Romani – nădăjduind împotriva oricărei nădejdi

„Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia!”

Suntem la penultimul popas pe „Drumul spre Emaus”, Epistola către romani. Cea mai grea? Cea mai cuprinzătoare? Una care spune lucrurilor pe nume, care dă răspunsuri sau care ridică mai multe întrebări? Invitatul nostru de astăzi este pastorul Claudiu Goran. L-am rugat să se prezinte cititorilor pe aceleași patru linii directoare: pasiunea și profesia, din ce câștigă pâinea și în ce se consumă ca misiune.

Prima mea pasiune este lectura. Obișnuiesc să le spun tinerilor, cu insistență, cu încăpățânare chiar, că cititul mi-a salvat viața. Remarc trist că există din ce în ce mai puțină preocupare pentru lectură astăzi. Dacă e absolut necesar să amintesc ceva despre a doua pasiune personală, atunci călătoriile se încadrează de departe pe locul secund, într-o listă mai amplă.

Sunt absolvent de teologie pastorală și pastor de peste treizeci de ani, fiind aproape obligat să parcurg cursurile unui master în management și resurse umane la Universitatea din București – spun „obligat” gândindu-mă la împrejurările slujirii de douăzeci și unu de ani în administrația Bisericii Adventiste din România.

Adrian și Alma Costaș. Lavinia și Claudiu Goran.

Căsătorit de aproape treizeci și șase de ani cu Lavinia, Îi suntem amândoi foarte recunoscători lui Dumnezeu pentru fiica noastră, Alma, și soțul ei, Adrian. În 2015 m-am reîntors la district, ca pastor, lucrând șase ani în biserica „Învingători” din București, iar în cei mai recenți doi ani, în bisericile „Balta Albă” și „Voluntari”. Mă bucur de chemarea aceasta în care cred și pe care o iubesc.

Epistola către romani e cea mai grea. Special am lăsat-o ultima, cu gândul că un om, după ce a trecut prin toată Scriptura, poate acum citi Romani fără să greșească. Schițez: capitolul 1 – păgânii sunt pierduți; capitolul 2 – evreii nu sunt mai breji; capitolul 3 – „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (3:23). End of report: „Noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii” (3:28). Restul epistolei este argumentare (4–11) și, apoi, aplicație (12–16). Cum ați descrie epistola într-o privire de ansamblu?

La o privire de ansamblu, epistola se deschide luminoasă în fața oricui, ca o pânză pictată în culori și contraste adânci, din fața căreia nu poți pleca niciodată la fel cum ai venit.

Dacă l-aș cita pe George Knight, care, la rândul lui, îl citează pe Joseph Fitzmyer, aș spune că este, probabil, „cea mai importantă carte a Noului Testament”. Impactul acestei scrisori în istoria bisericii, în teologie, în convertirea marelui Augustin și a năvalnicului Luther, cu implicații greu calculabile în gândirea creștină – iată doar câteva exemple despre efectul parcurgerii ei.

Adevărul „neprihănirii atribuite a Domnului Hristos”, formulat atât de direct, de categoric, a adus pace în inimi și siguranța mântuirii, constituindu-se indiscutabil în punctul de plecare al Reformei protestante. Același Knight, vorbind despre „evadarea prin Hristos din legea păcatului și a morții”, îi amintește pe John Wesley, Ellet J. Waggoner și Karl Barth ca fiind profund transformați, concluzionând că „scrisoarea către romani a schimbat și continuă să schimbe vieți”.

---

Că tot ați amintit despre neprihănire, un text pe care l-am citit în Habacuc, citat de Pavel de trei ori, și comentat și la Evrei, și la Galateni, sună așa: „Cel neprihănit va trăi prin credință” (Romani 1:17). Cum îl înțelegeți?

Îmi amintesc versurile unui imn interpretat adesea de un cor bărbătesc în vremurile adolescenței mele, care suna atât de bine, atât de angajant: „Căci cel neprihănit/prin credință va trăi,/doar prin Isus Hristos.”

Este esența Evangheliei, a celei mai bune vești ce a atins vreodată planeta noastră. Tragedia umană are rezolvare definitivă în Hristos. Există o condiție unică ce se naște în interiorul fiecărei ființe umane, iar aceasta se numește credință. O acțiune exclusiv divină și care e tot darul bunătății lui Dumnezeu, acceptată prin „credința care conduce la o credință și mai mare, și mai intensă” (Vincent Taylor). O acțiune a salvării, de efect concentric, din care nu poți cădea atâta vreme cât privirea îți rămâne lipită de Hristos care plătește prețul acestei salvări.

Am ascultat cândva o explicație simplă a acestui adevăr tulburător… Dacă ne închipuim orice pagină a raportului vieții noastre, pe care, la un moment dat, ar parcurge-o Tatăl ceresc, ne putem imagina și o altă pagină ruptă din raportul vieții Domnului Isus, lipită perfect peste a noastră, iar când Tatăl începe să o citească, acolo scrie atât de clar:

Goran Claudiu, născut în Betleem, crescut în Nazaret, cu fapte și atitudini de o bunătate divină, predicând Evanghelia, vindecând și aducând speranță prin localitățile Palestinei…

Asta citește Tatăl despre oricare dintre noi, cei îmbrăcați cu haina Fiului Său. Rezultatul rămâne mereu același – viața. Viața Fiului Său, adică viața veșnică.

---

Una dintre ironiile cărții este că Pavel arată cum cel ce se crede sfânt e de fapt la fel ca păcătosul ordinar (dovadă că și pierderea mântuirii e prin fapte). „Tu, care propovăduiești: «Să nu furi», furi?” (2:21-23). Ce mecanism psihologic sau amăgire a păcatului este la predicatorul sau creștinul care una zice și alta face? (Ba chiar pe dos.)

Unul dintre momentele de tulburare profundă „în duhul Său”, descris în evanghelii în dreptul Domnului Hristos, a fost cel al constatării discrepanței dintre vorbele și faptele fariseilor, ale cărturarilor, ale specialiștilor teologiei legii și ai mântuirii. Ființa umană este, indiscutabil, primordial preocupată de imaginea proiectată în jur – „ce zice lumea”, „cum mă văd ceilalți” – și este atât de ușor, aproape reflex, ca această preocupare să devină comandament de viață. Dacă vorbim despre un pastor, imaginea pare să-i asigure validarea profesională, accesul către slujbele de conducere. Sigur, mecanismul acționează în oricare alt domeniu. Ceea ce ne este atât de greu să realizăm, constant, este conștientizarea ancorării totale și exclusive în meritele lui Hristos, care rămâne singura cale către autenticitate, succes, salvare și mântuire.

Nu degeaba autoarea Ellen White aproape ne imploră pe noi, urmașii lui Hristos, să contemplăm în fiecare zi – măcar o oră – scene din viața Domnului Hristos, mai ales dintre cele de la Golgota. Atunci, impresiile celor de pe lângă noi devin neimportante, iar intensitatea disperării cu care Hristos ne vrea salvați ajunge în prim-planul zilei de har, când încă putem alege.

Un pasaj care ne face pe toți să privim în jos este cel ce redă experiența lui Avraam, „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi” (4:18). Noi suntem deștepți, raționali, logici, realiști, avem experiență (unul mai optimist, altul mai pesimist)… Când e să credem, parcă mergem pe ape – un pas, al doilea, și-apoi „bâldâbâc!”. La al câtelea pas (sau an de viață) ajungem la experiența din versetul acesta?

Și patriarhul Avraam a avut viața presărată cu momente de afundare asemănătoare strigătului lui Petru: „Doamne, scapă-mă!” Unele neadevăruri despre Sara, unele îndoieli, clipe ale clătinării… Dar grija constantă a lui Dumnezeu, intervențiile unei iubiri de neînțeles, ce păreau mai puternice de fiecare dată, cu cât se petreceau mai aproape de gesturile îndoielii, iar mai apoi magistrala demonstrație de pe muntele jertfei fiului său, Isaac, au transformat relația lui Avraam cu Dumnezeu într-o credință de neclintit.

Dacă ne imaginăm tabloul urcușului pe munte, tată și fiu spre un altar pe care aveau să-l ridice împreună, și apoi aruncăm o privire pe partea cealaltă a muntelui, tot în urcare, zărim un berbec care, ajungând aproape de culme, se încurcă în hățiș. În momentul acesta nu putem să nu fim uimiți, ca Avraam, de frumusețea salvării pregătite de Dumnezeul neprihănirii noastre.

Doar contemplând salvarea Lui, construită migălos, ca într-un puzzle cu milioane de piese din viața noastră, credința ajunge o realitate în care, în sfârșit, pășim ca Avraam și ca alți eroi din listele Dumnezeului nostru.

În capitolul 5 găsesc starea de om și de neam omenesc, când m-a găsit Dumnezeu: fără putere (5:6), nelegiuit (5:6), păcătos (5:8), vrăjmaș față de Dumnezeu (5:10). Parcă văd un șofer rostogolit cu mașina în șanț, băut sau drogat, sângerând între fiare contorsionate, blestemând Cerul și pe orice salvator s-ar apropia. Cum vine deci Dumnezeu la noi?

E sugestiv tabloul propus, cu șoferul amestecat printre tablele mașinii, căutând febril un vinovat. Cum vine Dumnezeu la noi? Direct. Prin Fiul Său. Uneori, intervenția salvării e dureroasă, provoacă suferință, pentru că smulgerea ființei umane din moarte sigură este adesea de neînțeles, greu de acceptat. Câteodată, strigătele și împotrivirea noastră pot fi ignorate, iar brațele puternice ale Mântuitorului ne ridică pe sus, trecându-ne pragul împărăției harului, moment în care, realizând ce se întâmplă de fapt, rămânem nemișcați, muți de uimire.

Imaginea unui copil care se zbate să sară din brațele ocrotitoare ale tatălui său e una dintre cele mai sugestive când vine vorba de salvare și har.

---

Simt din scrierea lui Pavel că păcatul e al naibii (sic) de păcătos (7:13). În exemplul lui (7:11-13), păcatul ia legea (care e bună) ca pretext spre fărădelege; mă amăgește să o calc în picioare, apoi, cu legea aceea mă arată de păcătos până la disperare și, în final, din aceeași lege îmi extrage și sentința: moartea. Ce e, de fapt, „păcatul” ăsta?

Chiar dacă există nenumărate încercări de definire a răului, a realității numite păcat, trebuie să admitem că avem de-a face cu aspecte încă necunoscute ale acestei afecțiuni. Nu degeaba Sfânta Scriptură folosește expresia „taina fărădelegii” cu referire la apariția, dar și la realitatea și esența răzvrătirii față de Dumnezeu. Pavel descrie păcatul ca pe un cerc vicios, în care o cădere o pregătește pe următoarea – o reacție în lanț cu efect paralizant și de complacere.

Una din concluziile lui George Knight în Comentariu la Epistola către romani, când vorbește de esența păcatului, amintește ratingul ridicat și succesul industriei de divertisment de astăzi și care diferă de societatea din lumea antică doar prin faptul că se petrece în realitatea virtuală sau a producției cinematografice. Dar are aceleași teme: violență, sexualitate, imoralitate, lucruri atât de diferite de lumea lui Dumnezeu. Aș spune că păcatul e o stare absurdă a ființei create întoarse cu spatele la sursa unică a vieții – Creatorul.

---

„Am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (7:18). Drama fiecărui om, de la sport, dietă, obiceiuri, vicii până la păcat – păcatul în esența lui. Când unul nu se lasă de ceva (fumat, de exemplu), îi zicem, știutor: „Poți, dar nu vrei.” Când e vorba de noi, zicem ca Pavel: „Vreau, dar nu pot.” Unde ați găsit o cheie, un echilibru între ce poți ca om și ce nu?

O victorie câștigată nu e câștigată pentru totdeauna.

Este un prim aspect extrem de important în înțelegerea mecanismului luptei. Chemarea lui Dumnezeu în viața noastră este chemarea la o luptă de-o viață împotriva păcatului, a dependențelor, a răului. În viziunea lui Pavel, Hristos e singurul în puterea căruia câștigăm în luptele noastre.

Autorii creștini vorbesc despre „rolul voinței” în procesul acesta, alături de alte unelte pe care le avem: rugăciunea, studierea Scripturii, părtășia creștină și slujirea oamenilor. Restul, adică absolut tot ce se află în afara acestor „arme”, aparține lui Dumnezeu, harului Său, mântuirii în Hristos.

Echilibrul între ce poți ca om și ce nu își găsește împlinirea în harul uimitor, imposibil de înțeles și de descris în limbajul nostru de acum. Avem o astfel de încercare într-unul dintre imnurile noastre: 

„Salvat prin harul lui Hristos,/Așa un păcătos…”

10x – Întrebări la foc automat 

1. Cui îi e rușine azi de Evanghelia lui Hristos (1:16)?

   Câteodată, din nefericire, nouă, celor ce am primit-o.

2. „Dumnezeu i-a lăsat…” Și scrie de trei ori (1:24,26,28). I-a lăsat „liberi”?

   Politețea uimitoare a unui Dumnezeu bun și drept în mod egal.

3. „Înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului” (2:11). Dar înaintea noastră?

   Vom cocheta mereu cu rolul judecătorilor până vom accepta, o dată pentru totdeauna, că doar Dumnezeu vede direct în inimă.

4. Cum arată tăierea împrejur a inimii (2:29)?

   Scriptura nu vorbește nicăieri de „cioplire împrejur a inimii”, ci doar de tăiere, deoarece aceasta are de-a face cu carnea, nu cu piatra.

5. Ce „datorii” avem la firea pământească (8:12)?

   Nici noi nu ne știm pe deplin datoriile, dar, cu ceva vreme în urmă, am aflat că – în El – ne putem trăi viața fără datorii.

6. „Să nu vă asortați chipului veacului acestuia” (12:2). Merge „traducerea” mea?

   Într-o lume a conformității și asortării, traducerea asta este exact ce trebuie.

7. „Nu te lăsa biruit de rău” (12:21). Cum îl biruiești prin bine?

   Întorcând obrazul, oferind cămașa, rugându-ne pentru cei ce ne răstignesc.

8. Ce arsenal a avut în minte apostolul când a spus de „armele luminii” (13:12)?

   Îndurare, milostivire, bunătate, credincioșie, dragoste, iertare – exact cum le-a văzut pe vremuri Moise, din stâncă.

9. În lista de prieteni ai lui Pavel, eu mă văd în Terțiu (16:22). În cine vă vedeți?

   Dacă în împărăția lui Dumnezeu sunt mai mulți Terţiu, aș putea fi eu al treilea?

10. Când îl va zdrobi Dumnezeu pe Satana sub picioarele noastre (16:20)?

    În strigătul Domnului Hristos la cruce – „Tetelestai!” – se află primul act al zdrobirii. Iar în „ștergerea oricărei lacrimi din ochii noștri” e actul al doilea.

Ne imaginăm că suntem la o lecție de leadership, de-acela adevărat, biblic, nu spoieli de tip „top-nu-știu-cât” sau seminare cu descoperirea liderului din tine (Pavel zice că nu găsește nimic bun în el, 7:18). În lista de daruri spirituale, apostolul amintește leadershipul („cârmuirea”) și zice așa: „Cine cârmuiește să cârmuiască cu râvnă” (12:8). Adică cum?

Noi, cei chemați și părtași ai legământului, alcătuim trupul lui Hristos, mireasa, biserica Sa care se lasă condusă prin împărțirea darurilor spirituale oferite de Duhul Sfânt. Unul dintre daruri este „cârmuirea”, leadershipul. Ei bine, acțiunea aceasta se face cu hotărâre, cu entuziasm, asumându-ne rolul sau darul și afirmând ce trebuie afirmat.

Îndrăznesc să spun că „râvnă” se află în opoziție totală cu „corect politic”.

Și-ar mai fi ceva… Entuziasmul în slujire se asociază perfect cu bucuria și zâmbetul pe buze. Adică absența încrâncenării.

Capitolul 7 e, pentru mine, taina și revelația marii lupte. Păcatul nu e doar un act (fărădelege), ci e o stare; sunt „vândut rob păcatului” (7:14). Tot ce fac e mânjit. Scânteia de voință curată din mintea mea e pusă pe „mute”, pe „disable”, e virusată de păcat înainte de a trece la faptă. Ascultam o versiune englezească și versetul 24, „O, nenorocitul de mine!”, nu era spus cu emfază, ca la teatru, ci cu ochii-n pământ, cam așa: „Băi, nene, sunt vai de capul meu!” Cum vedeți răspunsul/rezolvarea lui Pavel la o așa stare?

Tensiunea greu de îndurat între voința făptuirii binelui și incapacitatea săvârșirii complete a acestui demers îl determină pe Pavel să se întoarcă la singura speranță din univers – Domnul Hristos. Doar El este garantul diferenței dintre o viață trăită în captivitate constantă, sub păcat, și o viață eliberată din această stare fatală.

Pe planeta noastră, războiul nu s-a sfârșit, dar certitudinea victoriei este în Hristos. Așa sunt smuls din nenorocirea mea, pentru că Hristos e de partea mea.

---

Cu siguranță ați trecut în viață prin încercări. Cum ați ilustra, printr-o experiență personală, versetul care zice: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (8:31)?

În vremea comunismului, împreună cu sora mea am făcut parte din grupa copiilor care n-au mers sâmbăta la școală. Pentru noi, versetul acesta a însemnat realmente ceva ori de câte ori eram scoși la lecție lunea, după ce aceasta tocmai ce fusese predată sâmbăta. Și ori de câte ori aveam media neîncheiată către sfârșitul trimestrului sau când trebuia să plecăm sfioși din cancelarie, din cabinetul directorului ori de la ședința cu părinții. Și, mai târziu, la examenul de treapta întâi, apoi de treapta a doua și, în cele din urmă, la bacalaureat.

Cu Dumnezeu de partea mea am plecat în armată și tot cu El de partea mea am intrat în lucrarea Sa. Dacă El va îngădui, peste doar câțiva ani, cu El de partea mea și a familiei vom păși într-o altă etapă a vieții. Iar la porțile împărăției Îl vom avea – cred din toată inima! – tot de partea noastră.

Vă mulțumim pentru acest penultim popas pe „Drumul spre Emaus”. A mai rămas o singură carte (believe it or not!). Nu oricare, ci tocmai aceea care ne spune că, dacă s-ar fi relatat tot ce a făcut Isus, nu ar fi încăput în lumea asta toate cărțile ce ar fi fost scrise. Cu alte cuvinte, autorul Evangheliei după Ioan ne transmite că personajul principal al evangheliei lui nu este un om, nu este un superman și nici un înger venit din cer, ci este Însuși Dumnezeu. Ceea ce răstoarnă toate lucrurile pentru a le așeza la loc drept.

Din culise acum: tovarășul de drum al acestui proiect-de-un-an-întreg, Florin Bică, revine în prim-plan. Dar nu ca invitat, ci ca unul care va pune întrebările. Iar eu (Christian Sălcianu) voi fi invitatul lui, pus de-acum să încalț sandalele tuturor celor ce au mers pe „Drumul spre Emaus”. Ne vedem aici vinerea viitoare, privindu-L cu alți ochi pe Cel ce „S-a făcut că vrea să meargă mai departe” (Luca 24:28).

„Biblia, într-un an” este un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate interviurile la zi, două rapoarte trimestriale și două emisiuni TV dedicate proiectului.

Vă mulțumim!