2 Corinteni – mângâiere în suferințe

Puterea divină este arătată în mod desăvârșit în slăbiciunea omenească.

Când am creionat proiectul de citire a Bibliei într-un an, cineva mi-a spus din start: „Mie îmi dai 2 Corinteni.” Aveam să înțeleg mai târziu de ce, fiindcă doamna Steliana Sandu – invitata dialogului de azi – se regăsește deplin în tema epistolei, aceea a mângâierii în suferințe.

Răspunsurile sale au fost scrise de mână, cu durere, pe niște foi pe care le-a fotografiat și mi le-a trimis. Transcriind, ici-colo, vedeam în marginea foii colțul unei cutii de medicamente.

Povestea vieții doamnei Steliana Sandu a fost scrisă la persoana I (pe scurt) în capitolul „Drumul meu spre o altfel de viață” din cartea Adevăr pentru viață. Cu ocazia zilei de naștere (da, azi, 5 mai!) dorim ca binecuvântarea Domnului să o însoțească la tot pasul.

Dacă la prima epistolă au fost anumite teme de dezbatere, de învățătură, aici, din start, Pavel este în alt ton. Cuvântul-cheie este „mângâiere” (de vreo zece ori în primele șapte versete; vezi și sinteza din 7:4). În același ton apar „necazul” și „suferința”. Iar versetul 5 al primului capitol pare a da rezoluția: „belșug de suferințe” la pachet cu „belșug... de mângâiere”. E real? 

Da, dar prin Hristos. „Dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea și mântuirea voastră; dacă suntem mângâiați, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdați aceleași suferințe ca și noi” (1:6). Parafrazat (1:7), dacă luați parte la suferințele noastre, veți lua parte și la mângâierea noastră.

Mângâierea este, într-adevăr, tema întregii epistole. Pavel adâncește semnificația crucii în termenii suferinței și experienței personale: pleacă de la suferințele lui Isus – așa suferim și noi; dar El a înviat – tot așa și noi.

Cunoscând puterea învierii Lui, care mângâie și vindecă, împărtășim bucuria speranței în ziua în care vom primi trupuri noi.

În Galateni, Pavel e mânios; în Filipeni, e bucuros. În 2 Corinteni e adânc mâhnit, și asta se vede. Însă poate vorbi de mângâiere ca urmare a suferințelor prin care a trecut. Sensul cuvântului mângâiere este acela de a chema pe cineva aproape, de a îndemna, de a trata prietenește – un om îl poate sprijini pe aproapele său prin cuvinte care schimbă o stare sau o situație. Cum? Încurajându-l, dându-i o speranță nouă, o direcție nouă, o înțelegere nouă a sensului vieții. Mai mult decât o consolare...

Când apostolul suferă, bisericile sunt mângâiate; are loc un transfer de sentimente între el și biserica cu care se identifică, considerându-se parte a ei. Suferința i-a conturat lui Pavel o viziune nouă despre Dumnezeu.

Cum este iertat „curvarul din Corint” (2:5-11)? Dar cel din biserica mea?

Pedeapsa impusă e necesară, dar să fie însoțită de iertare și de mângâiere, ca să nu fie doborât de întristare. „Reafirmați-vă dragostea față de el”, ar zice Pavel (2:8). 

Rigoarea disciplinei spirituale ne îndeamnă la o iertare care uită greșeala. La solicitarea lui Pavel, biserica a pus pe cineva sub disciplină severă, astfel că, acum, apostolul simte nevoia ca biserica să treacă la nivelul următor al disciplinării spirituale. Adică la iertare și conciliere, așa încât să se mențină coeziunea vieții comunitare. Ce i se întâmplă unui membru îi afectează pe toți. Este necesar un echilibru între măsurile luate și iertarea și reintegrarea celui pedepsit. Vorbim deci despre un echilibru – înțelepciune și dreptate.  

Dacă mergem spre reabilitare, atunci măsura luată nu trebuie să fi fost impusă doar de dragul ordinii, al rânduielii, pentru a nu avea probleme, ignorând aspectele credinței în Evanghelie. Căci, atunci, eficiența măsurii și a misiunii bisericii în lume ar fi reduse. Dacă o comunitate devine scrupuloasă cu ordinea și disciplina, fără să le dea celor ce greșesc șansa să se pocăiască, să fie reprimiți, asta doar îi va da satisfacție lui Satana.

Extrema aceasta – pedeapsă fără iertare și fără reabilitare – trebuie evitată. Prima fază este controlul situației, iar cea de-a doua este reconcilierea.

---

Ce se întâmplă în viața unui om când i se ia marama de pe față (3:14-16)? Citesc și 5:17.

Pavel ia imaginea biblică a lui Moise, vălul acela, și spune că omul lui Dumnezeu trebuia să poarte vălul din cauza stării inimii poporului său. Apoi, dezvoltă ideea, trimițând la faptul că vălul era așternut peste lege, adică peste înțelegerea vechiului legământ, atunci când era citită în sinagogi.

Concret, legea ar fi relevat slava lui Dumnezeu, ar fi indicat spre Mesia. Dar vălul nu acoperea doar legea, ci și inimile celor din popor (3:15). Mai departe deci, doar când cineva se întoarce la Domnul, vălul acesta este îndepărtat – când acel cineva se pocăiește, când trece printr-o convertire. 

În cazul în care contemplăm slava Domnului fără văl, ca privind într-o oglindă, atunci suntem schimbați, transformați spre chipul Lui. Abia prin întoarcerea la Domnul înțelegem adevărata semnificație a Bibliei. Și nu e vorba doar de o privire la Isus, la Dumnezeu, ci de felul în care primim Duhul dătător de viață în chipul fraților noștri creștini. Contemplăm slava Domnului ca fiind o slavă reflectată de o oglindă; dar, în loc să fim orbiți și să ne trebuiască ochelari fumurii (văl), ne pomenim schimbați întocmai ca Moise, din slavă în slavă, prin credință, pentru că Duhul Domnului este la lucru în noi.

---

Privind suntem schimbați – o idee clară din 3:18. Ce lucruri ați schimbat în viață privind la El?

Privind la Isus și la legea Sa am descoperit starea mea de păcătoșenie față de Dumnezeu, nevoia de a primi de la El și iertarea, și binecuvântarea. Am descoperit, prin studiu, frumusețea și bunătatea Domnului. 

Număr douăzeci și opt de ani de la convertirea mea și spun că învățăturile Sale m-au ajutat mult în toți anii aceștia, atât profesional, cât și în relațiile sociale.

Comoara planului de mântuire al lui Dumnezeu este purtată în „vase de lut” – oamenii care Îl propovăduiesc pe Hristos (4:7). Din nou, paradox! Și mai adaug și altele din același capitol: „omul... dinăuntru se înnoiește” (v. 16), întristări „ușoare de-o clipă” (v. 17), „ne uităm (…) la cele ce nu se văd” (v. 18), lucrurile care „nu se văd sunt veșnice” (v. 18). De unde extazul acesta? La ce nivel spiritual trebuie să ajungă cineva ca să vadă lucrurile așa?

Corintenii nu se uitau la mesajul lui Pavel, ci la stilul său de vorbire, la necazurile lui, fără să vadă ceva remarcabil la el.

Omul care Îl propovăduiește pe Hristos e ca un vas de lut care se sparge, dar ceea ce contează este Comoara din el.

Invers, vasul s-ar putea crede important – el și suferințele sale (vezi capitolele 6, 7 și 11). Apostolul vede rostul suferințelor – acela de a fi modelat de Evanghelia pe care o trăiește personal și pe care o reprezintă.  

Comoara este una – moartea și învierea Domnului, purtate în trupul nostru – și ea este cea care ne dă drept la viață. Mă gândesc la Galateni 2:20 – „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc..., dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.”

Pavel mărturisise în prima epistolă către corinteni: „Când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înțelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit. Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos și plin de cutremur” (1 Corinteni 2:1-3). Accentua atunci o altă putere, a lui Dumnezeu, a Duhului care cunoaște și cercetează toate lucrurile (1 Corinteni 2:10,11; vezi și Psalmii 116).

Întorcându-mă la 2 Corinteni 4:16, apostolul vorbește despre lumea prezentă în comparație cu cea viitoare: lucrurile care se văd durează puțin, dar realitatea lui Dumnezeu este veșnică și bogată în frumusețe. Slava Evangheliei, măreția, grandoarea și strălucirea ei, deși, în prezent, în niște vase de lut, sunt o nimica toată prin comparație cu slava care va fi revelată. 

În această lumină, întristările și dificultățile copleșitoare (mortale, chiar) îndurate de Pavel par întristări ușoare, de o clipă. De aceea, el nu se descurajează, ci își ancorează suferința prezentă în Învierea lui Isus. 

---

Multă lume crede (deoarece e învățată așa) că, în Vechiul Testament, avem un Dumnezeu rău și niște oameni pe măsură. Iar în Noul avem iertarea, dar la un preț piperat (cerut de Satana) – moartea lui Isus. O minciună, evident, căci poate au lipsit la lecția din Exodul 33:19 și 34:6,7. Citesc aici, în 2 Corinteni 5:19, că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”. Cum să înțelegem faptul acesta?

Recitesc Exodul 34:6,7, cu minime inserții: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv [peste 400 de ani, cu amoriții din Geneza 15:16], încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie [120 de ani în vremea lui Noe, Geneza 6–9], care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul [„fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”, Ioan 3:16], dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam!”

‭‭Păcatul ne-a îndepărtat de Dumnezeu și a pus un zid de despărțire între noi și El. Citesc în Isaia: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Fața Lui și-L împiedică să v-asculte!” (Isaia 59:2). Mesia a venit să surpe zidul acesta și să reconcilieze lumea cu Dumnezeu. Citez din teologul N.T. Wright:

„Marea simfonie a reconcilierii, compusă la Calvar, trebuie copiată în partituri individuale pentru a fi cântată de întreaga lume.”

„Dacă vă robește cineva, dacă vă mănâncă cineva, dacă pune cineva mâna pe voi, dacă vă privește cineva de sus, dacă vă bate cineva peste obraz, suferiți! Spre rușinea mea o spun că am fost slabi” (11:20,21). Privesc în pământ și recunosc, alături de Pavel: mă oftic când cineva mă ia de prost. El zice „suferiți”. Dar au fost momente când nici el (Faptele apostolilor 22:25 și 23:3) și nici Domnul Hristos (Ioan 18:23) nu au răbdat anumite abuzuri. Unde tragem linia, ca să nu ne îndreptățim când ar trebui să răbdăm?

Limita este respectul pentru demnitatea umană.

Recitesc textele și le las să vorbească de la sine:

• „Pe când îl legau cu curele, Pavel a zis sutașului care era de față: «Vă este îngăduit să bateți pe un roman care nu este osândit?»” (Faptele apostolilor 22:25).

• „Atunci, Pavel i-a zis [marelui preot]: «Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Tu șezi să mă judeci după Lege și poruncești să mă lovească, împotriva Legii!»” (Faptele apostolilor 23:3).

• „Isus i-a răspuns [aprodului]: «Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău, dar, dacă am vorbit bine, de ce mă bați?»” (Ioan 18:23).‬

10x – zece întrebări la foc automat

1. Ce înseamnă că vorbirea apostolului n-a fost „și «da» și «nu»” (1:18)?


   Lipsa ambiguității, a vicleniei, a duplicității, a ipocriziei, a perfidiei. Înseamnă fermitate și sinceritate.

2. „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși” (6:14). La ce juguri ne înjugăm în viața asta?


   La jugurile prieteniei, căsniciei, colegialității, relațiilor sociale în general. Important e să facem parteneriate cu cei care poartă jugul lui Hristos (Matei 11:29,30), ca să fim blânzi și smeriți cu inima și să avem odihnă pentru sufletele noastre.

3. „Slova omoară, dar Duhul dă viața” (3:6). Ce slovă ucide?


   Slova legii, când e luată doar în forma, nu și în spiritul ei. Slova lipsită de har – o viață trăită în formalism religios, și nu „în Hristos”.

4. Satana e numit „dumnezeul veacului acestuia” (4:4). Din altă parte aflăm că „Satana se preface într-un înger de lumină” (11:14). Pe ce scene evoluează el?


   Pe scenele ipocriziei, minciunii, popularității, faimei, bogăției, ignoranței, necredinței și fanatismului religios.

5. Aproape doborâți (4:8,9), dar nu încă. Cum reușim?


   Limitele noastre versus puterea Lui – „Pot totul în Hristos care mă întărește” și, „în slăbiciune, puterea lui Dumnezeu se arată desăvârșită”. Sinteza experienței pauline și a mea.

6. Unii „se laudă cu ce este în înfățișare”, alții, „cu ce este în inimă” (5:12). Ce este în inimă?


   O credință care să mă abandoneze în voia lui Dumnezeu, pe care Îl așez în locul meu, pe tronul inimii mele.

7. Care sunt două dintre armele de lovire pe care le dă neprihănirea (6:7; 10:4)?


   Cuvântul și Credința. Acestea ne asigură răbdare în suferințe, înțelepciune, generozitate, bunătate, dragoste divină (6:7).

8. Credința, cuvântul, cunoștința – toate cresc proporțional, dar, la binefacere, suntem cumva mai în urmă (8:7)?


   Binefacerea este un efect al celor trei. Dacă ele sunt autentice, profunde și temeinice, atunci binefacerea le urmează.

9. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui (9:7). Este darul dovada inimii?


   Inima este locul unde Duhul Sfânt se întâlnește cu conștiința umană. „Dătătorul voios” (din același verset) este cel generos, înțelept, cu milă față de aproapele lui (Mica 6:8).

10. Cum arată ambasadorii împuterniciți ai lui Hristos (5:20)?

    Ei îndeplinesc mandatul încredințat de Hristos și Îl reprezintă în fața oamenilor, „apără adevărul, blândețea și neprihănirea” și, în tot ce fac, „străluce[sc] prin isprăvi minunate” (Psalmii 45:4).

A doua epistolă a lui Pavel către corinteni evaluează efectele celei dintâi. Unul dintre acestea este „întristarea” care a dus la frământare, dezvinovățire, mânie, frică, râvnă, pedeapsă și dorință aprinsă. Ce se întâmplă într-o biserică atunci când vine „întristarea după voia lui Dumnezeu” (7:8-11)?

Măsurile disciplinare (drepte) impuse pentru un păcat aduc întristare. Dar rodul lor poate fi bucuria, mai târziu. Pavel a trecut prin neliniști, frământări, mânie și pedeapsă, însă Tit a venit cu vești bune din Corint, care l-au mângâiat și, acum, Îi e mulțumitor lui Dumnezeu. 

Relația cu frații din Corint este restabilită, ceea ce permite continuarea misiunii sale în Corint. Întristarea lor, în urma epistolei lui Pavel, a dus la pocăință. A fost întristare de la Dumnezeu, care nu i-a vătămat în niciun fel.

Felul de întristare al lumii aduce doar moarte, dar felul lui Dumnezeu de a întrista este menit să ducă la pocăință, care, mai departe, va duce la mântuire.  

Harul Domnului Hristos: „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (8:9). Despre ce sărăcire și despre ce îmbogățire e vorba aici?

Esența Evangheliei e clară: cine este Isus și ce a făcut El. 

Isus, cu toate bogățiile vieții Sale (este Fiul lui Dumnezeu), Cel prin care toate lucrurile au fost făcute (Creator), a devenit sărac – a devenit om, un om în cele mai umile condiții. Viața asumată de El ca om nu a avut nici bogăție, nici frumusețe, ci El a trăit într-o sărăcie de nici măcar – stă scris, spus de El – „n-are unde-Și odihni capul” (Luca 9:58). O viață săracă, umilă, care a sfârșit, pentru o vreme, prin cea mai rușinoasă moarte posibilă atunci.

Îmbogățire? Noi am devenit bogați în cunoaștere, spiritualitate și har, iar mai departe roadele Evangheliei au îmbogățit lumea.

---

Închei cu vârful experienței lui Pavel (12:1-10). E luat la cer, are revelații extraordinare, dar, pe pământ, îl chinuie un defect, un păcat, ceva anume (nu dezvăluie ce) care-l frustrează permanent. Se roagă pentru eliberare și singurul răspuns primit este: „Harul Meu îți este de ajuns” (12:9). Ce înseamnă în viața de zi cu zi „căci puterea Mea în slăbiciune[a ta] este făcută desăvârșită”?

Rivalii lui Pavel din Corint erau admirați pentru că se lăudau cu experiențele lor spirituale, cu lucrurile minunate din vedeniile lor. Pavel demonstrează că experiențele spirituale cu adevărat extraordinare trebuie înțelese în contextul Evangheliei. Evită să spună din prima că este vorba despre el (abia în versetul 7 o face) și merge pe linia lui „știu pe cineva”. Cineva care, în urmă cu paisprezece ani (deci nu ieri), a trecut pe acolo…, deși mult le-ar fi plăcut învățătorilor să audă noutăți, ceva ieșit din comun.

Vedeniile și revelațiile sunt experiențe spirituale înălțătoare, dar ele nu le sunt date oamenilor pentru a-i face să se considere speciali, deasupra altora. Oamenii din Antichitate recunoșteau că e periculos să te îmbeți cu succesul, care poate duce la aroganță, la mândrie. Pavel avea deci o astfel de piedică, „țepușul” pe care-l dorea îndepărtat de Dumnezeu. S-a rugat de trei ori pentru asta, fiindcă îl deranja. Dar Dumnezeu i-a spus NU. 

„Nu” nu pentru Pavel, ci ca răspuns față de lăudăroșenia învățătorilor din Corint.

Dacă Pavel zice în 1 Corinteni „am venit... slab” (2:3), acum explică: „când sunt slab, atunci sunt tare” (12:10). Apostolul vrea să predea lecția diferenței dintre puterea lui Dumnezeu și puterea umană. Dacă vrem ca puterea lui Dumnezeu să fie vizibilă, trebuie să renunțăm la puterea noastră și să ne recunoaștem slăbiciunea. 

Nu spiritualitatea lui trebuia să strălucească, ci harul lui Dumnezeu. O putere de alt tip decât cea omenească, pe care, pentru a o avea, trebuie să fii și să accepți că ești slab.

În săptămâna ce urmează continuăm traseul poporului Israel prin pustie. După ieșirea din Egipt parcursă deja în Exodul, mergem acum în Numeri (da, sărim intenționat peste Leviticul, care va fi în toamnă, alături de Evrei). Invitat la dialog pentru cartea Numeri este pastorul Florin Răduț, directorul departamentului Școala de Sabat și Lucrare Personală din Conferința Oltenia.

Vă mulțumim tuturor pentru susținere și vă invităm să distribuiți mai departe aceste dialoguri. „Biblia, într-un an” este un proiect non-profit. Găsiți aici ideea inițială, planul și motivația, emisiunea de la Speranța TV dedicată proiectului și raportul despre primul trimestru.