Ah, mi-a scăpat titlul așa! Că doar știm cu toții textul din Apocalipsa 6:9-11 care vorbește despre sufletele de sub… altar.
Și este o ilustrație frumoasă, pentru cine are ochi s-o vadă și minte s-o priceapă, despre cum vede Cerul sacrificiul celor credincioși, al celor ce suferă „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii” pe care au dat-o în viață. Un Abel, un Ioan Botezătorul, un Ștefan și alții până azi, un tu și un eu care să ne trăim viața pentru Domnul.
Apocalipsa este o carte plină de simboluri, iar cine nu le prinde va sta mai departe sub amvon cu teama că moartea vine cu coasa, călare pe calul number four. Și va crede că mortul, după ce dă ortu’ (popii, evident) devine sau rămâne… suflet. Ce-o fi acela? Păi, după textul acesta, că, deh, „stă scris”, sufletul…
poate fi îmbrăcat cu o haină (deci nu e chiar… duh);
are o gură de strigat;
urechi de auzit;
minte de priceput…
Nu mai zic că strigarea durerii sale, căci a fost înjunghiat și nedreptatea nu a fost încă răzbunată, primește răspunsul uluitor: „du-te neică și mai odihnește-te un pic, că mai e loc de genocid.”
Cred că trebuie să fii sub amvon să nu vezi limbajul metaforic.
Și trebuie să fii un mare predicator călare pe-un cal mort dacă chinui sufletele oamenilor cu predici despre viața de apoi, vămile văzduhului, chinuri & pomeni, focul care nu se stinge, viermele care nu moare (ăla vierme!).
Hai să dau un exemplu din aceeași partitură.
Lazăr cel bolnav și sărac…
În relatarea din Luca 16:19-31 (click pe link, dacă nu o mai știi) Isus vorbește despre viața asta și despre cealaltă ilustrând două scene din viața unui om bogat și a unui om sărac.
Scena 1: în viața asta unul huzurește și altul pătimește; scena 2: pe lumea ailaltă e invers.
„Mare lucru”, am zice, „știm povești de-astea…” „Da, dar”, vor zice unii, „nu e poveste, e realitate: uite, iadul există, după moarte, undeva jos, chinuri grozave, văpăi. Ca alea zugrăvite pe zidul bisericii!”
Puțini ridică ochii la dialogul deschizător de minți:
Ce faci cu bogățiile din viața asta? Ce nu mai poți schimba după moarte nici cu o mie de pomeni? Pe cine să crezi, Scriptura sau „strigoii”?
Ajunși dincolo, fiecare pe un tărâm aparte, și bogatul și Lazăr se raportează la patriarhul Avraam, care pare a fi împărțitorul de dreptate.
Fostul bogat cere o dispensă: „să vină Lazăr (cuibărit în sânul lui Avraam) și să-l răcorească un pic ușurându-i chinul.” Refuz clar: s-a întors roata. Plus că nu trece nimeni de la unii la alții. (Deci nu există vămile?)
Omul pricepe și cere ca Lazăr să fie trimis ca întors din morți și să-i avertizeze frații. „Nu e nevoie”, zice Avraam, „viii au Biblia.” (pe Moise și pe proroci)
Bogatul insistă: „părinte, believe you me, vor crede pe unul întors de pe lumea ailaltă.” Avraam infirmă: „dacă nu cred ce ‘stă scris’ nu vor crede nici învierea.”
Sfârșit.
Zece indicii că aceasta este o pildă
[pentru cei ce nu stau sub amvon]
„era un om…” (așa începe Isus și alte pilde, una chiar în același capitol);
„sânul lui Avraam” este un tărâm de mit, negăsit prin Scriptură (o fi fost și Noe acolo?);
„locuința morților” este în Scriptură un loc tăcut, fără nicio activitate (mai puțin când vine după calul #4);
personajul principal e Avraam, Dumnezeu lipsește;
dialogul „Părinte”/„Fiule” este clasic de poveste;
radicala răsturnare de situație e tipică unei povești cu tâlc;
axa discuției este pe verticală, cu abisuri, sus/jos, în sân (aproape)/departe, aici/prăpastie;
elemente imaginare: cu un vârf de deget în apă răcorești un (suflet?) chinuit de văpăi;
Lazăr, cu nume, pare a fi simbolul viitorului înviat din morți (Ioan 11);
Bogatul, anonim, e simbolul pentru… toți bogătașii batjocoritori de la începutul capitolului (poate ți-a scăpat amănuntul).
Bonus, că am zis că sunt doar 10, uite din scrierea lui Iosif Flavius cum vedeau evreii din vremea aia lumea cealaltă, „sânul lui Avraam” și altele, importând minciuna de la greci, că în Scriptură nu există așa ceva:
Când mergi la biserică
Dacă e pildă, atunci o vei citi deslușindu-i adevărul simplu:
fă-ți pomană acum cu cel sărac, cum zice Cartea, altfel nu te mai pomenește nici Sfântul;
crede pe Moise și pe proroci (Vechiul Testament) ca să fii în stare să primești adevărul învierii (Noul Testament).
Dacă nu o vrei ca pildă, ci ca poveste de-adevăratelea, atunci stai sub amvon și weekendul acesta. Ți se va da o haină albă, odihnindu-te cu citate bine decupate și adevăruri neadevărate.
N-am zăbovit de mult asupra parabolei despre săracul Lazăr, dar îmi amintesc că, pentru unii, un argument că aceasta n-ar fi parabolă, ci caz real, e faptul că săracul are un nume (lucru care, dacă nu greșesc, nu se mai întâmplă în nicio altă parabolă, fie ea cu samariteanul milos, cu fiii risipitori sau cu tot felul de împărați și slujitori). Totuși argumentul, chiar dacă are o oarecare noimă, nu poate constitui o dovadă de netăgăduit că avem aici o istorie adevărată, nu o ficțiune aparținând genului „parable”. Altminteri, mergând pe astfel de argumente, am putea spune despre tânărul bogat că nu a existat de-adevăratelea fiindcă nu avea nume.
Parabolă sau caz real? Aceasta-i întrebarea. Votul depinde de băgăjelul dogmatic/doctrinar al fiecăruia. Pentru mine e o parabolă care nici măcar nu are rostul de a prezenta Iadul și Raiul, ci doar de a le da fariseilor peste nas, că prea erau cu el pe sus.
Contextul imediat al parabolei îi include pe fariseii „care erau iubitori de arginți și Îl luau în râs” pe Isus (Luca 16:14). Drept răspuns la atitudinea lor batjocoritoare, Isus le-a spus pe șleau: „Dumnezeu vă cunoaște inimile...” Și, câteva versete mai încolo, Luca a notat „Parabola bogatului nemilostiv și a lui Lazăr”. Desigur, cineva ar putea spune că Isus a prezentat un „caz real” ca să le dea o lecție fariseilor bogați și îngâmfați.
Fără a mă duce să răsfoiesc comentariile teologilor, care, neîndoios, vor face apel la argumente care țin de greaca veche, de rădăcina nu știu cărui cuvânt... etc., citesc doar textul biblic și notez câteva observații din mers.
Contrastul dintre cei doi eroi e ca de basm: bogatul zgârcit și săracul de la poarta lui. Răul și bunul. Negrul și albul. Fără nuanțe intermediare. Dar, firește, astfel de situații chiar există în viața reală. Îl vezi uneori pe săracul cu mâna întinsă stând lângă portiera „jeepanului” în care bogătașul mușcă cu poftă din sendvișul cu de toate, făcându-se că nu l-a băgat de seamă pe cel de-afară, care stă cu iconița, doar-doar o primi și el un leu.
O chestie care sună tare familiar e în versetul 21: „și ar fi dorit să se sature cu ce cădea de la masa celui bogat”. Doar cu un capitol în urmă, citeam că mezinul risipitor, ajuns la sapă de lemn, „ar fi dorit să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii” (15:16). Dovedește similaritatea asta ceva? Nu știu. Dar parcă sare în ochi.
Însă, când ajung la momentul morții, și parcă prea e de poveste că mor băieții ăștia doi cam în aceeași vreme, încep să apară întrebările. Dacă, după moarte, săracul e dus de îngeri în sânul lui Avraam, bogatul de ce nu e dus de demoni în sălașul morților? Cum de el e îngropat (v. 22), iar săracul e luat și purtat, ca pe aripi, de îngeri? Iar dacă Lazăr nu e dus în trup (și nu e, că am văzut noi destule înmormântări și știm că trupul putrezește în groapă) acolo sus, în cazul bogatului, cine și ce au „îngropat” (insist pe cuvântul ăsta)? Au „îngropat” un suflet-entitate-imaterială?
De ce nu e dus și bogatul în sânul cuiva? Al lui Goliat? Al lui Manase? Al lui Cain? Al vreunui ticălos din vechime?
Ce rol are Avraam în toată povestea asta? El însuși mort cu mult timp înainte de întruparea lui Hristos, dacă acceptăm povestea cu sufletul nemuritor care se duce în Rai, ce concluzie putem trage despre el din parabola aceasta, dacă ar fi caz real? Că e un fel de babysitter al sufletelor nou venite în Paradis? De ce i-a fost încredințat Lazăr și nu altul? Ce înseamnă că săracul a ajuns „în sânul lui”? Îl ținea în poală? Ține câte unul pe rând sau mai mulți deodată? Câtă vreme consideri istoria aceasta caz real, e musai să aibă și noimă fiecare detaliu.
Raiul din istorioara aceasta trebuie să fie tare „distractiv” și „reconfortant”... Ca suflet mântuit, pare-se, te poți duce din când în când la fereastră ca să mai arunci o privire prin Iad. „Taică Avraame, ia uite cu mi ți-l învârte la rotisor pe neica Vladimir! Lasʼ, că așa-i trebuie, că prea a fost ticălos!” Imaginea aceasta, fără doar și poate, nu se pupă cu aceea a unui Dumnezeu iubitor și nici măcar cu portretul unui creștin care dorește să fie mântuit pentru a locui într-o lume a păcii, nu într-una din care poate trage cu ochiul la așa-zisele chinuri veșnice.
Sare în ochi, de asemenea, absența lui Dumnezeu din parabola aceasta. De ce nu-i dus săracul „în sânul lui Dumnezeu”?
Bogatul (sau, mă rog, ce a mai rămas din el) îl creditează pe Avraam cu puterea/autoritatea de a-i da lui Lazăr pașaport pentru Iad, ba chiar de a-l trimite înapoi printre cei vii. Ca fantomă? Sau în trup? Și de ce ar avea Avraam o astfel de autoritate? De ce el și nu Iacov? Sau Moise? Sau David? Sau Daniel? Or avea și aceștia câte un sărac „în sânul” lor?
Și mă mai miră ceva în toată povestea asta. Cum de bogatul, atât de chinuit „în văpaie”, nu zice și el măcar o dată „Au!”?
Amin