Mica și Habacuc – neprihănitul trăiește prin credință
„Ți s-a arătat, omule, ce este bine...”
Invitatul de săptămâna aceasta pentru dialogul din cadrul proiectului „Biblia, într-un an” este pastorul Gabriel Ciocârlan, din Londra. L-am rugat să ni se prezinte celor ce mergem pe Drumul spre Emaus și a răspuns așa:
Iubesc munții. Îmi plac șahul și călătoriile prin lumea cărților. Sunt atras de apologetica creștină – de studierea marilor „de ce”-uri ale crezului creștin – sau, mai bine-zis, de frământarea întrebărilor și a răspunsurilor, a argumentelor pro și contra creaționismului, a învierii lui Isus și a veridicității Scripturii.
Lucrez ca pastor în bisericile adventiste de ziua a șaptea de limbă română din Londra și caut să păstrez relații cu oameni de orice credință, abordând cu ei subiecte pe teme religioase.
Cei doi profeți aleși pentru lectura din cursul săptămânii acesteia au adevărate perle în scrierile lor, pe care le regăsim citate atât în evanghelii, cât și în epistole. În Mica citim despre locul nașterii lui Mesia; tot aici aflăm despre milă, dreptate și smerenie. În Habacuc regăsim cuvinte despre o prorocie săpată pe table, despre ziua vestită de toți prorocii, despre neprihănirea prin credință. I-am pus față în față pe Mica și Habacuc datorită dialogului onest pe care îl au cu poporul și cu Dumnezeu.
Contextul profetic este unul de judecată. Pe pământ, oamenii par a fi cei ce taie și spânzură – „Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt” (Habacuc 2:20). Vine vremea ca El să Se ridice (Mica 1:3,4) deasupra întregului pământ (Habacuc 3:3-5). Iar profetul Mica atrage atenția: „Ascultați... popoare”, „Ia aminte, pământule”, Domnul este „martor” (Mica 1:2). Când și cum se implică Dumnezeu în viața oamenilor, a popoarelor? Nu-L vedem la breaking news…
Într-un sistem în care Dumnezeu îi oferă omului liber arbitru, omul având capacitatea de a săvârși răul în formele cele mai oribile, Dumnezeu este invocat să manifeste justiția divină. Situația se complică fiindcă Dumnezeu este iubire și, implicit, le acordă har ființelor păcătoase.
Este de ajuns o simplă trecere prin știrile zilei ca să fii tentat să îți pui mari semne de întrebare în privința existenței Dumnezeului promovat de creștinism. Când vezi și auzi de cataclisme, deflagrații teroriste, abuzuri de tot felul, crime și nedreptăți, mai poți vorbi oare despre marea Lui iubire și despre dreptatea Lui?
Uneori, știrile acestea zboară pe lângă noi și sunt doar informații care nu ne ating sufletul. Alteori, ne pun pe gânduri, iar situația se schimbă radical atunci când noi înșine suntem afectați direct sau indirect.
Abel, primul martir consemnat în istoria biblică, nu a fost răzbunat de Justițiarul divin, iar fratele său ucigaș nu a fost pedepsit, ci a primit har și ocrotire divină. Pe de altă parte, soția lui Lot, fiii lui Aaron, Acan și familia lui, Anania și Safira sunt exemple ale pedepsei divine care ne dau fiori. Problema dreptății divine este, desigur, foarte complexă. Ne este, probabil, foarte greu sau chiar imposibil să spunem că înțelegem cum acționează Dumnezeu aici și acum în administrarea justiției. Rămâne însă făgăduința judecății de apoi, care va încheia istoria păcatului.
Mesajul profetic vizează întotdeauna starea poporului. Aici este teribil: „S-a dus omul de bine din țară și nu mai este niciun om cinstit printre oameni” (Mica 7:2). Liderii sunt mustrați: „Vă este scârbă de dreptate” (Mica 3:9). „Nu este datoria voastră să cunoașteți dreptatea?” (Mica 3:1). Totul e făcut la vedere: „Asuprirea și silnicia se fac sub ochii mei” (Habacuc 1:3). Cât de departe se poate ajunge? Cine-i de vină, gloata sau liderii?
Hai să analizăm viața unor lideri religioși contemporani cu Isus. Foarte scrupuloși în respectarea tradițiilor sfinte, menite a-i delimita de profani, aceștia sunt totuși animați de o ură teribilă față de Isus, dorind și căutând să-L ucidă cu orice chip.
Omul lipsit de prezența reală a divinului în viața lui se poate camufla, cu succes de multe ori, afișând o religiozitate asiduă, fluturându-și „succesele spirituale” în fața altora, în timp ce sufletul îi putrezește sufocat de egoism, invidie, ură, dispreț și, mai ales, mândrie. Aș spune că omul acesta e nevoit să poarte masca evlaviei (că doar se numește creștin), chiar dacă este caraghioasă și ridicolă în multe situații (vezi povestea lui Andersen, „Hainele cele noi ale împăratului”). Pretinsul creștin – ca împăratul din poveste – este și va rămâne gol fără haina Împăratului ceresc.
Citesc despre un Babilon folosit de Domnul ca instrument de pedeapsă împotriva poporului Său. Undeva însă, Babilonul „întrece măsura”, „aprinderea” i se dublează și „se face vinovat”… „Puterea lui o ia ca dumnezeu al lui” (Habacuc 1:11). Majoritatea are puterea. Liderul are putere. Instituția are putere. Cum și-o iau aceștia ca dumnezeu al lor? Și care este antidotul?
O să merg pe exemple practice.
Statutul social, bogăția, faima, puterea de influență, un job foarte apreciat, elocvența, inteligența, un talent aparte – toate acestea pot deveni mijloace de îmbătare a individului. Ele induc un anume confort sufletesc și o siguranță aparte, care îl fac pe om să se bazeze pe abilitățile lui deosebite și să uite de necesitatea de a depinde de înțelepciunea și de călăuzirea lui Dumnezeu.
Îmi vin în minte Samson și Solomon. Puterea fizică și puterea intelectuală erau la cote extraordinare. Cei doi au ajuns să opereze doar pe baza acestor unelte primite, fără a mai căuta alte instrucțiuni de la Dumnezeu. Efectele au fost îngrozitoare atât pentru ei, cât și pentru cei din jur.
Să alegi oare să fii umil și să depinzi constant de Dumnezeu? Greu pentru cei vizibil binecuvântați cu aptitudini deosebite! Soluția?
„Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta!” (Proverbele 3:5).
Una dintre nedreptățile poporului este înșelătoria (Mica 2:1,2). Ilustrând concret cu piața de marfă, unde aveau loc schimburile de zi cu zi, Domnul vorbește despre „câștiguri nelegiuite” (Habacuc 2:9) și întreabă dacă mai sunt pe acolo „blestemata efă mică” (Mica 6:10), cumpăna „nedreaptă” și greutățile „strâmbe” (6:11). Ce păcate ne sunt astăzi „efe”, „cumpene” și „greutăți” cu care înșelăm?
Compromiterea integrității în schimbul câștigului a reprezentat mereu o ispită pentru om. Am în minte câteva forme foarte subtile. Se poate să mustru foarte aspru și prompt păcățelele unui frățior de credință. Dar, în cazul altui frate, care m-a ajutat sau care m-a scos din necaz, tac mâlc, nespunându-i nimic atunci când observ vreo neregularitate. Că, deh..., n-am cum.
O altă „efă” strâmbă este raportarea la semenul meu în funcție de statutul sau de realizările lui. Dacă îmi dau tot interesul să fiu pe placul unui om care îmi este „superior” (în ochii mei) și mă port cu toată grija și atenția față de el, însă acționez total diferit față de unul „inferior” mie (tot așa, doar în ochii mei), neacordându-i aceeași atenție și același interes, atunci sunt condamnat de Cer pentru fățărnicia mea. Este o formă de înșelătorie foarte rafinată. În prima relație, acționez ca să câștig atenția persoanei pe care o apreciez. În al doilea caz, dau dovadă de lipsă de iubire, neinvestind timp, energie și atenție în persoana... neinteresantă.
Idolatria este înfierată în ambele cărți. Mica tună împotriva chipurilor „cioplite”, a „plăților de curvă” ce vor fi sfărâmate, arse și pustiite (1:7). Habacuc, la rândul lui, enumerând „chip turnat”, „chip cioplit”, „idoli muți” (2:18), spune mai tare ca oricând: „Vai de cel ce zice lemnului: «Scoală-te!»” (2:19). De ce e atât de vai? (Mai este și azi?)
Creatorul nu a tolerat infidelitatea copiilor Săi, care căutau divinități alternative, reprezentate în forme mai vizibile, palpabile. Închinarea idolatră implica desfătări senzuale sub diferite forme, dar și practici macabre, precum sacrificii omenești și copii jertfiți. Este de înțeles de ce Dumnezeu tuna și fulgera împotriva acestor manifestări condamnate de El în mod lămurit.
Însă cea mai mare formă de idolatrie este egoismul.
Idolatria uzurpă locul Creatorului. Materialismul și hedonismul sunt idoli de seamă în lumea creștină. Mântuitorul a pus degetul pe rană, indicând îngrijorările acestei lumi și înșelăciunea bogățiilor ca factori care secătuiesc viața de bucuria prezenței lui Dumnezeu.
Mica se plânge că poporul nu suferă prorocii: „Nu prorociți”; „să nu se prorocească” (Mica 2:6). În schimb, la proba interesului, imediat se nasc cererea și oferta: „Dacă au ceva de mușcat cu dinții [interes material], vestesc pacea, iar dacă nu li se pune nimic în gură [nu au nimic de câștigat], vestesc războiul sfânt” (Mica 3:5). Ce profeți și ce profeții „prind” azi la public?
Observ o fascinație nesănătoasă pentru semnele revenirii lui Isus – „goana după semne”.
Mulți urmăresc evenimentele din natură – de pildă, cutremurele, inundațiile, tornadele, uraganele și alte dezastre naturale. Alții pândesc știrile politice, conflictele internaționale, crizele și instabilitatea economică. Unii sunt cu ochii pe acțiunile și vorbele suveranului pontif sau ale liderilor politici. Iar alții elaborează scheme și diagrame ale evenimentelor finale sau sunt fini observatori ai bisericii laodiceene.
În istoria bisericii, creștinii au vegheat cu atenție diverse realități ca parte a pregătirii pentru Revenire. În multe situații însă, există o teamă teribilă și o groază profundă de a nu fi gata pentru venirea… Șefului. Se predică pocnind cu biciul amenințător al evenimentelor înfricoșătoare, scopul fiind producerea schimbării. Dar oare funcționează? Ioan spunea că „în dragoste nu este frică” (1 Ioan 4:18).
Ucenicii doreau, așteptau și tânjeau după venirea scumpului lor Mântuitor. Fără să se uite la știri.
Merg spre cartea celuilalt profet, unde Habacuc e îndemnat clar: „Scrie prorocia și sap-o pe table, ca să se poată citi ușor!” (Habacuc 2:2). Chiar dacă pare a avea o întârziere, profeția adevărată este confirmată: „va veni și se va împlini negreșit” (Habacuc 2:3). De ce profețiile adevărate sunt clare și totuși greu de crezut de public?
Profeția care întârzia includea două lucruri – pedepsirea babilonienilor asupritori și frumoasa afirmație „cel neprihănit va trăi prin credința lui” (Habacuc 2:4). Erau două dileme la mijloc.
(1) De ce Dumnezeu nu îi pedepsea pe cei nelegiuiți din popor? Multă vreme, Habacuc și alți credincioși ai lui Iehova au fost bulversați de lipsa intervenției divine într-un mod justițiar.
(2) Dacă îi va pedepsi prin babilonieni, cum vor mai scăpa cei neprihăniți? Era imposibil de acceptat acest gând al supraviețuirii prin credință în contextul viitoarei invazii babiloniene și a exilului iudeilor.
Dumnezeu nu a promis o cruțare a vieții celor credincioși. Buni și răi au fost uciși deopotrivă. Buni și răi au fost duși în Babilon. Încearcă să fii credincios în astfel de condiții!
10x – zece întrebări la foc automat
„Vremurile vor fi rele” (Mica 2:3). Tot înainte?
Îl las pe C.S. Lewis să răspundă: „Nu m-am dus la religie pentru a mă face fericit (bucura). Am știut întotdeauna că o sticlă de vin de Porto va face asta. Dacă doriți ca o religie să vă facă să vă simțiți foarte confortabil, cu siguranță nu vă recomand creștinismul” (God in the Dock).
„Din săbiile lor își vor făuri fiare de plug” (Mica 4:3). Ce săbii ar merita topite?
Bârfa, indiferența, invidia, răzbunarea. Toate fac parte din arsenal.
„Vrăjmașii omului sunt cei din casa lui” (Mica 7:6). Și cei din comitetele bisericești?
Tot ce-i posibil... Mai ales când iubitul tău frate primește invitația: „Prietene, mută-te mai sus”, iar tu începi subit să îl evaluezi foarte realist.
Ce ar fi azi rana „fără leac” (Mica 1:9) a poporului?
Pe piața religiilor circulă o monedă falsă a creștinismului, cu două fețe: harul ieftin al unei religii comode și legalismul acru al mântuirii prin fapte.
„Cu ce voi întâmpina pe Domnul” (Mica 6:6)?
Cu sinceritate manifestată în lacrimi, îndoieli, dileme și dezamăgiri.
„El umblă pe cărări veșnice” (Habacuc 3:6). Noi cât mai avem până la ele?
Încă se fac studii, calcule și eforturi de a-L găsi pe Isus pe calea cea largă. Rezultatele par a fi promițătoare, spun specialiștii.
Cum adică, poți fi răscumpărat „în Babilon” (Mica 4:10)?
În pribegie, Iosif și Daniel L-au văzut pe Dumnezeu mai viu și mai prezent în viața lor ca nicicând înainte, pe plaiurile natale. Așadar, există speranță și pentru noi, cei care am fugit din staulul mioritic.
„Care Dumnezeu este ca Tine” (Mica 7:18)?
Aici e marea mirare în fața iubirii divine. Dumnezeu S-a identificat cu omul până și în moarte.
Unde este Mica 6:8 în manualul de doctrine?
În al 28-lea crez, „descoperit” în cele din urmă: creșterea în Hristos.
„Fă-Te cunoscut în trecerea anilor” (Habacuc 3:2)! Cum?
Experientia docet. „Experiența este cel mai bun profesor.” Prin bune și prin rele, uneori fiind orbiți de strălucirea iubirii Lui, iar alteori bâjbâind după o rază firavă de lumină.
Capitolul 4 din Mica vorbește despre „vremurile de pe urmă”, când va avea loc restaurarea tuturor lucrurilor: muntele Domnului – mai înalt decât toate; popoarele vor veni; legea va ieși din Sion și Cuvântul Domnului, din Ierusalim. În ecou, Habacuc proclamă și el: „Pământul va fi plin de cunoștința slavei Domnului” (2:14). Cum arată o lume după voia Lui?
Biserica este lumea fiilor lui Dumnezeu, un Dumnezeu care trăiește printre fiii oamenilor. Oameni care primesc și oferă iubire, care caută să îl înțeleagă și să îl ridice pe celălalt, să sacrifice pentru el. În multe locuri, acesta este un vis împlinit. În altele, rămâne un deziderat. Modelul ne-a fost prezentat în viața Mântuitorului și a bisericii primare – deci este posibil.
Mesajul despre „neprihănire” este prezent în ambele cărți profetice. În ciuda tuturor nemerniciilor din țară, Domnul spune: „Cuvintele Mele sunt prielnice celui ce umblă cu neprihănire” (Mica 2:7). Iar din Habacuc știm că „cel neprihănit va trăi prin credința lui” (Habacuc 2:4). Care este profilul omului neprihănit? Prin ce se deosebește el de omul de rând?
Poate un tânăr să reziste tentațiilor care bântuie la orice pas? Poate o fată să nu cedeze avansurilor unui june în fața temerii că, altminteri, ar putea rămâne singură? Poate un angajat să mai fie credincios poruncii a patra fără să își pericliteze slujba? Poate un părinte să mai zăbovească asupra capitolului 91 din Psalmii atunci când copilul lui este afectat de leucemie?
Pentru mine, Iov este omul credinței, omul care alege să își continue existența în supunere față de Dumnezeu, deși nimic din viața lui nu pare a mai avea vreun sens: 10 copii morți, părăsit și neînțeles de cei dragi, un sistem teologic care nu mai funcționează (cea mai mare dintre crize).
Să I te închini lui Dumnezeu degeaba? În istoria lui Iov vedem adevărata laudă la adresa lui Dumnezeu. Descoperim omul care continuă să se raporteze la principiile lui Dumnezeu chiar și atunci când totul se surpă sub privirile lui. Să fii dezamăgit de Dumnezeu și totuși să Îl lauzi în același timp... Asta, da credință!
Mesajul profetic se încheie cu speranță într-un Dumnezeu al mântuirii. Mica zice curat: „Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele” (7:7), iar Habacuc spune că, și dacă nimic nu ar mai da rod pe lumea asta, „eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele” (3:17,18). Cum să predicăm lucrurile acestea poporului?
Marea răsplată a creștinului nu va fi tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte în acea lume a paradisului regăsit, unde moartea, suferința, plânsul și grijile vor fi doar amintiri din valea umbrei morții. Cu siguranță că și acestea se vor împlini. Așa a promis Dumnezeu. Însă, psalmistul spune: „Înaintea feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice în dreapta Ta” (Psalmii 16:11).
Prezența lui Isus cel viu aduce împlinire, pace, încredere, speranță și putere dincolo de priceperea noastră, chiar și în cele mai întunecate momente din viață.
Esența religiei creștine, prin definiție, este reconectarea cu Dumnezeul care tânjește să fie iubit și cunoscut.
După cum a subliniat Isus, veșnicia constă în cunoașterea experimentală a prezenței Lui: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17:3).
În săptămâna care urmează vom citi împreună pagini de Evanghelie, urmând ca, până la final de lună, să călătorim exclusiv prin Noul Testament. Invitatul nostru pentru dialogul de vinerea viitoare, despre Luca, este un cercetător cu de-amănuntul al celor ce stau scrise – Cristi Sava.
Vă mulțumim tuturor pentru susținere și vă invităm să distribuiți mai departe aceste dialoguri. „Biblia, într-un an” este un proiect non-profit. Găsiți aici ideea inițială, planul și motivația, emisiunea de la Speranța TV dedicată proiectului și raportul despre primul trimestru.
Mi-a placut ideea promovata cu pasiunea pentru proorocii. Oare ce ii face pe oameni sa le adore in asa fel incat sa depuna atata pasiune in promovarea lor?
Multumesc pentru redescoperirea lui C.S. Lewis.
Eu am ramas cu o revelatie asupra complexitatii unui singur verset. L-am citit de multe ori saptamana aceasta. Este un text atat de cuprinzator cu un avertisment atat de clar. Mica 7:5 Nu stiu inca daca trebuie luat doar ca avertisment in context sau este general valabil.
“ Domnul însă este in Templul lui cel sfânt. Tot pământul sa tacă înaintea Lui” Amin
Versetul care m-a urmărit de câteva zile. Sa tăcem in fata frumuseții Lui, a dragostei Lui și a milei pe care El o arată fata de noi. Mulțumim Domnului pentru învățături și vouă celor care sunteți organizatori. Domnul sa fie cu voi și sub calauzirea Lui se ne ajutați sa înțelegem mai bine mesajele pe care Domnul Isus ni le transmite prin cuvântul Sau. Săptămâna binecuvântata!