Deuteronomul – a doua generație

Legea, într-un déjà vu, după 40 de ani...

Invitatul de azi pe Drumul spre Emaus este Alexandru Soare. De la începutul proiectului a fost un cititor fidel, iar like-urile, postările și comentariile lui (și ale soției, Naomi) mi-au atras atenția. L-am invitat să participe și din culise, ca intervievat, și a răspuns cu încântare. Așadar, Alexandru, pun întrebarea de deschidere: cum te-ai prezenta cititorilor?

Alexandru și Naomi Soare.

Sunt pasionat de mai multe lucruri – drumeții în natură, călătorii, orologerie –, însă pasiunea cea mai mare este studierea Bibliei, dovadă faptul că mi-a plăcut foarte mult proiectul tău, din care fac parte acum. De meserie sunt jurist, dar, momentan, pâinea o câștig din legumicultură. Sunt implicat în misiune atât în biserica locală din Alexandria, ca lider al departamentului Școala de Sabat, cât și în afara ei, în diferite proiecte precum voluntariat în Serviciul umanitar pentru penitenciare, predicându-le Evanghelia celor privați de libertate.

Ca să folosesc un cuvânt din cartea Deuteronomul, ce a făcut Moise aici a fost „să lămurească legea” (1:5). Mai târziu, în țara promisă, au avut porunca aceasta: „Să scrii pe aceste pietre toate cuvintele legii acesteia, săpându-le foarte deslușit” (27:2-8), iar în varianta audio, la fiecare șapte ani, era știut: „Să citești legea aceasta înaintea întregului Israel, în auzul lor” (31:11). Azi avem oroare de „legi noi”, dar, pe de altă parte, sesizăm imediat când altul „calcă legea”. Ce înseamnă pentru tine „lămurirea legii”?

Pentru mine, lămurirea legii este, în primul rând, înțelegerea faptului că nu legea mă mântuiește, ci Dătătorul ei. Numai după ce se produce acea lucrare minunată numită naștere din nou sau metanoia, pot să spun și eu ca David: „Condu-mă pe cărarea poruncilor Tale, căci în aceasta îmi găsesc plăcerea!” (Psalmii 119:35, NTR).

Dacă nu se produce schimbarea aceasta, încercarea de a „păzi” legea nu este nimic altceva decât o povară. O viață plină de frustrări. Din păcate, nici după o mie patru sute de ani de la Moise, poporul evreu nu prea se lămurise cu privire la lege. Tocmai de aceea au ajuns să Îl acuze pe Domnul Isus, Dătătorul legii, de încălcarea ei.

---

„Păzește dar legile și poruncile Lui… ca să fii fericit” – o idee repetată parcă la nesfârșit în Deuteronomul (4:40; 5:33; 6:3,18,24 etc.). Mai târziu zice tare: „Ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să te temi… să umbli… să slujești… să păzești… ca să fii fericit” (10:12,13)? Ce ne lipsește în înțelegerea asta a ascultării de Dumnezeu? Întreb pentru că îmi pare așa, oamenii aud de legea lui Dumnezeu și totuși nu asociază cu ea nicio fericire sau înțelepciune (4:6).

Oamenii care nu asociază nicio fericire sau înțelepciune cu legea lui Dumnezeu nu văd altceva în lege decât „să nu!”. Nu aia, nu ailaltă! Și-atunci, zic ei: „Pentru ce mai trăiesc?” Mă gândesc la fratele fiului risipitor. El era în casă, cu tatăl, dar nu găsea nicio plăcere în principiile de viață ale acestuia. O făcea din obligație, fără plăcere. Îi era mai degrabă o povară.

Mă gândesc și cum au fost Adam și Eva cât timp au ascultat de Dumnezeu, păzind porunca Lui, dar și cum au ajuns după ce au ales să se răzvrătească împotriva Lui prin neascultare. Cât de fericiți au mai putut fi când au văzut boală, suferințe și animale moarte sau când Cain l-a omorât pe Abel?

În repetate rânduri apare ideea de „nu cumva să uiți” (4:9; 6:12; 8:11 etc.). Uitarea vine, dar nu ca pierdere a memoriei, ci ca desconsiderare a ocrotirii lui Dumnezeu, ba chiar ca răzvrătire – „în mijlocul belșugului tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului, Dumnezeului tău, cu bucurie și cu dragă inimă” (28:47). Ce ne face să uităm? De ce suntem atât de vulnerabili?

În cartea Proverbele (30:7-9) găsesc scris așa: 

„Două lucruri Îți cer; nu mi le opri înainte de moarte! Depărtează de la mine neadevărul și cuvântul mincinos; nu-mi da nici sărăcie, nici bogăție, dă-mi pâinea care-mi trebuie. Ca nu cumva, în belșug, să mă lepăd de Tine și să zic: «Cine este Domnul?» Sau ca nu cumva, în sărăcie, să fur și să iau în deșert Numele Dumnezeului meu.”

Îmi aduc aminte că, pe când eram student, atunci când plecam de acasă, din Alexandria, spre București, unde era facultatea, părinții aveau grijă să am portbagajul plin de mâncare și să nu îmi lipsească banii din buzunar și toate celelalte. Tata avea o rugăminte, și anume să îl sun când ajung la căminul facultății ca să fie și el liniștit că am ajuns în siguranță. De acasă până la căminul studențesc făceam maximum două ore. Bineînțeles că treceau două, trei, cinci ore…, iar eu mă luam cu altele. Uitam să sun. Și-atunci, mă suna tata pe mine și-mi zicea: „Acum, că te-ai văzut cu sacii în căruță, normal că de mine-ai uitat.”

Cam așa facem și noi cu Dumnezeu. În loc să experimentăm recunoștința, uităm de El și mergem la El abia când necazul ne bate la ușă sau când vrem să apelăm încă o dată la buzunarul Lui plin de binecuvântări. Din păcate asta arată cât suntem de egoiști și că nu avem o viață de consecventă devoțiune. Rezultatul? Uitarea.

Îmi aduc aminte de un citat inspirat. Ellen White a zis:

„Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât că vom uita cumva calea pe care ne-a condus Dumnezeu și învățăturile Lui din istoria noastră de până acum.”

Shema Israel! Oricine știe pasajul-cheie al cărții Deuteronomul. Dar văd acolo nu doar chemarea: „Ascultă!”, ci și invitația: „Să iubești”. Iar mai apoi, toate poruncile să fie în inimă, în minte, să vorbești despre ele, să fie aducere-aminte (6:4-9). Parcă ar zice: Acestea să fie lentilele prin care vei interpreta toată realitatea din jurul tău. Cum se aplică în viața de zi cu zi, azi?

În momentul în care ajungi într-o relație autentică cu Domnul Isus și înțelegi că El este Dumnezeul tău, care a dat totul pentru tine, că printre multele Sale atribute se regăsește și omnisciența, atunci nu ai cum să nu te încrezi cu totul în El. Este normal ca, indiferent ce faci, să ceri sfat de la El și să acționezi întru totul după principiile Sale, printre care sunt și poruncile. Îmi vin în minte cuvintele din Coloseni 3:23,24: „Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care știți că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.”

Merg la o chestie foarte practică, deși imaginativă. Aproape patruzeci de ani în pustie, o generație moare, om cu om... Ce crezi că s-a predicat la ultima înmormântare a cuiva din vechea generație (2:16)?

Probabil s-a predicat despre faptul că astea au fost consecințele neascultării și că neascultarea a adus suferința celor patruzeci de ani în pustie. Știm din Numeri despre episodul cu prepelițele, despre răscoala lui Core, despre șerpii înfocați ș.a.m.d. În ciuda tuturor acestora, bunătatea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că El nu a pedepsit copiii pentru păcatul părinților (și nici invers), iar faptul că unii au suportat din plin consecințele neascultării, murind fără să intre în țara făgăduită, nu înseamnă că nu au avut posibilitatea de a se pocăi și de a fi mântuiți. Cred că esența predicii ar fi fost ceva de genul unei împletiri între întoarcerea la Dumnezeu, pocăință și ocazia de a avea parte de mântuire dincolo de consecințele neascultării, pe care le plătești în viața asta. 

---

Văd că mulți sunt supărați pe un așa-zis Dumnezeu al Vechiului Testament, care, uite domnule!, îi pune pe evrei să radă cu totul popoare întregi. Hai să vedem cu ce se ocupau popoarele care urmau să fie nimicite: își treceau copiii prin foc „în cinstea dumnezeilor lor” (12:31). Azi îți iau copilul dacă-l educi cu nuiaua… Mai departe, pretindeau că spun viitorul prin ghicire, astrologie, vrăji, descântece, spiritism (18:9-12). Era clar o aiureală de la un cap la altul și un abuz inimaginabil, să jertfești copiii… Măsuri radicale pentru păcate iremediabile?

Măsurile radicale sunt, într-adevăr, consecința unor păcate iremediabile. Chiar și dacă Dumnezeu le-ar mai fi dat o mie de ani de har, oamenii aceia tot nu s-ar fi întors de la nebunia lor. Dumnezeu, cu siguranță, le-a vorbit cât timp a fost nevoie (Geneza 15:13) ca ei să se întoarcă de la calea lor nebună și să nu fie cazul unor asemenea măsuri. Însă ei s-au răzvrătit până la capăt. 

Pentru cine vede în El un Dumnezeu aspru, spun că este bine să se oprească la piciorul crucii și să mediteze acolo până când va înțelege că Dumnezeu este dragoste.

---

Cu ce erau mai buni evreii ca să locuiască ei țara? Uite, citesc că Domnul nu i-a ales ca popor pe motiv că Israelul era mai mare (de fapt, era chiar mic – 7:7), nu pentru bunătatea lor, nici pentru curăția inimii (9:4,5), ci pentru că ceilalți erau extraordinar de răi. (Și Israelul va ajunge acolo, fiindcă citesc de canibalism în 28:53-57.) Zic și eu azi: Nu vine sfârșitul lumii din cauză că biserica nu e bună sau din cauză că lumea nu e încă suficient de rea?

Biblia ne spune că, atunci când Evanghelia va ajunge să fie propovăduită în toată lumea, până la marginile pământului, va veni sfârșitul. Biserica, așa cum este ea, cu bune și mai puțin bune, este instrumentul prin care Dumnezeu își face lucrarea și prin care o va duce la bun sfârșit.

10x – zece întrebări la foc automat

1. Unsprezece zile sau patruzeci de ani (1:2,3)?

   Din păcate, răzvrătirea face ca un drum de unsprezece zile să dureze patruzeci de ani. Aleg fără să clipesc: unsprezece zile.

2. Cetăți „mari și întărite până la cer” (1:28). Niște turnuri Babel? Ce era cucerirea acestora pe lângă ieșirea din Egipt (7:17,18)?

   Când privești la tine ai tendința să faci din țânțar armăsar. Când privești la Domnul, cetățile alea până la cer abia dacă depășesc parterul.

3. Credeam că e doar în Judecătorii… „Fiecare face ce-i place” (12:8). Ce caută aici?

   Dar în zilele noastre, ce caută? Tot neascultare e.

4. Se împlinesc și semnele profeților mincinoși (13:2)?

   Da, se împlinesc. Nu mereu. Câteodată...

5. Împăratul trebuia să aibă o copie a legii (17:18-20). Mai citesc președinții de azi așa ceva?

   Unii, da, însă doar ca să dea bine, pentru imagine.

6. „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină…” – așa zice imnul nostru, și așa scrie și în 20:2 – „la apropierea luptei, preotul să vină și să vorbească poporului.” A făcut-o și preotul rus, și cel ucrainean. Cum vezi? 

   Conducătorii religioși de azi nu ar trebui să încurajeze astfel de acțiuni, fiindcă lupta noastră nu este împotriva cărnii și a sângelui.

7. „Să nu ceri nicio dobândă de la fratele tău” (23:19). Asta era lege „ceremonială” și a trecut la crucea lui Isus?

   Dacă ne-am iubi aproapele ca pe noi înșine nu am putea pretinde dobândă.

8. „Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna vei fi sus, și niciodată nu vei fi jos” (28:13; vezi și 28:1). Parcă nu e mereu așa…

   Dacă vreau să fiu șef mereu, atunci nu e așa. Iov, și când era „jos”, fără bogății materiale, era foarte sus. Când asculți de Domnul ești sus.

9. „Să nu fie nicio curvă din fetele lui Israel și să nu fie niciun sodomit din fiii lui Israel” (23:17). Mai e loc de negociat?

   Pentru cine vrea să cunoască voia Domnului, nu, nu este nimic neclar sau de negociat aici.

10. „Întreabă vremurile străvechi” (4:32). Cine mai răspunde? 

    Cel ce este din veșnicii.

Merg în Noul Testament și văd că, în toate ispitirile cu care a fost asaltat Domnul Hristos, și despre care știm prin dialogurile din Matei 4 și Luca 4, Isus răspunde cu citate din… Deuteronomul (8:3; 6:13/10:20; 6:16). Ce a găsit Isus de citit în Deuteronomul, și nouă ne scapă?

Cred că ceea ce ne scapă nouă este să ne însușim Cuvântul așa cum a făcut-o Domnul Isus. Atunci când Duhul Sfânt va locui în noi, va avea grijă să ne pună pe buze exact acele texte de care vom avea nevoie când vom fi confruntați cu ispita. La fel cum a făcut Domnul Isus. 

Domnul Isus a găsit o aplicabilitate practică pentru orice vreme a celor scrise în Cuvânt (în cazul acesta, în cartea Deuteronomul). Spre deosebire de unii care cred că lucrurile scrise au avut aplicație doar la vremea lor…

Mai am încă douăzeci de întrebări, din propriul studiu, dar le las deoparte. Mă duc la trei lucruri și te rog să alegi unul pentru comentariu. 

• Primul, alegerea: „Îți pun azi înainte viața și binele, moartea și răul (...), binecuvântarea și blestemul” (30:15,19; vezi și 11:26-28). „Alege viața!” 

• Cel de-al doilea, purtarea de grijă a Domnului: „Domnul îți va deschide comoara Lui cea bună, cerul” (28:12); „Să nu se înfățișeze cu mâinile goale înaintea Domnului. Fiecare să dea ce va putea, după binecuvântarea pe care i-o va da Domnul, Dumnezeul tău” (16:16,17). 

• Al treilea, potențialul: „Porunca aceasta pe care ți-o dau eu azi nu este mai presus de puterile tale” (30:11). 

Aleg prima trimitere.

Singura contribuție a omului la mântuire este libera alegere, fără de care nu putem vorbi despre dragoste. Cu toate că Dumnezeu este atotputernic, El nu trece peste libertatea noastră de alegere. Ne arată cât de mult ne iubește, ne informează, ne avertizează, însă nu alege în locul nostru. Asta ne arată că suntem responsabili pentru viitorul nostru veșnic.

Noi alegem dacă vom fi mântuiți sau nu.

---

Finalul cărții este cutremurător pentru mine. Mă pun în pielea lui Moise, care află de la Dumnezeu că poporul o va lua pe arătură… idolatrie, călcarea legământului (31:16,21,29). Nu era ceva nou pentru Moise („V-ați tot răzvrătit împotriva Domnului de când vă cunosc”, 9:24), dar, acum, întreabă retoric: „Cu cât mai răzvrătiți veți fi după moartea mea” (31:27)? Zic deci, dacă te-ai pune în pielea lui Iosua, cum să iei locul lui Moise? Și cum citești acum: „Întărește-te și îmbărbătează-te” (31:23)? E curaj pentru a le face față canaaniților sau evreilor? Aplic și pentru azi... E mai greu să faci față lumii sau problemelor din biserică?

Loviturile sunt dureroase întotdeauna, însă, când vin din familie, dor mult mai rău decât dacă ar veni din afara ei. Să ne gândim puțin! Cine l-a vândut pe Iosif? Cei din familie sau unii din afară? Cine a vrut să îi omoare cu pietre pe Moise, Caleb și Iosua? Cei din popor sau unii din afară? Cine s-a răsculat împotriva lui Moise, acuzându-l de tot felul de lucruri nedrepte? Aaron și Maria! Rude dintre leviți, precum Core! În final, cine L-a omorât pe Domnul Isus? Cei din neamul Lui, nu? 

Asta nu înseamnă că în biserică găsim doar suferință și rău, însă, dacă vrei să Îl slujești pe Domnul Isus cu adevărat, o să ai parte de încercări dureroase atât în interiorul bisericii, cât și în afara ei. Important este să nu fim noi aceia care pun mâna pe piatră.

Întotdeauna, slujirea presupune tot felul de experiențe, unele frumoase, altele dureroase. Domnul nu le creează pe cele dureroase, însă le poate îngădui și, totodată, poate transforma blestemul în binecuvântare.  

Ca de fiecare dată, după o carte a lui Moise ne îndreptăm spre o secțiune a cărții Psalmii. De data aceasta va fi cartea a V-a, însemnând psalmii de la numărul 107 până la final, 150 (cu totul cam 22 de pagini). Invitatul nostru va fi George Șchiopu, capelanul Universității Adventus.

Vă mulțumim tuturor pentru susținere și vă invităm să distribuiți mai departe aceste dialoguri. „Biblia, într-un an” este un proiect non-profit. Găsiți aici ideea inițială, planul și motivația, emisiunea de la Speranța TV dedicată proiectului și raportul despre primul trimestru.