Invitatul de astăzi pe „Drumul spre Emaus” este filologul și redactorul Cristinel Sava. Alături de el am mai discutat, aici, pe marginea Evangheliei după Luca, un interviu ce va ajunge, în curând, la o mie de vizualizări.
Cristinel Sava face parte din echipa interconfesională de revizuire a traducerii Cornilescu. Așadar, un invitat potrivit pentru a deschide cartea Apocalipsa.
Apocalipsa e percepută ca fiind despre viitor – „lucrurile care au să se întâmple în curând” (1:1), „căci vremea este aproape” (1:3). La un program de evanghelizare, textele sună bine, asortate cu „semne ale timpului”. Dar ele trebuie să fi fost aplicabile și acum 160 de ani, și acum 1.000 de ani și, mai ales, în primul secol al erei creștine. Cum privești cuvintele de început ale cărții? (Vezi și 1:19 și 22:10.)
Ar trebui să remarcăm mai întâi că noțiunea de lucruri care se vor întâmpla „curând” apare prima dată în introducerea cărții. La fel, ideea că „vremea este aproape”. Este în primul rând percepția lui Ioan. Dar și Pavel le scria credincioșilor din Roma că Dumnezeu îl va zdrobi pe Satana sub picioarele lor „în curând” (Romani 16:20). Speranța revenirii iminente a lui Hristos era vie în rândul credincioșilor din secolul I, fiind alimentată de Hristos Însuși. Finalul cărții reia identic cuvintele, de data asta ieșite chiar din gura Mântuitorului: „Iată, Eu vin curând!” (22:7) și „vremea este aproape” (22:10).
Ce înseamnă „curând” la Dumnezeu? Nu știu. Privim din perspectiva vieții noastre limitate, dar o viață de om e o picătură în oceanul veșniciei. Să ne gândim că, în profeția biblică, un an e simbolizat printr-o zi, iar, „pentru Domnul […], o mie de ani sunt ca o zi” (2 Petru 3:8). Perspectivele ne sunt diferite. În plus, spune Petru, dorința lui Dumnezeu este „ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3:9). El ne mai oferă „și anul acesta” (Luca 13:8), ca să ne pocăim.
Poate că aparenta „întârziere” e o altă fațetă a harului Său.
Cât privește „potrivirea” profețiilor atât la secolul I, cât și ulterior, de-a lungul istoriei, din punctul meu de vedere nu este decât un alt exemplu că istoria se repetă. Cum ar zice Eclesiastul, „nimic nou sub soare” (Eclesiastul 1:9).
Urmăresc cele 7 biserici. Știu interpretarea că seria aceasta ar putea acoperi traseul Bisericii în era creștină. Nu m-am regăsit niciodată în Laodiceea (deja sunt mândru). Am fost atras întotdeauna de Filadelfia – promisiunea din 3:10,11 este extraordinară. În care biserică din cele șapte te vezi membru?
Dubla interpretare reiese chiar din text: lui Ioan i se spune să scrie „lucrurile care sunt”, dar și lucrurile „care au să fie după ele” (1:19). Mesajele adresate unor biserici contemporane apostolului se „potrivesc” și Bisericii, indiferent de confesiune, de-a lungul istoriei. Scrisorile acestea vizează transformarea (neplăcută) a Bisericii de-a lungul timpului până la revenirea lui Hristos.
Putem vedea succesiunea de faze ale istoriei Bisericii și ca pe un film. Orice film se oprește la Filadelfia, la happy-end. Asta vrea publicul să vadă. Viața însă continuă, iar după momentul de vârf vine valea. Noi suntem în vale. Nu avem cum să fim pe vârful filadelfian. Dar, personal, n-aș vrea să fiu în altă parte. Promisiunea făcută Filadelfiei e extraordinară, dar aș vrea să subliniez că Laodiceea e singura care primește o declarație de dragoste surprinzătoare. Nu ne așteptăm ca, după atâtea mustrări și avertizări (ticăloși, nenorociți, „am să te vărs din gura Mea”), să urmeze ceva pozitiv, totuși Dumnezeu ne zice, laodiceenilor călduți: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc” (1:19). Mă emoționează până la lacrimi declarația și îmi dă imbold să fiu plin de râvnă și să mă pocăiesc.
În Apocalipsa se ridică multe întrebări. O pun pe singura crucială, cea care amuțește întregul Univers: „Cine este vrednic să deschidă cartea?” (5:2).
Nu e decât unul singur vrednic să deschidă cartea – Leul din seminția lui Iuda, care este de fapt un Miel înjunghiat. Motivul pentru care e vrednic – a fost înjunghiat și a răscumpărat prin sângele Său orice om, făcând din cei răscumpărați astfel o împărăție și preoți ai lui Dumnezeu (5:9,10).
În ce privește conținutul cărții, nu ni se spune care ar fi, dar imaginea unui sul scris pe o parte și pe alta mai apare în Ezechiel 2 și 3. Acel sul conținea „bocete, plângeri și gemete” (Ezechiel 2:10) – avertismente și pedepse care vizau poporul Israel pentru răzvrătirea și îndărătnicia lui. Ar putea fi vorba de avertismente și pedepse pentru răzvrătirea și îndărătnicia Bisericii. Iar descrierea pe care o face profetul este teribilă: Biserica pornește, sub conducerea lui Hristos, biruitoare „și ca să biruiască” (Apocalipsa 6:2), dar, de-a lungul istoriei sale, ajunge să aducă cu sine miasma morții, atât spirituale, cât și fizice. Deschiderea cărții, după ce sunt rupte pecețile, nu e altceva decât revenirea lui Hristos.
Poți să îmi faci un mic bestiar? Who’s who in Revelation… Miel, balaur, făpturi vii, cai, lăcuste, un vultur, fiare (din mare, din pământ, stacojie) etc.
Făpturile vii, cu câte șase aripi, pline cu ochi, semănând, prima, cu un leu, a doua, cu un vițel, a treia, cu un om, iar a patra, cu un vultur (4:7), trimit la făpturile vii din Ezechiel (1:10; 10:13,14). Conform unei tradiții evreiești, ele reprezintă întreaga creație, care Îi dă slavă lui Dumnezeu.
Leul din seminția lui Iuda (5:5) e totuna cu Mielul înjunghiat (5:6; 7:10; 14:1), ambele – simboluri ale lui Hristos.
Caii din capitolul 6 reprezintă, în opinia mea, caracterul pe care îl capătă Biserica în evoluția ei: albul reprezintă puritatea inițială, roșul – caracterul sângeros al perioadei dominate de măcelăriri reciproce, negrul – întunericul spiritual, caracterizat de absența grâului (simbol al Cuvântului lui Dumnezeu), iar gălbuiul – moartea și teroarea pe care le aduce Biserica implicată în cruciade și inchiziții.
Lăcustele sunt simbolul distrugerii; aduc cu ele întunericul adâncului din care au ieșit, întunericul respingerii lui Dumnezeu. Seamănă cu niște cai pregătiți de luptă, dar atacul lor nu distruge de tot Biserica. Mai apoi se reîntorc sub forma unor cai, cu o forță de distrugere mult mai mare. Ele sunt simbolul forțelor seculare și atee apărute pe scena istoriei ca reacție la intoleranța și opresiunea de care a dat dovadă Biserica.
Balaurul e identificat de profet cu Diavolul.
Mai rămân fiarele. Dacă ne uităm în cartea lui Daniel, fiarele sunt sisteme politico-religioase (Babilon, Medo-Persia, Grecia și Roma antică).
Fiara stacojie pe care stă femeia desfrânată (reprezentând Biserica „adulteră” spiritual) iese din adânc (17:8; vezi și 11:7), deci sistemul politico-religios pe care s-a bazat Biserica (nu o anume biserică, ci toate bisericile care încearcă să-și impună principiile religioase prin instrumente politice) e unul care nu provine de la Dumnezeu, ci din abisul respingerii lui Dumnezeu. E un sistem care încearcă să-I ia locul lui Dumnezeu, având semnalmentele balaurului: șapte capete și zece coarne (12:3; 17:7). De asemenea, luptă împotriva celor doi martori (11:7), adică împotriva Scripturii.
Fiara care se ridică din mare își are sediul în zone populate (vezi semnificația apelor în 17:15) și este aceeași cu fiara stacojie care se ridică din adânc (are tot șapte capete și zece coarne [13:1]). Se bazează pe aceleași principii pe care s-au bazat toate sistemele politico-religioase de-a lungul istoriei, având trăsături de leopard, urs și leu și zece coarne (13:2), amintind astfel de fiarele pe care le-a văzut Daniel în viziune (Daniel 7).
Fiara care se ridică din pământ își face apariția dintr-o zonă care îi dă ajutor femeii atunci când e persecutată de balaur. Fiind în antiteză cu apele, simbol al zonelor populate, pământul reprezintă zona nepopulată unde creștinii persecutați au găsit adăpost – America de Nord. Din păcate, deși pornește ca un miel (deci creștină), ajunge să vorbească tot ca balaurul. Nici nu are cum altfel, fiindcă este tot „fiară”, adică se bazează tot pe îmbinarea politicului cu religiosul. Din acest loc apare ideea realizării unei imagini a fiarei care s-a ridicat din mare, imagine care urmează apoi să impună un semn al fiarei dintâi.
Încă un lucru ar fi de subliniat: femeia curată alege să se bazeze pe vulturul cel mare (12:14), adică pe Dumnezeu (vezi Exodul 19:4), pe când femeia desfrânată alege să se bazeze pe „fiară”, adică pe sprijinul politic.
Capitolul 12 e, pentru mine, cel mai important din toată cartea. Îmi spune despre Isus (copilul), despre marea luptă începută în cer, despre identitatea rămășiței, despre victorie etc. Dacă citesc în ordinea derulării scenelor, atunci a fost un război în cer după înălțarea lui Isus!
Știm din Iov că Satana avea acces în consiliul „fiilor lui Dumnezeu” (Iov 1:6), unde își îndeplinea misiunea de „pârâș”, care „zi și noapte […] pâra înaintea Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 12:10). Se considera, probabil, conducătorul și reprezentantul planetei noastre în acel consiliu. Însă moartea lui Isus pune capăt acestei situații: zdrobirea capului șarpelui (împlinirea unei profeții vechi de când lumea [Geneza 3:15]) a însemnat pentru Satana și îngerii căzuți că „locul lor nu li s-a mai găsit în cer” (Apocalipsa 12:8).
Pun înainte trei situații fără corespondent în lumea noastră. Un pom al vieții sădit pe ambele maluri ale unui râu (22:2); un scaun de domnie care are în mijloc și împrejur patru făpturi vii (4:6); patru îngeri plasați în cele patru colțuri ale pământului (7:1). Cum citești Apocalipsa, între realitate și metaforă, între o lume plată și una tridimensională (sau multidimensională)?
E vorba de realități pe care nu le putem înțelege în cadrul nostru de gândire. Pavel vorbește de „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut […] și la inima omului nu s-au suit” (1 Corinteni 2:9). Ezechiel, la fel, vede slava lui Dumnezeu și, când e vorba să o descrie, ne așterne înaintea ochilor o învălmășeală de heruvimi, roți și făpturi vii. În cazul cărții Apocalipsa, accentul ar trebui pus pe înțelegerea simbolurilor și mai puțin pe creionarea unei imagini vizuale.
Citesc capitolul 17 și-mi pare scenariu de film – alianțe, conspirații, acorduri, presiuni politice, acoperire internațională, persecuție a credincioșilor. Cine-i „femeia” și de ce se miră apostolul vizionar (17:6,7)?
Femeia este poporul lui Dumnezeu, în cazul de față Biserica. Nu este niciun dubiu aici, având în vedere profețiile veterotestamentare în care poporul israelit e reprezentat printr-o femeie, de multe ori necredincioasă Soțului ei, lui Dumnezeu.
Pentru Ioan trebuie să fi fost un șoc viziunile acestea.
Puneți-vă în locul lui: e aproape de sfârșitul vieții, a insistat atâta în scrierile lui că trăsătura de căpătâi a unui creștin trebuie să fie dragostea, iar acum vede în viziune Biserica asta iubită, care trebuia să păstreze credința lui Isus, nu doar îndepărtată de Dumnezeu, ci îmbătată de sângele celor care I-au rămas credincioși lui Isus! Probabil că asta îl și face să acorde un spațiu atât de amplu în evanghelia sa (scrisă după întoarcerea de pe insula Patmos) discursului și rugăciunii lui Isus pentru unitatea Bisericii.
10x – Întrebări la foc automat
Cei o sută patruzeci și patru de mii (7:4). Numărați la catalog sau un număr simbolic pentru marea gloată (7:9)?
Ar fi trist dacă, din miliardele de oameni, doar o sută patruzeci și patru de mii ar fi mântuiți. Pătratul unui număr simbolic (12) înmulțit cu 1.000 – nu are cum să fie decât simbolic.
Cum adică mai bine rece sau în clocot (3:15)? Ce e bine la „rece”?
Faptul că „rece” e pus înaintea stării de dorit – „în clocot” – ne arată că e preferabil să fii chiar și sloi de gheață decât căldicel, fiindcă, în condițiile propice, un sloi de gheață se poate topi.
Apolion = Napoleon (9:11)?
Doar dacă pe Napoleon îl poți traduce prin Abadon.
Antipa = anti-papa (2:13)?
Antipa era un nume folosit în vremea aceea. Cel mai probabil, a fost un martir din Pergam.
Armaghedon = Orientul Mijlociu (16:16)?
Armaghedon, în traducere, înseamnă „muntele Meghidon”. Or, Meghido(n)ul e o vale asociată cu jalea în Vechiul Testament (2 Cronici 35:22; Zaharia 12:11). Bătălia de la Armaghedon este bătălia împotriva muntelui (ebr. har), simbolul Împărăției lui Dumnezeu (Daniel 2:35,44,45; 11:45), care va avea ca rezultat o jale mare, ca aceea asociată cu valea Meghido. E războiul răzvrătirii supreme (cf. 19:19), căreia Dumnezeu îi va pune capăt în cele din urmă (16:17-21).
O fiară are puterea de a coborî foc din cer (13:13). Ca la Ilie sau ca la Cincizecime?
Ca la Ilie. Focul acesta e orice lucru de care e nevoie ca să fim convinși să dezertăm din rândurile lui Dumnezeu. Uneori, chiar imitarea lucrării Duhului Sfânt.
„Iată, Eu vin ca un hoț” (16:15). Să fim polițiști?
Hoțul vine când – și fiindcă – nu-l aștepți. Să fim așteptători!
„Cine se poate asemăna cu fiara” (13:4)?
Apostazia și uzurparea supremă: de la Miha-il („cine este ca Dumnezeu?”) la mihafiara.
Cât costă „sufletele oamenilor” pe piața babiloniană (18:13)?
O nimica toată. Uneori, se vând pe o ciorbă de linte.
De ce nu putea nimeni să învețe cântarea cea nouă (14:3)?
Fiindcă nu se învață după note, ci trecând prin „necazul cel mare” (7:14). E o cântare a experienței păcatului.
„Mărturia lui Isus este duhul prorociei” (19:10). Sună criptic. Poți tălmăci?
Nu pot să nu văd paralelismul perfect dintre situația descrisă în 19:9,10 și cea din 22:8,9: Ioan cade la picioarele îngerului, ca să i se închine, gest la care îngerul îi dă răspunsuri aproape identice:
„Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine și cu frații tăi care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!” (19:10).
„Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine și cu frații tăi, prorocii, și cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta” (22:9).
Deduc că „mărturia lui Isus”, echivalată de Ioan cu „duhul prorociei”, e reprezentată de toate profețiile venite prin inspirația Duhului Sfânt, iar în cazul de față conținutul viziunilor profetice ale lui Ioan.
Echivalența asta o vedem chiar de la începutul cărții, unde „mărturia lui Isus Hristos” e pusă pe același plan cu „tot ce a văzut [Ioan]” (1:2; cf. traducerea EDCR: „mărturia lui Isus Hristos, anume tot ce a văzut”). În plus, mărturia lui Isus și păzirea poruncilor lui Dumnezeu sunt asociate în viața „rămășiței”, adică a celor credincioși lui Dumnezeu în timpul sfârșitului, de unde deducem că aceștia vor fi caracterizați de trăirea după criteriile lui Dumnezeu și de raportarea la profețiile inspirate pentru a găsi călăuzire.
Un text care dă bătaie de cap este: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe […] cine este sfânt să se sfințească și mai departe” (22:11). Unii îl văd ca pe o constatare (restrictivă) după ce zarurile au fost aruncate. Alții, dimpotrivă, îl văd ca pe o vestire a libertății de alegere în vederea încercării ce vine. Tu ce crezi?
E important contextul. Îngerul îi spune lui Ioan să nu pecetluiască profeția, în antiteză cu ce i se spune lui Daniel: „Cuvintele acestea vor fi ascunse și pecetluite…” (Daniel 12:9). Și la Daniel, după indicația privind pecetluirea cărții, vine o sentință asemănătoare: „Cei răi vor face răul și niciunul din cei răi nu va înțelege, dar cei pricepuți vor înțelege” (Daniel 12:10). Imaginea cărții trimite și la Ezechiel 2–3, unde prin „carte” e simbolizat mesajul pentru poporul israelit, iar Dumnezeu spune: „Cine vrea să asculte să asculte; cine nu vrea să n-asculte!” (Ezechiel 3:27). Aceia care vor să fie nedrepți vor rămâne așa, chiar dacă vor primi avertismentele din cartea aceasta. La urma urmei, în versetul 17 Dumnezeu promite că celor însetați le va da apa vieții fără plată. Dar, dacă nu ești însetat…
„El va șterge orice lacrimă din ochii lor” (21:4). Zi-mi textul tău de suflet din Apocalipsa!
Nu cred să existe text mai plin de speranță ca acesta. Mai ales continuarea:
„Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
Nu va mai fi Covid care să fure bunici, nu va mai fi război care să fure tați, frați și copii inocenți, nu vor mai fi accidente mortale, nu va mai fi cancer care să sugă viața din noi, nu va mai fi procesul ăsta mizerabil de îmbătrânire care face din noi umbre de oameni. Toate astea sunt lucrurile dintâi, dar ne așteaptă lucruri la care nici cu gândul nu gândim.
Finalul e emoționant. Parcă Îl văd pe Dumnezeu aplecându-Se asupra fiecăruia dintre noi și zicându-ne: „Nu mai plânge! A trecut!”
Vă mulțumim pentru încă o carte citită și înțeleasă mai bine pe „Drumul spre Emaus”. În cadrul proiectului „Biblia, într-un an” începem astăzi ultima lună din anul 2023 și citim epistolele celui ce ne-a scris Apocalipsa – 1, 2 și 3 Ioan. Invitații noștri pentru vinerea viitoare sunt Cristina și Gabriel Ișvan. Cristina este directorul de programe al postului Speranța TV, iar Gabriel este pastor, secretarul Conferinței Muntenia.
„Biblia, într-un an” este un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate interviurile la zi, două rapoarte trimestriale și două emisiuni TV dedicate proiectului.
Vă mulțumim!
Bravo Cristi Sava, colegul meu din Academia Romana! Se vede ca ai aprofundat o cartea grea si ai reusit deslusirea simbolurilor ei . Sper sa fi adus mai multa lumina pt cititorul doritor sa studieze Apocalipsa! Personal, am retinut pt mine ce ai scris: “Promisiunea făcută Filadelfiei e extraordinară, dar aș vrea să subliniez că Laodiceea e singura care primește o declarație de dragoste surprinzătoare. Nu ne așteptăm ca, după atâtea mustrări și avertizări (ticăloși, nenorociți, „am să te vărs din gura Mea”), să urmeze ceva pozitiv, totuși Dumnezeu ne zice, laodiceenilor călduți: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc” (1:19). Mă emoționează până la lacrimi declarația și îmi dă imbold să fiu plin de râvnă și să mă pocăiesc”. Finalul e valabil si pt mine. Lacrimi de regret dar si de bucurie pt sansa nemeritata pe care o avem prin pocainta. ! Sper ca este si pt altii un indemn la marturisirea pacatelor si primirea iertarii de la Cel care si-a dat viata pentru ca noi sa avem o sansa la mantuire! Dupa cum ne asigura apostolul Ioan : “ Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca ORICINE crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica”.
Într-adevăr, chiar zilele trecute accentuam într-o discuție cu un prieten același aspect cu privire la Laodiceea - singura căreia i se spune că e iubită (avea nevoie, ca orice copil răzvrătit).
Legat de 3:15, explicația e simplă dacă privim puțin în istorie. Orașul Laodiceea ducea lipsă de surse de apă proprii, așa că apa rece era adusă din munți iar apa caldă, de la izvoarele termale fierbinți de la 10km sud de oraș, prin viaducte. Ambele surse ajungeau în Laodiceea la o temperatură medie, improprie pentru băut(rece) sau pentru baie(fierbinte), motiv de nemulțumire pentru rezidenți. (sursa: Comentariu cultural-istoric al Noului Testament - Craig S. Kenner).
De asemenea, ei aveau o industrie textilă înfloritoare care producea lână de calitate, o școală de medicină care producea un unguent pentru ochi și erau suficient de bogați încât după cutremurul din anul 60 d.Hr să refuze ajutorul împăratului roman pentru a-și reconstrui cetatea și să o reconstruiască singuri. Cu toate acestea, celelalte imputări aduse bisericii Laodiceea și soluțiile oferite de Dumnezeu în 3:18 fac referire exact la bogățiile pe care le avea cetatea pe plan fizic, dar care lipseau bisericii în plan spiritual.
Mulțumesc mult pentru răspunsul la 19:10 (mi-a clarificat o dilemă mai veche) și pentru interviu.
Iar finalul interviului e la fel de frumos și încurajator ca și versetul pe care-l comentează.
Spun și eu, ca apostolul: "Amin! Vino Doamne Isuse!"