adică limba cerului, și învățăm tot ce este necesar ca să devenim cu adevărat liberi, adică robi ai lui Hristos.
Dar trăim tot sub imperiul Babilonului, trăim tot în jurisdicția păcatului, suntem tributari mai departe filosofiei și „religiei” lui, plătim în continuare tribut stăpânirii exercitate de Satana în acest imperiu al răului. Trăim în aceeași societate contaminată.
Însă, Babilonul „a căzut”, spune Domnul cărții Apocalipsa. Adică este deja înfrânt. Stăpânirea lui este uzurpatoare, minciunile lui sunt demult demascate. Este un imperiu cu picioare de lut. Ne poate pretinde tributul, dar nu ne poate răpi libertatea interioară. Suntem și rămânem cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, chiar dacă pe teritoriul Babilonului.
Decizia fundamentală nu este doar să ieșim din Babilon, ci să scoatem Babilonul din noi.
Vă mulțumim pentru încă un popas pe „Drumul spre Emaus”. După ce am văzut eroii în acțiune (Ezra & Neemia), pentru săptămâna ce ne stă în față vă invităm să parcurgem și profețiile ce i-au însoțit în acele vremuri. Ca atare, citim cărțile Hagai și Zaharia, și promitem încă un dialog bine calibrat, de data aceasta cu pastorul Claudiu Mititica.
.
„Biblia, într-un an” este un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate interviurile la zi, două rapoarte trimestriale și două emisiuni TV dedicate proiectului.
Vă mulțumim!
Ce interesant este sa mergi pe Drumul spre Emaus cu oameni de la care ai ce invata! As tot cita din raspunsurile invitatului tau, pt ca sunt de importanta si relevanta si pt noi , cei de azi. Ca sa invatam din istorie, pt a nu o repeta. Dar, nu pot sa nu redau macar unul, care ar trebui sa fie luat in considerare de cei vizati : “ Goana după imagine trebuie înlocuită cu alergarea după suflete.
Administrația trebuie să se detașeze de proiecte și să se apropie de oameni și de nevoile lor, plănuind lucruri realiste sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu – întrebându-se permanent care sunt planurile Domnului și în ce măsură proiectele generate de sistem concordă cu acestea”. Mergem inainte pe Drumul spre Emaus, invatand de la Domnul Isus, cel care ii inspira pe invitatii tai. Dar, mai ales , pe tine initiatorul proiectului, ca sa pui intrebari atat de provocatoare.
Citez:”Oare n-au lucrat aşa părinţii voştri şi nu din pricina aceasta a trimis Dumnezeul nostru toate aceste nenorociri peste noi şi peste cetatea aceasta? Şi voi aduceţi din nou mânia Lui împotriva lui Israel, pângărind Sabatul!” Neemia 13:18. Oare asa sa fie? cel putin in ultimele 4 carti citite, cam alta era problema, a inchinarii pe inaltimi. Lucru care a fost incercat sa fie desfiintat de nenumarate ori. Interesant unde se muta greutatea dintr-o data...
Acum nu sunt carcotas dar Neemia ca primar sau ce administrator public era, in Sabat isi lasa povara "mintii" la poarta Ierusalimului? Riscanta comparatie intr-un grup minoritar cu multe interdictii...
Episodul cu separarea familiilor mi se pare crud. Probabil erau si alte solutii, dar mai stim episoade de neinteles ale "slujirii" catre Dumnezeu.