1 Cronici – înșirări de neamuri sau rămășița?

Recapitularea unei istorii, de la Geneza la robia babiloniană (I).

Invitații de azi pe „Drumul spre Emaus” sunt veniți de peste munți și văi, dintr-un district unde am făcut stagiatura pastorală cu mulți ani în urmă, Bruxelles, Belgia. I-am rugat pe Simona și pe Moise Preda să se prezinte cititorilor.

Simona, Emily, Clara și Moise Preda.

Ca profesie, ne ocupăm amândoi de banii altora (finanțe/contabilitate). Moise lucrează într-un Big4 în Bruxelles, iar Simona se ocupă de fetele noastre de 1 și 3 ani. Suntem pasionați de ele, iar asta ne ocupă tot timpul. Când ele dorm, atenția ni se îndreaptă spre Biblephile („pasionat de Biblie”) – www.thebiblephile.com –, fiind preocupați de transmiterea valorilor biblice către generațiile următoare prin intermediul jocului.

Cu gândul la Noul Testament, unde Pavel zice despre zădărnicia înșirării de neamuri (1 Timotei 1:4 și Tit 3:9), când mă apropii de 1 Cronici mă aștept la ceva arid, predictibil, la nume stranii. Hai să clarificăm de la bun început, de ce „tot Israelul este scris în spițele de neam și trecut în cartea împăraților lui Israel” (9:1)? 

Simona: Ezra (autorul cronicilor), Matei și Luca au detaliat astfel de genealogii în cărțile lor din mai multe motive: practic, era o chestiune cu implicații materiale (moștenire), era dovada unei istorii (neamuri, oameni și fapte reale). Poate că motivul cel mai important a fost de ordin religios… Mesia trebuia să fie descendentul lui Avraam și al lui David. Profețiile, de-a lungul timpului, au impus îndeplinirea acestei realități. Nu se putea demonstra rolul mesianic al lui Isus decât urmărind liniile genealogice de-a lungul veacurilor.

Mi-ar fi plăcut să fac parte din seminția lui Iuda sau, poate, din a lui Isahar. Dar mă gândesc la replica lui Pavel, legată de zădărnicia înșirării de neamuri. Degeaba erai fariseu, urmaș al lui Avraam și al lui David, dacă nu Îl primeai pe Mesia.

Dacă aș fi copilul unui misionar renumit, asta nu m-ar aduce cu nimic mai aproape de mântuire decât faptul de a fi fiica unui urmaș „obișnuit” al lui Hristos. Din contră, ar crește responsabilitățile (răspunderea). 

---

Mă uit la niște cifre, în primele versete. Zece patriarhi, numărând de la Adam la Noe (1:1-4). Mai departe, de la Sem la Avraam, tot zece (1:24-27). Privind retrospectiv, sună frumos. Zece. Anticipativ, aveau de unde să știe că vor fi zece? Încerc marea cu degetul (2:4-15), Iuda-Pereț-Hețron-Ram-Aminadab-Nahșon-Salma-Boaz-Obed-Isai-David… Ah, sunt unsprezece! Ce ne facem? (Speculație!) (În genealogia Domnului Isus găsim modelul de 14x.)

Moise: Cred că lui Dumnezeu Îi plac numerele. În ce mă privește, rețin mai ușor numărul de telefon al unei persoane decât numele său.

Sunt sigur că și în vechiul Israel existau oameni pricepuți la cifre. Și totuși niciunul dintre ei nu a anticipat nașterea lui Isus la momentul generației a zecea sau a paisprezecea. Niciunul dintre ei nu a clasat această condiție ca fiind „necesară”. Sau „suficientă”. Retrospectiv, da, sună frumos. Arată cât de la timp s-au întâmplat toate, orchestrat. 

Voi isca controverse prin ce voi spune.

Teoriile cu privire la cei două mii de ani care ar trebui să se încheie în câțiva ani sunt tot cam din aceeași categorie (speculație).

Că se va potrivi și Isus va reveni a doua oară după exact două mii de ani de la prima venire, ar fi minunat! Dar împlinirea a două mii de ani nu este nici condiție necesară, nici suficientă. 

Venirea lui Isus va fi grozav de la timp, privind retrospectiv, dar anticipativ nu putem spune nimic. Doar speculații – care sunt împotriva a ceea ce afirmă Isus și anume că NIMENI nu cunoaște nici ziua, nici anul, ba nici măcar mileniul (Marcu 13:32).

---

Între atâtea cronici și liste de nume găsesc ceva foarte interesant la fiii lui Isahar. Zice Biblia că „se pricepeau în înțelegerea vremurilor și știau ce trebuia să facă Israel” (12:32). Ca detaliu, în timp ce restul sunt numărați în zeci de mii, la Isahar avem doar două sute. De căpetenii. Cine ar fi „isaharii” de azi? Ce rol au ei?

Simona: Despre fiii aceștia am tot auzit/citit, dar, până acum, i-am scos din context. Acum am înțeles și eu mai bine (iată de ce recitirea Bibliei este un obicei cu folos). Vorbim aici de oamenii care i s-au alăturat lui David pe când Saul era încă împărat. Implica o alegere, cu un preț. 

Printre vitejii enumerați se aflau și niște oameni despre care nu ni se spune că ar fi deținut calități fizice speciale. Altceva era special la ei: patru mii șase sute de leviți, trei mii șapte sute de aaroniți și aceste două sute de căpetenii care „știau ce trebuie să facă Israel”.

Aș zice că cei două sute erau „rămășița rămășiței”. Știau să deosebească voia lui Dumnezeu și înțelegeau planul Lui pentru Israel. Înțelegeau ce se întâmplă cu adevărat și încotro se poate îndrepta toată această situație dintre David și Saul. Oamenii aceștia ar fi numiți, în secolul XXI, vizionari. Ar reprezenta acel procent infim de oameni capabili să anticipeze oarecum viitorul și oportunitățile care ar putea apărea.

Chiar recent ne gândeam amândoi și discutam următorul aspect: acum zece, cincisprezece ani, astfel de vizionari ar fi putut anticipa nevoia extraordinară de educație creștină din România anului 2023. Astfel de vizionari ar fi putut încuraja cât mai mulți tineri din toate orașele să urmeze studiile de pedagogie și, în loc să se construiască biserici cu săli mari (care acum sunt aproape goale), ar fi putut construi biserici cu multe încăperi anexe în care să se amenajeze grădinițe și școli creștine. 

Avem nevoie de vizionari.
Avem nevoie să-i recunoaștem și să le permitem să fie „șoferi”, nu „pasageri”.

De la capitolul 10 încolo ne reîntâlnim cu Saul, David și Solomon. Saul are parte de o cronică tristă, căci filistenii „i-au atârnat țeasta capului în templul lui Dagon” (10:10). Ca la tribunal, motivarea sau justificarea hotărârii divine e pe aceeași linie: „Saul a murit pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege față de Domnul” în trei linii: călcarea legii Domnului, disprețul față de Dumnezeu și apelul la spiritism (10:13,14). E povestea tuturor vedetelor stelelor căzătoare?

Moise: Biblia nu spune cu exactitate despre mulți oameni de ce au murit. Saul este un caz rar. Știm că „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Problema e alta: „Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23).

Mă întreb… De ce Saul, dacă a păcătuit, are parte de un sfârșit atât de tragic, iar alții, deși au păcătuit și ei, scapă mai ușor? De ce unii sunt loviți din plin de consecința păcatelor, iar în cazul altora circumstanțele sunt îmblânzite?

Avraam a păcătuit? Da. Și totuși este numit „tatăl tuturor celor care cred” (Romani 4:11). Și David s-a făcut vinovat de fărădelege față de Domnul? Și el. Totuși e numit de Dumnezeu „om după inima Mea” (Faptele apostolilor 13:22). Petru a păcătuit? Cu siguranță. Dar Iuda? Da! Atunci care e diferența?

Care este elementul care favorizează happy end-ul sau dimpotrivă? Pocăința.

Vom fi surprinși în cer de „stele strălucitoare” și de „stele căzătoare”.

---

Construcția templului e elementul-cheie al cărții (pregătiri, leviți etc.). Îl abordez în trei întrebări. Pripeala profetului… David vrea să-I facă un templu Domnului. Profetul aprobă fără clipire. „În noaptea următoare, Cuvântul Domnului a vorbit lui Natan…”, iar apoi, prin el, lui David: „«Nu tu…»” (17:1-14). Parcă îi mustră pe amândoi. Cum privim planurile Domnului care, la final, când tragem linia, se văd împlinite pe alte coordonate decât am crezut (creionat) noi?

Simona: Eu mă entuziasmez foarte repede. Și eu aș fi aprobat fără clipire un asemenea plan măreț. M-aș fi apucat personal să strâng donații. Moise, însă, este genul care vine și-mi spune de multe ori: „nu tu”, „nu acum”, „nu încă”. Solomon avea să spună mai târziu: „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbele 14:12).

Noi, astăzi, cel puțin la nivel teoretic, știm texte precum Isaia 55:9 și Romani 11:33. Însă e dificil de înțeles la cald, când „socoteala din târg nu se potrivește cu cea de-acasă”.

Cum să privim planurile lui Dumnezeu care se împlinesc altfel decât ni le imaginăm noi? Cu mai puțin egoism. Nu planurile mele sunt cele mai bune, iar lumea nu se învârte în jurul a ceea ce-mi doresc eu.

---

David nu va zidi templul, iar Dumnezeu îi justifică: „Să nu zidești o casă Numelui Meu, căci ești un om de război și ai vărsat sânge” (28:3; vezi mai pe larg în 22:8). În fața cui Se justifică Dumnezeu aici? Nu mai era același David, omul plăcut? Nu-l ocrotise Dumnezeu în toate războaiele lui (18:6,13)?

Simona: Deși mi-a plăcut să încerc diverse activități pentru a-mi descoperi „chemarea”, știu din experiență că e greu să fii „omul bun la toate”. David fusese omul războiului. Aceasta fusese misiunea lui – să aducă Israelul în situația de a fi „lăsat în pace” de dușmani. Și așa s-a întâmplat. Misiunea de a face Templul îi aparținea altui om, lui Solomon. Iar promisiunea era că, dacă se va concentra asupra acestei construcții minunate, popoarele din jur aveau să-l lase în pace.

Deși David era un om înclinat spre artă (vezi Psalmii), Dumnezeu avea pentru altcineva planul zidirii Templului, pentru unul care să nu-și fi „distrus” mâinile și ochii cu mult sânge. (Dumnezeu e elegant, nici nu-i aduce aminte de Urie…) Iar David, tocmai pentru că este un om plăcut lui Dumnezeu, nu percepe ca jignire această delegare a responsabilității către altcineva. Din contră, el este mulțumit că un urmaș va avea onoarea de a construi Templul. 

Un om egoist L-ar fi întrebat pe Dumnezeu: „Dar, Doamne, de ce nu eu? Ce-am făcut ca să merit să fiu înlăturat?” David însă își înțelege poziția. Își cunoaște trecutul și Îi este recunoscător lui Dumnezeu, care are un plan cu fiecare. 

Așadar, Dumnezeu nu Se justifică față de David. David L-a înțeles. Cred că, dacă este vorba de vreo justificare, El se justifică mai degrabă față de urmașii lui David (inclusiv față de noi).

Dumnezeu nu a scris cu mâna Lui doar tablele legii, când i le-a dat lui Moise. Citesc despre toate planurile, socotelile, desenele, chipurile pregătite de David: „Toate acestea, […] toate lucrările izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscut Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui” (28:19). De ce le-a scris Domnul?

Moise: Casa lui Dumnezeu nu putea fi construită oricum. Cortul Întâlnirii și, ulterior, Templul trebuiau să semene cu Sanctuarul ceresc. Versiunea Amplified a Bibliei spune: „Dumnezeu m-a făcut [pe mine, David] să înțeleg, scriind cu mâna Lui, toate lucrările și toate detaliile planului Său.”

Cum nimeni nu văzuse bijuteria arhitecturală din ceruri, trebuie că Dumnezeu i-a înmânat lui David în scris cel mai complex și frumos plan arhitectural pe care-l văzuse omenirea până atunci. Atenție! Frumusețea – așa cum o vede Dumnezeu – a fost și este greșit înțeleasă de oamenii degradați de păcat.

Domnul l-a făcut pe om cu mâna Lui și l-a creat după chipul Său. A scris legea cu mâna Sa. Cu aceeași mână acum trasează planul de construcție. 

Sunt unii care spun că nu mai e relevant să mergi astăzi la biserică. Că îți poți trăi credința de unul singur, că nu ai nevoie de interacțiune cu alții, „supuși greșelii”, că mergi la biserică și vii „sleit de putere spirituală”. Oamenilor acestora le-aș spune: Dacă Dumnezeu a scris cu degetele Sale planurile de construcție pentru Casa Sa, înseamnă că trebuie să fie deosebit de importantă această casă.

10x – Întrebări la foc automat (răspunsuri date de ambii invitați)

1. În lumea evanghelică, rugăciunea lui Iaebeț e o mantră (4:9,10). Ce e special la ea?

   Bagheta magică și-a făcut bine treaba și de data asta.

2. În privința dreptului de întâi-născut, Ruben calcă strâmb și Iosif e primul doar la binecuvântare, dar Iuda e cel ce urcă pe podium (5:1,2). Cum stă treaba?

   Cine râde la urmă râde mai bine.

3. Bacbacar (9:15), Iaasiel-Mețobaia (11:47), Meșelemia (26:1). Am ales trei nume ciudate. Mai de preț decât anonimii pierduți în istorie?

   În ochii lui Dumnezeu toți suntem la fel: prețioși.

4. „Pe vremea când porneau împărații la război…” (20:1). Era o chestie de sezon?

   Era. E mai „ușor” să lupți când vremea e bună și când ai noi recolte de cucerit.

5. „Nu voi aduce o ardere-de-tot care să nu mă coste nimic” (21:24). Ce „jertfe” aducem azi și nu ne costă nimic?

   Cam tot ce nu este ca al văduvei care a dat doi bănuți.

6. În urma unei bătălii, filistenii „și-au lăsat acolo dumnezeii, care au fost arși în foc” (14:12). Ce idoli lasă oamenii azi în urma unor eșecuri?

   Conturile bancare, casele, mașinile.

7. Citesc despre niște leviți care erau „scutiți de alte slujbe, pentru că lucrau zi și noapte” (9:33). De ce sunt văzuți slujitorii Domnului (de unii) ca unii care nu fac nimic toată ziua?

   Trăim în epoca „comisionului în funcție de vânzări”. Dacă nu sunt vânzări?

8. Căpeteniile din Gat băteau unul – o sută – și altul – o mie (12:14). E entuziast cronicarul?

   Poate chiar făceau cât o sută sau o mie.

9. Ce era rău în numărătoarea poporului, de nici Ioab și nici Dumnezeu nu au privit cu plăcere (21:5-7)?

   Pe Goliat l-am bătut, pe-ăștia i-am nimicit… Băieții de la cartea recordurilor, voi ce ziceți, oare ce recorduri mai pot bate? Poporul? Hai să-l numărăm!

10. „Am mers din cort în cort și din locaș în locaș”, zice Domnul (17:5). Străin și călător și El? ​​

    Din lipsă de inimi a trebuit să stea într-un cort, apoi într-un locaș… Poate, poate deschide cineva și inima.

Negociere divină în urma numărătorii poporului. „Primește!” (de parcă e la ofertă): trei ani de foamete, trei luni de război, trei zile de ciumă. Ce era de ales? Nu se făcea aceeași „curățenie” în popor prin oricare din cele trei? 

Moise: Disecând cele trei variante… Foametea putea veni în țară ca o consecință a mai multor factori (vreme nefavorabilă, prădarea recoltelor etc.). Mândria națională ar fi fost profund afectată în cazul variantei a doua. Îngerul Domnului era însă o intervenție directă vădită și toți (inclusiv popoarele de pe lângă) ar fi știut că este o pedeapsă supranaturală.

Nu știu dacă avem de-a face aici cu lipsa de detalii din partea autorului sau dacă David chiar nu alege niciuna din cele trei variante în mod direct. El spune doar: „Să cad în mâinile Domnului…” (21:13). Interesant, nu?

---

David este inspirat, are o relație aparte cu Dumnezeu. Totuși este slujit (și mustrat) de proroci precum Natan (când cu Bat-Șeba) și Gad (când cu numărătoarea poporului). Îl găsesc și pe Heman, „care era văzătorul împăratului, ca să descopere cuvintele lui Dumnezeu și să înalțe puterea Lui” (25:5). La schimb, citesc despre Asaf, „care prorocea după poruncile împăratului” (25:2). „Ahitofel era sfetnicul împăratului; Hușai, Architul, era prietenul împăratului” (27:33). Cum slujești ca om al lui Dumnezeu unui om al lui Dumnezeu? 

Simona: Primul gând pe care l-am avut când am citit aceste șase nume apropiate de David a fost unul transmis de un cunoscut vorbitor motivațional, Jim Rohn: „You are the average of the five people you spend the most time with.”  

„Ești media celor cinci oameni cu care petreci cel mai mult timp.”

Cred că oamenii lui Dumnezeu se trag unul pe altul spre Dumnezeu, petrecând timp unul cu celălalt. Nu vizionând filme (dau și eu un exemplu), ci alegând activități constructive, înălțătoare: discuții profunde (de încurajare, mustrare, informare, spre inspirație etc.); planificarea și concretizarea unor activități care să aibă ca scop slava lui Dumnezeu (de la ajutorarea unei familii nevoiașe la o campanie de evanghelizare); recreerea sănătoasă, care aduce claritate minții și forțe proaspete corpului (noi ne propunem să promovăm acest tip de recreere prin jocurile Biblephile.

Chiar dacă cercul de cinci, șase oameni reprezintă spuma, trebuie spus că până și oamenii lui Dumnezeu pot greși. Astfel, ar trebui să avem mereu radarul activ, detectând ceea ce nu e concordant cu caracterul lui Dumnezeu. 

---

Încheiem 1 Cronici cu recunoașterea davidiană că totul este al lui Dumnezeu: „ale tale sunt…”, „tot ce este în cer și pe pământ” (29:11), „de la tine vin” (29:12)… Iar de două ori spune curat: „Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce-ți aducem” (29:14 și 16). Parcă îl aud pe Pavel: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7). Ce lucruri concrete avem de la Dumnezeu din care (și cum) să Îi aducem înapoi Lui?

Moise: Talente, resurse materiale, financiare, informaționale, timp, familie, relații…

Mă gândesc și la textul din Iacov 4:17: „Deci cine știe să facă bine și nu face săvârșește un păcat!” Dacă eu am talente, dar nu le dezvolt, nu le pun la lucru în slujba Lui, săvârșesc un păcat. Dacă am resurse (de orice fel) și nu fac bine cu ele, nu le pun la picioarele Lui, săvârșesc un păcat. Dacă-mi place ca timpul să mi-l folosesc pentru lucruri frivole și dacă nu mă gândesc cum să-l folosesc spre bine, spre slava Lui, înseamnă că păcătuiesc.

Așadar, este de datoria noastră să ne punem la dispoziția lui Dumnezeu cu tot ce suntem și tot ce avem.

Vă mulțumim pentru parcurgerea primului volum al Cronicilor. Săptămâna viitoare citim volumul al doilea. Ne dăm întâlnire din nou, pentru un nou dialog, de data aceasta cu o familie de moldoveni stabiliți de mult timp în Irlanda, Natalia și Andrei Rotaru.

„Biblia, într-un an” este un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate interviurile la zi, două rapoarte trimestriale și două emisiuni TV dedicate proiectului.

Vă mulțumim!