Ce l-a întors pe fiul risipitor?

Tot scandalul a pornit de la o avere... Oare și întoarcerea tot de acolo?

Ori de câte ori citim pilda fiului risipitor (Luca 15:11-32), călcăm pe un teren bătătorit. Lectura curge pe repere cunoscute, trei personaje-cheie și acțiunile lor – o viață risipitoare a fiului celui mic, o îndârjire parțial justificată a fratelui mai mare, o bunătate parcă nelimitată a tatălui. Întorsătura întregii povești este… întoarcerea fiului.

Am auzit pilda aceasta de nenumărate ori, am citit-o, am văzut-o ilustrată. Uneori descoperim nuanțe noi, în funcție de accentul pe care îl pune un autor sau un predicator, un regizor de film.

Spre exemplu, în filmul lui Zeffirelli Isus spune pilda asta în casa lui Levi Matei, vameșul. Biblia nu ne detaliază contextul, dar în film sunt suprapuse trei evenimente într-unul singur: ospățul din casa vameșului (Matei 9), rostirea pildei fiului risipitor (Luca 15), și atitudinea ostilă a sfinților față de vameșul Zacheu (Luca 19). În casa lui Levi Matei sunt numai fii risipitori și fiice de aceeași teapă. Iar Simon Petru o ascultă de afară, nedorind să intre într-o așa casă. Este evident care-i un fiu și care-i celălalt. Este clar cine ilustrează profilul tatălui.

Citind parabola aceasta, ascultând, urmărind-o, sunt vremuri când te regăsești în fiul risipitor, alteori ești tatăl, iar alteori (mai greu de recunoscut) ești fiul cel mare.

Intrigi

Pilda are și câteva „lipsuri”. Nu defecte, ci lucruri care lipsesc, detalii pe care ne-am fi dorit din tot sufletul să le știm. Spre exemplu, dacă ne-am întreba: unde este mama celor doi fii? Nu vi se pare ciudat că persoana aceasta lipsește? (Poate țineți minte mâna dreaptă a tatălui, din pictura lui Rembrandt.) Oare ce rol a jucat femeia aceasta în spatele scenei? Sau, dacă ne-am gândi la tatăl acela, oare nu a avut mai multe discuții cu fiul, cu fiii? Chiar așa, a cedat din prima și i-a dat toată averea? Și, când a dat-o unuia, oare nu i-a dat-o și celuilalt?

Mergând la capătul celălalt al poveștii, citim încheierea pildei și ne gândim: oare a intrat fiul cel mare în casă sau nu? (Nu simțiți că îi lipsește finalul? Probabil Isus a lăsat intenționat așa. Și dacă finalul este în ceea ce spune tatăl, și nu în gestul celuilalt fiu?!…) Aș putea continua și cu altfel de întrebări: cum ar fi fost dacă omul avea trei fii? Oare ar fi fost la fel dacă avea fete?

Pivotul

Fără îndoială, punctul pivot al întregii pilde este întoarcerea fiului risipitor. La fel de uimitoare este și reacția plină de har a tatălui. Despre atitudinea fratelui mai mare suntem încă într-o zonă nesigură: are dreptate, până la un punct.

Una din întrebările-cheie pentru această pildă este „ce l-a întors pe fiul risipitor?”

• Deducem rapid un calcul materialist – decât încrezut și pârlit prin lume, mai bine argat la tata. (Nu era prost.)

• Putem să distingem o criză existențială – ce să faci, să mori de foame? (Încearcă ultima șansă.)

• Poate a fost o înviorare a conștiinței, să recunoști unde ai greșit și să cauți să îndrepți. (Deci mai era o urmă de ceva bun acolo?)

Vreau să vă prezint un alt unghi. Care să dea speranță. Cred că ce l-a întors a fost cuvântul-cheie al pildei. „Averea.” Dar nu cea materială…

Repovestire (până la un punct)

Fiul cel mic pare sătul de viața trăită în umbra tatălui său. Pe de altă parte, nu vrea nicidecum să fie o clonă a fratelui mai mare. Vrea să plece în lume, dar nu cu mâna goală. Își cere partea de avere și, în loc să primească una după cap (unde să-și bage mințile), chiar intră în posesia unei averi considerabile. O ia cu bucurie, își face bagajele și pleacă.

În cât timp? „Nu după multe zile”, căci avea răbdarea întinsă la maximum. Unde a plecat? „Într-o țară îndepărtată.” Este departe, cât mai departe, pentru ca tensiunea să fie redusă la zero: nimic din ce vede acum, din ceea ce aude nu-i mai aduce aminte de ceea ce trăise până atunci. Urmărește o debarasare totală de trecut, o dezintoxicare, un reset complet.

Și trăiește bine o vreme, într-un anturaj aparte. Dar Biblia nu-i dă multe șanse: eroul nostru risipește averea ducând o viață destrăbălată. Din spusele de mai târziu ale fratelui mai mare, care avea sursele lui de informație, nu era vorba de mâncare, băutură și chefuri, deși probabil că și acestea și-au avut locul lor. Acuza este clară, „a mâncat averea cu femeile desfrânate”. Vorbim de curvie, de imoralitate crasă, de un stil de viață cu totul și cu totul diferit de orice trăise înainte.

Lucrurile iau o întorsătură neașteptată când o criză îl pune în genunchi. Nu pe genunchi, nu încă. Doar în genunchi. Stă scris că „a venit o foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă”. Ca orice criză, și aceasta vine „după ce [el] a cheltuit totul”. Nu putea să apară atunci când totul mergea bine? Iar el, ca un tânăr ambițios, să facă două piruete, o investiție cu cap, și apoi să plutească lin pe deasupra valurilor crizei, trăind din venituri pasive?

Dream on…

Realitatea este că „după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă.” Prima opțiune nu este aceea de a fugi, de a se dezlipi, ci de a se lipi… Sună un pic ciudat. Biblia spune că „s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia” (i-o fi arătat milă?) Dezlipit de familie, eroul nostru s-a lipit de străini. Lipitura e artificială, căci străinul l-a trimis pe câmp, să-i păzească porcii. Evident, aceasta a fost o soluție absolut jenantă pentru un evreu – să îngrijești de porci, de porcii unui păgân. Dar, ținând cont în ce anturaje de învârtise până atunci, porcăria asta nu era ceva strigător la ceruri. (Încă îi dăm credit, ar fi putut să meargă la furat, să se apuce de tâlhării…)

Punctul de maximă tensiune este însă unul de reflecție.

Nu are un vis, nu pune un semn, nu i se întâmplă nimic extraordinar. În monotonia și lipsa de orice țintă, de orice orizont, fiul gândește totuși: porcii au ce mânca, el nu; de porci are grijă el, dar de sine însuși… nimeni; porcii nu se îngrijesc de ziua de mâine, el nu știe dacă o mai apucă. Norma lui de hrană pare a fi sub cea a porcilor, căci Biblia spune că „mult ar fi dorit să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni.”

Nu știm câte zile sau săptămâni a petrecut în mocirla aceea, până când a avut momentul zero – s-a săturat să nu se sature. Undeva are o străfulgerare pe care Biblia o numește „și-a venit în fire”. „I-a venit mintea la cap”, ar fi zis împăratul Nebucadnețar (Daniel 4:34, 36). Înțelegem că până atunci s-a păcălit, a negat realitatea, a vrut să trăiască într-o lume imaginară, virtuală, unde să nu fie supus constrângerilor. Iar la un moment dat se trezește (se recunoaște) într-o înfundătură, fără nicio scăpare.

Atunci și acolo ia marea hotărâre.

Se va întoarce.

Ce l-a făcut să se întoarcă?

Nu caut să sap în ceea ce l-a împins, ci ceea ce l-a atras. Care-i diferența? Putem spune că l-a împins foamea. L-a împins starea deznădăjduită în care se afla. L-a împins lipsa oricărui orizont pozitiv.

Mai interesant este însă ce l-a atras? Ce magnet a fost acolo?

Am trei linii directoare: amintirile, valorile și relațiile. Practic a fost o redescoperire a tuturor lucrurilor bune din casa tatălui său.

Să începem cu începutul.

Amintirile

Primele cuvinte pe care le gândește sunt legate de ceea ce a lăsat în urmă, de viața de la ferma părinților săi. „Câți argați?” Hm, și el este acum unul.

Câți argați? Clar, mulți. Bătrânul avea o gospodărie, poate o fermă, de ce nu o moșie.

Mulți argați. Și el este unul. Și e singur.

Argați ai cui? Ai tatălui. El este al unui păgân.

Nu am uitat că tânărul plecase imediat și departe? Voia să uite. Acum amintirile îl atrag. Nu mai sunt acre, nu mai sunt coșmaruri, ci vede cu alți ochi. Amintirile pe care le are sunt de belșug, de suficientă pâine. Foametea este ceva inimaginabil în curtea părintelui său. În alte cuvinte, ce gândește și ce-și aduce aminte fiul este un sincer „Era bine la tata…”

(Fac o paranteză aici: Niciun fiu risipitor nu pleacă decât dintr-un belșug. Chiar dacă tu ca părinte crezi că n-ai făcut ce trebuia, că ai greșit nedând sau nefăcând cutare lucru. Poate nu ai greșit cu nimic. Poate nu ai greșit cât de mult crezi…)

Amintirile îi dau speranță fiului, îl ajută să-și creeze un orizont de așteptare pozitiv. Știe că există o clară posibilitate de a fi și altfel. El a trăit belșugul la fel de autentic pe cât trăiește acum foametea. Amintirile au darul acesta de a atrage.

Dar este mai mult decât atât.

Valorile

Fiul gândește: „Tatăl meu are argați care nu mor de foame.” Este o dovadă a unei gospodăriri înțelepte, a unui stil de viață echilibrat, în ultimă instanță a binecuvântării primite de la Dumnezeu.

Nu am zis nimic despre Dumnezeu până acum? Nici Isus nu a zis, nici povestea, nici personajele… Abia mai târziu apare ideea „am păcătuit împotriva cerului.” Ca dovadă că exista și un alt substrat acolo, spiritual și religios.

Ce valori sunt în casa tatălui său? Dragoste. Integritate. Slujire. Pace. Compasiune. Respect. Ordine. Echilibru. Leadership spiritual. Cu ceva vreme în urmă i se părea că e strictețe, amărăciune, armată, reguli, tensiune, nedreptate, clar… nedreptate.

Dacă argații au belșug de pâine, cum ar avea fiii? (Dar nu îndrăznește până acolo.)

Amintirile sunt nu doar un vis, o casă frumoasă cu flori în grădină. Acum vede temelia clădită de părinții săi, știe că tot ceea ce era acolo era fundamentat pe niște valori. Și acestea îl atrag.

Recapitulez: Amintirile sunt plăcute, mângâietoare. Valorile sunt certe, puncte de reper inconfundabile.

Și mai este încă ceva.

Relațiile

Dincolo de orice plan („mă voi scula și mă voi duce”), dincolo de orice calcul făcut („fă-mă ca pe unul dintre argați”), fiul are în minte o întâlnire. Nu cu argații, nu cu fratele, nu pe ușa din dos. Ci frontală, cu tatăl. „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu și-i voi zice: Tată…”

Până atunci „tatăl” probabil fusese babacul, ăl bătrân, tataie. Sau, boierul, mister Știe-tot (The-Smart-One). Țineți minte că și-a cerut partea de avere și a plecat? Era ca și cum i-ar fi zis părintelui… „auzi, știi ceva, ești cu un picior în groapă. Ai un fiu, cel mare, care-ți va purta de grijă și ție și gospodăriei. Eu plec. Hai, împarte averea cât mai repede.”

Întâlnirea de acum este decisivă. E cu… el. Cu acela! Iar primul cuvânt pe care-l va zice este „tată”. (Mamele își vor imagina, de asemenea, cuvântul „mamă”.)

Cred că relația aceasta este indestructibilă, este de la Dumnezeu. Ne pare nouă că s-au distanțat, că nu ne mai văd cu ochi buni, că s-au apropiat („lipit”) parcă mai mult de alții, etc. Dar este o vorbă din popor, „ce intră cu laptele mai iese cu duhul”.

Nicio criză nu va frânge relația între părinți și copii. Rămasă gravidă, fata aia tot e primită. Fugit de acasă, golanul tot e primit. Bătută de soț, părinții tot își vor primi fata acasă cu brațele deschise. Da, chiar dacă s-a măritat împotriva voinței lor.

Cum arată un fiu sau o fiică risipitoare?

Cel din pildă are minime grosolane: vrea banii când părinții încă trăiesc, se duce la curve, sparge toți banii, ajunge vai de mama lui, chiar la porci. O mai fi făcut el și altele, dar nu citim că a furat, n-a dat în cap la oameni, nu s-a închinat la idoli…

Fiul risipitor poate fi cel ce vrea să facă altceva decât cred părinții că ar fi mai bine. Un stil de viață fără stil… trăit nesănătos, lenevie, dependențe, lipsă de orizont. O altă meserie decât ar crede tata. O altă facultate decât ar vrea mama (sau niciuna). Însurat cu altcineva decât ar vrea părinții. Fugit de acasă. Plecat din țară. Un om care nu mai crede ce cred părinții. Care poate și-a schimbat religia. Sau sexul. Sau cine mai știe…

Magnetul

Cred că ceea ce l-a atras pe fiul risipitor este o întreită putere: amintirile, valorile și relațiile. Las bucuria de a reciti pilda în cheia aceasta. Și accentuez faptul că gândurile acestea nu sunt o forțare a lucrurilor. Dacă privim (pe fugă) la fratele mai mare: îmbufnat cum îl știm („întărâtat de mânie”), îl înfruntă pe tatăl său, aceleași trei dimensiuni se regăsesc clar, mai clar ca niciodată.

• Amintirile: „Eu îți slujesc ca un rob de atâția ani… și niciodată… și niciodată…”

• Valorile: „Nu ți-am călcat porunca. […] Nu mi-ai dat.”

• Relațiile: „Când a venit acest fiu al tău…” (că eu nu sunt fiu, sunt rob.)

Frumusețea este când tatăl îi răspunde pe aceleași coordonate.

• Amintirile: „Tu întotdeauna ești cu mine.”

• Valorile: „Tot ce am eu este al tău.”

• Relațiile: „Fiule… Acest frate al tău” (nu doar „acest fiu al meu”).

A-Ve-Re (concluzie)

Toată pilda are în centrul ei o avere. Ceva ce tatăl are și împarte. Ceva ce fiul cel mic risipește în lumea largă. Ceva ce fiul cel mare e incapabil să-și însușească, deși e acolo, la prima mână. Vorbim de o avere dincolo de cea materială, de averea familiei – a amintirilor, a valorilor, a relațiilor. O avere regăsită, completată, înmulțită. Reîmpărțită. Reînmulțită.

A – amintiri. Avem chemarea de a construi amintiri frumoase. Copiii noștri își vor aduce aminte de ele. Când? Când lumea le va fi urâtă, și orizontul negru, și neîmplinirile îi vor presa. Uitarea, dacă am personifica-o, stă mereu cu sufletul la gură, pentru că Amintirea, o singură amintire frumoasă poate schimba totul.

V – valori. Avem misiunea de a trăi o viață bazată pe valori. Își vor aduce rodul lor. Departe de fățărnicii, de fariseime, de formalism, copiii noștri trebuie să știe că tata a fost om integru, mama a fost femeie cinstită, să știe că la noi în casă a fost respect, că am crescut într-un cadru normal.

R – relații. Chiar dacă ei pleacă, noi avem obligația de a rămâne. Și obligația de a rămâne tata, mama. Obligația de a trăi mai departe valorile, de a confirma amintirile, de a valida relațiile. De a rămâne cu mâna streașină la ochi, spre întoarcerea fiului sau a fiicei.

Dumnezeu știe cel mai bine prin ce trece fiecare, pentru că El Însuși a trecut pe aici.

„Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu niciun chip. Iată că te-am săpat pe mâinile Mele…” (Isaia 49:15-16)