Titlu: Depresia
Nu mai găsești cartea cu titlul acesta. Dar nu fiindcă s-ar fi rezolvat problema depresiei. Se pare că subiectul este încă tabu, jenant, venind cu o stigmă. „Bună ziua, aș vrea să comand cartea Depresia. Nu o mai aveți? Da, sunt pe la jumate cu Tragedia…”
Așa că, de câțiva ani – culmea, tocmai în pandemie! –, îi zice… Sănătate pentru creier. E aceeași carte, dar titlul sună groaznic. După capul meu. Îmi vine în minte (nu zic creier) vorba din Antichitate „Mens sana in corpore sano” — „Minte sănătoasă în corp sănătos”. Nu organe izolate. „Bună ziua, aș vrea să comand Sănătate pentru creier. Devoționalul nu mai are niciun efect.”
De ce scriu despre subiectul acesta? (Nu sunt specialist, ci om de rând.)
În primul rând, pentru că nu prea găsesc în adventismul românesc abordarea „depresiei”. Văd mereu pași, redeșteptări, soluții, secrete ale… Cartea Depresia — calea spre vindecare este extraordinară. Poți citi aici primul capitol intitulat „O minte minunată și o boală invizibilă”.
De asemenea, o găsești recunoscută și în capitolul 3 al cărții Puterea speranței.
Suntem specialiști la predicarea crizelor mondiale, dar nu vedem că „oamenii își vor da sufletul de groază” este un text tot în context de Matei douăj’patru (mă rog, e în Luca 21). Și, ocupați cu lăcustele Apocalipsei, care s-ar putea să nu fie sarazinii, nu mai citim că „oamenii vor căuta moartea”, „vor dori să moară” (Apocalipsa 9:6).
Adventiștii americani au cartea asta din scoarță-n scoarță, de mai bine de două decenii. Cititorul poate oricând verifica titlul original al cărții doctorului Neil Nedley. Îi zice curat: Depression — the Way Out. Cu poză fără echivoc.
În al doilea rând, experiența aceasta este tot mai des întâlnită. Sau descoperită. Sau recunoscută (Nedley spune că 1 din 6 până la 1 din 3 pacienți ai unui internist suferă și de depresie). În Biblie nu găsesc cuvântul „depresie”. Dar realitatea descrisă de el este. Oamenii lui Dumnezeu au trecut pe aici. Cum altfel ar fi scris psalmistul „chiar de-aș trece prin valea umbrei morții…”? Ne ferim să spunem că profetul Ilie a avut un episod de depresie (1 Împărați 19:4). Sau despre Iona, sau despre Petru. Sau despre marele Ioan Botezătorul. Preferăm cuvinte care (credem noi) ameliorează: „descumpănire”, „dezorientare”, „supărare”, „deprimare”, „descurajare”, „apăsare”.
E clar că nu știm gradul tensiunii unui om. Într-un moment-cheie, Isus Hristos a spus că sufletul Lui „este cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38).
Dar cum ar fi să le zici Plângerilor lui Ieremia „Pași spre speranță”? Titlul acesta e inventat de mine, și îl fac să sune prost tocmai de-aia, ca să vezi trădarea. Cum să zici strigătelor și blestemelor lui Iov altfel decât ce au fost? (Și, dacă vrei să știi, Dumnezeu i-a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii.) Cum să nu vezi ironia lui Iona, care-și scrie cartea și propria experiență, notând negru pe alb nebunia dinaintea Domnului când zice, a doua oară deja, „bine fac că mă mânii până la moarte”.
Citesc despre și din Ellen White. A trecut pe aici (vezi articolul din Adventist Review) și a scris despre asta (în Creier Minte, caracter și personalitate).
În al treilea rând, pentru toți cei ce cred că depresia „se rezolvă cu rugăciune…” sau că „cine se roagă și nu scapă… are el/ea ceva ascuns” spun că am o altă părere. Cred că ajută și specialistul, și medicamentul, și sportul, și stilul de viață, și prietenii și perspectiva asupra vieții. Dacă (doar) una ar fi fost cheia, toate celelalte ar fi fost aruncate la gunoi.
Știm abordarea soft, în care suferindul e îmbiat cu mângâieri pe creștet, vorbe dulc(eg)i și goale. Alta e hard, în care omul mândru (ca mine), care crede că „mie nu mi se poate întâmpla” vine cu soluții probate: „La muncă!”, „Dă-i una după cap!”, „Hai, trezirea la realitate!”… Mai vorbim când o să treci pe-aici.
Dilematic: Dacă te poți ajuta singur, de ce să mai ceri ajutorul? Și, dacă ceri ajutorul, cine poate lucra la mintea ta dacă nu i-o deschizi?
În al patrulea rând, un caz recent (noiembrie 2022). O persoană internată la un centru al institutului Weimar (condus de doctorul Nedley), interesată de programul de recuperare din depresie, s-a sinucis. Nu te grăbi să spui de rău! Imaginează-ți doar că persoana aia a venit să fie vindecată la cei mai buni ai noștri. Nu a (mai) reușit. Depresia e o boală gravă cu consecințe pe măsură.
Fac o paranteză aici. De când conduc Adventist Discovery Centre, răspund la multe întrebări ale celor ce studiază articolele, ideile și credința noastră (ADC e un fel de Sola Scriptura al Uniunii Britanice). Știi care a fost cel mai citit articol anul trecut? „Când oamenii se sinucid, mai au șanse la mântuire?”
Oprește-te un pic! De ce crezi că tocmai acesta a fost cel mai citit? Subiect tabu? Răspunsuri nesigure? Lipsă de resurse? Conexiuni cu alte subiecte pe care nu le stăpânim ca pe „întreita”?
În al cincilea și ultimul rând, l-am ascultat recent pe Jan Cabungcal, PhD. Omul este adventist, specialist în neuroscience, a lucrat 20 de ani în domeniu, cu mentori nominalizați la Premiul Nobel pentru cercetări în domeniul neurologiei. L-am filmat (neprofesionist) vorbind despre sănătatea mintală, despre plasticitatea creierului. Dacă știi engleză, dă-ți o oră pentru un material bun. La minutul 51 îl auzi vorbind despre depresie. Este în fugă, deoarece nu era subiectul principal, dar menționează că persoana aflată în depresie (oops, deci există!) este (1) copleșită de greutățile vieții și (2) nu mai reușește să selecteze din realitatea înconjurătoare ce e bun și ce nu, ce e relevant și ce ar trebui lăsat în urmă. Ci, dimpotrivă, (3) se apleacă numai asupra acelor lucruri negative.
Parcă citesc istoria de pe drumul spre Emaus (Luca 24): cei doi ucenici erau „triști” (v. 17), fără speranță (v. 21), iar mintea lor era fixată pe neîmpliniri (vs. 20-24). Nu e nicio mirare că „ochii lor erau împiedicați să-L cunoască” pe Isus (v. 16).
La vârsta de 29 de ani, fata lui Robert și Jeanne Segal s-a sinucis după o lungă bătălie cu depresia. Părinții distruși au început să le spună și altora despre durerea lor și au descoperit că mulți alții au trecut prin crize asemănătoare. Îl citez pe Robert:
„Durerea e atât de vizibilă, subiectul e atât de înfricoșător, de ascuns, de încărcat de stigmă, încât oamenii nu știu încotro să se îndrepte.”
Robert și Jeanne au hotărât că modul cel mai bun de a onora memoria fetei lor ar fi acela de a-i ajuta pe alții în situații similare. Așa s-a născut www.HelpGuide.org, un site în top 10 mondial pe problema sănătății mintale.
Preiau de la ei două liste, ca punct de start.
Una este cu ce POȚI să spui ca să ajuți:
Nu ești singur(ă). Sunt alături de tine în perioada asta grea.
E greu să mă crezi, dar vei trece peste ceea ce simți acum.
Te rog să-mi spui ce aș putea face ca să te ajut în momentul acesta.
Chiar dacă nu reușesc să înțeleg exact ceea ce simți, îmi pasă și vreau să te ajut.
Contezi pentru mine. Mă interesează viața ta.
Când îți vine să renunți, spune-ți că mai reziști un pic, încă o zi, o oră, un minut – oricât simți că poți.
Pentru cine crede că asta-i apă de ploaie, iată lista celor pe care să EVIȚI să le spui:
E doar în mintea ta.
Toți trec prin perioade mai grele.
Uită-te la partea bună a lucrurilor!
De ce să mori când ai atât de multe lucruri pentru care să trăiești?
N-am cum să te ajut.
Ieși de acolo!
Până acum trebuia să fii OK…
Mai citește o dată lista a doua și vezi dacă Dumnezeu i-ar fi răspuns lui Iov cu vreuna de-acolo.
De ce să vorbim despre depresie? Supraviețuitor al lagărului de concentrare nazist, Viktor Frankl a mărturisit uimirea cu privire la câtă lume îi cumpăra cartea intitulată Omul în căutarea sensului vieții. Paradoxul era clar: cum să vinzi în milioane de exemplare o carte al cărei titlu arată că cititorii sunt dezorientați… Că nu știu sensul vieții… Dar nu cumva tocmai asta arăta că sunt deja pe calea cea bună? Pe „calea spre vindecare”.
In Romania, este foarte multa lipsa de educatie pe acest subiect(si nu numai). Aici orice problema de ordin psihic ai avea,esti nebun si gata! Oamenii nu fac diferenta intre lucruri elementare precum nevroză si psihoză. Si cred ca stigma sociala doare mai mult decat boala in sine. Cunosc un caz trist, care arata lipsa de educatie, in care o persoana(in varsta, de la care te astepti sa aiba o arecare experienta a vietii/intelepciune), ii spunea altei persoane in varsta, care incepuse un tratament medicamentos pentru depresie, ca daca este cu adevarat credincioasa, nu trebuie sa ia medicamente, trebuie doar sa se roage fierbinte, cu credinta, si Domnul o va vindeca. Exact atitudinea "prietenilor" lui Iov, atunci cand era cel mai greu lovit/incercat, ei se straduiau sa il convinga ca e pacatos si nu e credincios, incercau sa ii mareasca povara. Dumnezeu este capabil de orice, poate sa vindece si cancere incurabile, si multe altele, insa asta nu inseamna ca e impotriva stiintei vindecarii(medicina) si nici impotriva medicamentelor. Pe considerentul acesta eronat pe care il sugera persoana in varsta, celeilalte persoane depresive, ar trebui ca cei care sufera de diabet si sunt insulino dependenti, sa nu mai faca insulina, sa se roage cu credinta, si gata, vine vindecarea. Cred ca partea cea mai trista nu este ca suntem needucati, ci ca nu avem deschidere in a ne educa. Dar cu pasi mici, speram sa se schimbe ceva, si cei ce se lupta cu aceasta boala(ca este o boala, nu un rasfat sau moft sau o simpla intristare), sa primeasca din partea celor din jur sustinere si nu reprosuri si alte chestii toxice care le-ar agrava suferinta. Domnul sa ne dea intelepciune ca sa stim cu sa ridicam pe cel ce este cazut!
Apreciez abordarea. Felicitari!