Când mezinul și-a cerut „partea cuvenită”, tatăl LE-a împărțit averea (spune Iisus), adică le-a dat amândurora „partea cuvenită”, împărțindu-și moștenirea în trei și dând DOUĂ PĂRȚI celui întâi născut (Dt 21:17; Ez 47:13; 1Cr 5:2). Așadar, dreptcredinciosul care rămăsese acasă avea destui iezi din care să se înfrupte cu prietenii lui, dacă ar fi dorit. (Dar mă îndoiesc că un astfel de om avea prieteni!). O inimă de tată care își iubea amândoi fiii și care s-a purtat cu maximă înțelepciune față de amândoi. Este greu de spus care atitudine este mai greu de suportat pentru un tată: rătăcirea mezinului, sau a lui Big Brother.
Recomand spre lectură, celor interesați să aprofundeze pilda, cartea lui Henri J.M. Nouwen „Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă”. A fost publicată de Humanitas. Nouwen trece cititorul prin fiecare rol – fiecare fiu –, iar spre final ne propune să nu rămânem „fii”, ci să devenim „tatăl”. Asta-i concluzia lui: tatăl este modelul de urmat, iar viața noastră de credință trebuie să ducă într-acolo.
Pilda vorbește, într-un anumit sens, despre maturizare spirituală. Ne putem gândi lesne la adolescenții de azi – nemulțumiri, furie, răzvrătire, comportamente riscante, teribilism, dorință fierbinte de a fi cu prietenii, respingerea autorității părintești. Zici că-s rupți din imaginea mezinului risipitor. Apoi, după ce trec anii de liceu, de facultate, începe „viața”: job, responsabilități, facturi, familie, copii de crescut… Și-i descoperi pe adolescenții de ieri transformați în „tați”, în părinți. S-au maturizat. S-au apropiat din nou de părinții lor. Din acest punct de vedere, pare că situația fratelui mai mare (cu cât o fi fost mai mare?) e mai teribilă.
Criza mezinului e cauzată de lipsa de înțelepciune specifică unei minți necoapte. Parcă-l vezi în el pe celebrul Burattino, fugit de-acasă și căzut în capcana vulpii și a motanului care l-au păcălit să-și îngroape banii în Țara Proștilor, doar-doar s-or înmulți. Însă fratele cel mare, de la care te-ai aștepta la o gândire matură, se dovedește a fi într-o criză mai profundă. E criza fiului din casă. Parcă-l vezi pe Lucifer în ceruri, lângă Creatorul său, mocnind în suflet pe ascuns. Nu-i întâmplător „nesfârșitul” pildei (sau finalul ei deschis). E ca și cum Isus ne-ar spune că e mai ușor să te trezești când ai dat tare cu fruntea de pragul de sus, decât să-ți revii în fire când – asemenea alcoolicului care refuză să admită că are o problemă, o dependență – crezi că ai atins desăvârșirea (cică nu călcase porunca niciodată; era bun de luat la cer).
O variantă (video) pregătită pentru „Săptămâna de rugăciune a familiei”. https://www.youtube.com/watch?v=c_5ijcTPcMI
Foarte fain! Multumesc!
Când mezinul și-a cerut „partea cuvenită”, tatăl LE-a împărțit averea (spune Iisus), adică le-a dat amândurora „partea cuvenită”, împărțindu-și moștenirea în trei și dând DOUĂ PĂRȚI celui întâi născut (Dt 21:17; Ez 47:13; 1Cr 5:2). Așadar, dreptcredinciosul care rămăsese acasă avea destui iezi din care să se înfrupte cu prietenii lui, dacă ar fi dorit. (Dar mă îndoiesc că un astfel de om avea prieteni!). O inimă de tată care își iubea amândoi fiii și care s-a purtat cu maximă înțelepciune față de amândoi. Este greu de spus care atitudine este mai greu de suportat pentru un tată: rătăcirea mezinului, sau a lui Big Brother.
Recomand spre lectură, celor interesați să aprofundeze pilda, cartea lui Henri J.M. Nouwen „Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă”. A fost publicată de Humanitas. Nouwen trece cititorul prin fiecare rol – fiecare fiu –, iar spre final ne propune să nu rămânem „fii”, ci să devenim „tatăl”. Asta-i concluzia lui: tatăl este modelul de urmat, iar viața noastră de credință trebuie să ducă într-acolo.
Pilda vorbește, într-un anumit sens, despre maturizare spirituală. Ne putem gândi lesne la adolescenții de azi – nemulțumiri, furie, răzvrătire, comportamente riscante, teribilism, dorință fierbinte de a fi cu prietenii, respingerea autorității părintești. Zici că-s rupți din imaginea mezinului risipitor. Apoi, după ce trec anii de liceu, de facultate, începe „viața”: job, responsabilități, facturi, familie, copii de crescut… Și-i descoperi pe adolescenții de ieri transformați în „tați”, în părinți. S-au maturizat. S-au apropiat din nou de părinții lor. Din acest punct de vedere, pare că situația fratelui mai mare (cu cât o fi fost mai mare?) e mai teribilă.
Criza mezinului e cauzată de lipsa de înțelepciune specifică unei minți necoapte. Parcă-l vezi în el pe celebrul Burattino, fugit de-acasă și căzut în capcana vulpii și a motanului care l-au păcălit să-și îngroape banii în Țara Proștilor, doar-doar s-or înmulți. Însă fratele cel mare, de la care te-ai aștepta la o gândire matură, se dovedește a fi într-o criză mai profundă. E criza fiului din casă. Parcă-l vezi pe Lucifer în ceruri, lângă Creatorul său, mocnind în suflet pe ascuns. Nu-i întâmplător „nesfârșitul” pildei (sau finalul ei deschis). E ca și cum Isus ne-ar spune că e mai ușor să te trezești când ai dat tare cu fruntea de pragul de sus, decât să-ți revii în fire când – asemenea alcoolicului care refuză să admită că are o problemă, o dependență – crezi că ai atins desăvârșirea (cică nu călcase porunca niciodată; era bun de luat la cer).