Luca – evanghelia oamenilor și a Fiului omului
Un dialog despre putere și supunere
Invitatul pentru dialogul de azi este Cristinel Sava. Înainte de răspunsurile la „întrebări de olimpici” (așa a zis el!) ale interviului ne-a spus trei-patru vorbe despre sine.
Îmi place să fac multe lucruri (să scriu, să gândesc, să merg printre copii și să le povestesc despre cărți, să stau cu nasul în manuscrise vechi și să mă entuziasmez ca un copil de o acadea când găsesc câte un fragment de text nedescoperit până acum), dar cred că cea mai mare pasiune, pe lângă cea din care îmi câștig pâinea, este să cânt. De altfel, și sunt actualmente membru în grupul vocal InCanto. Ca profesie, sunt filolog și redactor. Lucrez de peste zece ani în Departamentul de limbă literară și filologie din cadrul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din București, iar până în 2021 am lucrat și ca redactor la Editura Viață și Sănătate. De asemenea, mă bucur să fac parte din echipa interconfesională de revizuire a traducerii Cornilescu, în cadrul căreia am legat relații frumoase și am gustat mai bine unitatea în diversitate a lumii creștine.
În ce am spus mai sus se regăsește și o parte din misiunea mea de până acum: InCanto (misiunea prin muzică) și Editura Viață și Sănătate (misiunea prin cuvântul scris). Pe lângă acestea, am publicat o carte, Elogiu iubirii de semeni, în care pun accentul pe „cea mai mare poruncă”, sporadic mai predic, iar, de curând, ne implicăm, întreaga noastră familie, în susținerea unei comunități mici din jud. Argeș – Lucieni – prin ce putem: predicare pentru adulți și ajutor la teme și cursuri de limbă engleză pentru copii.
Evanghelia după Luca este o prezentare de putere, de la început până la sfârșit. „Niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (1:37); „lucrurile spuse din partea Domnului se vor împlini” (1:45); „ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu” (18:27); „din El ieșea o putere care-i vindeca pe toți” (6:19). Ce înseamnă „putere” în felul lui Hristos?
Aș răspunde cu un concept pe care Isus Însuși i l-a menționat apostolului Pavel – putere dumnezeiască în slăbiciune omenească (2 Corinteni 12:9). Putere, la Isus, nu înseamnă forță, ci slăbiciune, slujire, îndelungă răbdare. Puterea nu este a omului, ci a lui Dumnezeu, care lucrează prin om. Când omul este puternic, puterea lui Dumnezeu nu poate lucra în el și prin el; când eul este însă frânt, iar omul este vulnerabil în fața lui Dumnezeu și în fața celorlalți, puterea lui Dumnezeu se poate manifesta pe deplin.
Isus nu a dus o viață neprihănită prin puterea proprie, ci prin puterea divină care lucra în El. Ceea ce teologii numesc chenoză, dezbrăcarea de Sine a lui Hristos (vezi Filipeni 2:6-8), asta a presupus: renunțarea la orice putere dumnezeiască existentă în Sine Însuși, ca Dumnezeu, la orice avantaj pe care I-l aducea natura Sa divină, și trăirea, ca om, prin „puterea Duhului” (Luca 4:14). Minunile uimitoare pe care citim că le-a făcut Isus sunt făcute prin intermediul puterii lui Dumnezeu care lucra prin El. Iar la această putere accedem prin credință; Isus nu glumea când spunea că, dacă am avea credință, am putea muta și munții.
Îmi place că evanghelia scrisă de doctorul Luca este circulară: începe cu puterea lui Dumnezeu care o umbrește pe Maria și care Îl zămislește în ea pe Fiul Omului (1:35) și, după ce ni se subliniază în repetate rânduri (4:14; 5:17; 6:19; 8:46; 9:1 etc.) că tot ce făcea Isus făcea prin puterea Duhului, se încheie cu îndemnul lui Isus către ucenici de a nu întreprinde nimic până nu vor fi îmbrăcați și ei cu această putere (24:49). Misiunea creștinului, fără putere de sus, este sortită eșecului. Iar puterea Împărăției lui Dumnezeu stă tocmai în schimbarea treptată care se produce în inima omului, nu într-o manifestare violentă de forță (17:20,21).
Pe paginile evangheliei acesteia Îl regăsim pe Isus foarte implicat în societate, interacționând cu tot soiul de oameni. Reiau însă trei evenimente care ni-L prezintă foarte uman, fără a Se impune cu autoritate divină. La Nazaret, după o predică ce le-a picat pe dos, „credincioșii” Îl iau de guler să-L arunce în prăpastie; în Gadara, după exorcizarea demonizatului din morminte, niște oameni „cu scaun la cap” Îl roagă să plece; în casă la Iair, înainte de învierea fetiței, „bocitorii” își lasă rolul deoparte și își bat joc de El. Cum interpretezi acest fel al lui Isus de a nu-Și forța intrarea în viața omului?
Acesta e modul de lucru al lui Dumnezeu. El este dragoste, El nu-l constrânge pe om să-L iubească, să-L accepte. Da, sigur, respingerea Îl doare, Îl consternează (evanghelistul Marcu ne spune că Isus s-a mirat de necredința consătenilor Săi), dar, mai mult decât să facă apeluri nenumărate la inima și la conștiința lui, nu are ce să facă. Dumnezeu este tatăl îndurerat din parabolă, care primește cu noduri în gât decizia fiului de a pleca departe de el, dar îl așteaptă zi și noapte să se întoarcă. Este acel agricultor care lasă să mai treacă un an peste smochinul care face umbră pământului degeaba, în speranța că, poate, va rodi.
Dar, chiar și când este respins, Dumnezeu lasă în urmă un cuvânt, o amintire, o mărturie, care, peste ani și ani, poate înmuia o inimă împietrită; chiar dacă a trebuit să plece din ținutul gherghesenilor, l-a lăsat acolo pe demonizatul vindecat, cu o misiune precisă: „Întoarce-te acasă și povestește tot ce ți-a făcut Dumnezeu!” Evanghelistul Marcu ne relatează că el s-a achitat de această sarcină cu brio și „toți se minunau” (Marcu 5:20). Poate că, din această „minunare”, au ieșit și ceva roade.
Subiectul rugăciunii este întrețesut pe fiecare pagină, în viața multor personaje (Zaharia, Maria, Simeon, Ana, ucenicii, tâlharul etc.) și, bineînțeles, a lui Isus (9:18,29; 6:12; 5:16; 11:1; 21:37; 22:39-45; chiar pe cruce – 23:34). Mă opresc asupra unui singur verset – 3:21 –
„Pe când Se ruga, s-a deschis cerul.”
Zi-mi patru idei pentru un devoțional frumos bazat pe versetul acesta.
1. În toată această întâmplare, surprinde smerenia naturală a lui Isus. Luca ne spune că Isus a fost botezat „după ce a fost botezat tot norodul”. Nu a dat din coate să intre în față, nu a cerut tratament special, ci a rămas la urmă. Mai mult, evanghelistul Matei ne spune că, atunci când Ioan Botezătorul se declară nevrednic să-L boteze pe El, Fiul lui Dumnezeu, Isus îi răspunde simplu că trebuie să-L boteze fiindcă „așa se cade” (Matei 3:15). Ne impresionează câte un politician care merge cu metroul sau cu bicicleta, ca omul de rând, fără privilegii. De ce nu ne-ar impresiona și Dumnezeul care stă la coadă, dându-le întâietate celorlalți?
2. De multe ori, rugăciunile noastre sunt mecanice, poezie (una, nu mai multe) învățată pe de rost, fără a pune suflet în ceea ce spunem. Rugăciunea lui Isus este implicare totală a ființei în acest act. El este trup și suflet conectat cu Tatăl în rugăciune. Imersiunea în apă este însoțită de imersiune în rugăciune. Doar o astfel de rugăciune primește un astfel de răspuns.
3. Când cerul se deschide, se deschide pentru a revela ceva. În cazul de față, Trinitatea este cea care Se revelează: Fiul este jos, pe Pământ, ieșind, sau fiind încă, în apa Iordanului; Duhul Sfânt coboară sub forma unui porumbel, iar vocea Tatălui Îl confirmă într-un mesaj personal: „Tu ești Fiul Meu preaiubit.”
4. Isus nu este singurul care primește revelații în timp ce se roagă. Profeți ca Daniel sau Ezechiel au experiențe asemănătoare (Daniel 9:23; Ezechiel 1:1). S-au terminat oare revelațiile divine? Biblia zice că, în timpul sfârșitului, din contră, se vor înmulți (Faptele apostolilor 2:17). Poate că nu (mai) știm noi cum să ne rugăm...
Dar iată că în altă ocazie – citesc în 6:12 – rugăciunea lui Isus a durat o noapte întreagă… Hai să facem un exercițiu de imaginație: cum crezi că a decurs rugăciunea aceasta, finalizată (la prima oră a dimineții) cu nominalizarea celor doisprezece apostoli?
Cred că a fost ca un fel de ședință foarte lungă de resurse umane. Pe Isus, până la un punct, L-au urmat mulți (Ioan 6:60,66). E posibil ca, după conflictul descris de evanghelistul Ioan, să fi rămas destul de puțini, comparativ cu câți fuseseră inițial. Dar tot erau mulți, dacă ne gândim că Isus a trimis în misiune, la un moment dat, șaptezeci de ucenici. Aceștia erau diferiți de cei doisprezece. Probabil că, în cursul acestei rugăciuni, au fost luate în discuție toate numele, s-au trecut în revistă CV-urile și s-au ales cei care urmau să facă parte din cercul restrâns și care urmau să fie numiți apostoli.
Dacă ne aruncăm o privire pe listă, pare că noaptea aceea de rugăciune a fost irosită, fiindcă nu s-au ales cei mai buni (sau ei erau totuși cei mai cei?): un impulsiv ca Petru, gata să sară la bătaie cu sabia, Ioan și Iacov, care nu degeaba erau numiți „fiii tunetului”, doi necredincioși (Toma și Natanael), Matei, un vameș, profesie nu foarte onorabilă în vremurile acelea, alături de Simon, un zelot care avea ură pe romani și pe cei asociați cu ei, inclusiv pe vameși, și, nu în ultimul rând, Iuda, despre care Isus știa de pe acum că avea să-L trădeze (vezi Ioan 6:64). De ce i-a ales tocmai pe ei? Cred că Isus S-a frământat mult în noaptea aceea. Mai ales în dreptul lui Iuda... Oricum, o astfel de decizie, care avea să influențeze cursul istoriei și rezultatul final pe care îl urmărea Isus, nu s-a luat ușor. De altfel, e singura ocazie menționată în care Isus se roagă toată noaptea.
Personajul feminin apare de nenumărate ori, smerit și surprinzător, fără putere și totuși având mare credință. Femei ca Maria, Elisabeta, Ana, Ioana, Marta și Maria (Magdalena), dar și altele fără nume, însă la fel de cunoscute, fiecare cu problemele ei – văduva din Nain, femeia cu hemoragie, femeile de pe drumul crucii, cele de la mormânt etc. Nu e niciuna rea (ale lui Irod lipsesc de aici), iar singura altfel e cea despre care Isus zice „aduceți-vă aminte de nevasta lui Lot…” Cum este prezentată „femeia” în Luca și de ce?
Nicăieri în evanghelia aceasta femeile nu sunt devalorizate, inferiorizate. Ba încă, am putea spune că Isus le aduce dinadins în prim-plan, ca și pe copii, altă categorie pe care societatea nu o băga în seamă. Femeile apar în două ipostaze: ca exemple de credință și pocăință (femeia păcătoasă care Îi unge picioarele lui Isus [7:36-50], femeia cu hemoragie [8:43-48] sau Maria, sora Martei [10:41,42]) și ca personaje importante din anturajul lui Isus, în general femei care fuseseră vindecate de El și care își manifestau recunoștința ajutându-L „cu ce aveau” (8:3). Aceste femei care Îl urmau au fost, de altfel, cele care au plâns la cruce și care au aflat primele că Isus este în viață, când s-au dus de dimineață la mormânt să Îi ungă trupul cu mirurile pregătite. Ele au fost primele mesagere ale învierii Domnului.
De ce această perspectivă asupra femeii în cronica doctorului Luca? Personal, cred că, fiind un colaborator apropiat al lui Pavel, a preluat această perspectivă de la el (și nu doar perspectiva aceasta, ci și alte idei sau chiar fraze ca atare: „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” [21:24] amintește de convingerea lui Pavel că împietrirea israeliților va ține „până va intra numărul deplin al neamurilor” [Romani 11:25], iar fraza rostită de Isus cu ocazia ultimei cine luate cu ucenicii Săi, „să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea”, este redată doar de Luca [22:19] și de Pavel [1 Corinteni 11:24,25]). Deși Pavel este considerat în unele cercuri misogin, mie mi se pare că, din contră, este un egalitarist convins, care nu dă doi bani pe diferențierile sociale din vremea lui și consideră că, în Hristos, bărbatul și femeia sunt pe picior de egalitate. Luca, iată, împărtășește aceeași concepție. Păcat că mulți „bărbați ai credinței” nu le calcă pe urme în această privință.
Evanghelistul Luca ne face cunoștință cu multe personaje aparte, despre care nu am fi știut din alte evanghelii: părinții lui Ioan Botezătorul, Zacheu, tâlharul de pe cruce sau personaje din parabole, precum fiul risipitor, ispravnicul necredincios, samariteanul milos sau săracul Lazăr. Alege un personaj dintre toți aceștia și imaginează-ți contextul în care cercetătorul Luca (1:1-4) i-a aflat povestea pe care o găsim azi scrisă ca literă de evanghelie.
Luca relatează viața lui Isus ca un adevărat istoric. Se documentează amănunțit, le ia interviuri apostolilor – martori direcți ai întâmplărilor –, și bănuiala mea este că urmărește să aibă confirmări ale evenimentelor relatate din mai multe surse.
În ce privește întrebarea ta, m-aș opri la părinții lui Ioan Botezătorul. Cred că printre sursele lui Luca s-au numărat însăși Maria și frații lui Isus (să nu uităm că, dintre aceștia, Iacov și Iuda s-au alăturat comunității creștine și au scris și epistolele care le poartă numele). Relatarea care îi privește pe părinții lui Ioan este mult prea detaliată ca să fi fost memorată de cineva care nu a fost implicat direct sau care a aflat de ea ulterior. Să ne gândim că trecuseră douăzeci și șapte de ani de la nașterea lui Ioan Botezătorul până la momentul în care Isus Și-a strâns primii ucenici... Or, după atâta timp, detaliile se mai estompează. Pe de altă parte, Ioan Botezătorul era un personaj important în rândul israeliților, iar istoria nașterii sale e posibil să fi circulat în popor. Dar aș paria pe o sursă din interior, din familie.
Am fost întotdeauna uimit de felul în care viața Domnului Hristos s-a potrivit Scripturilor ebraice. Cel mai tare mi s-a părut cuvântul de la finalul predicii din Nazaret, „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit” (4:21). Caut mereu să aduc adevărul Scripturii în ziua de azi – care alte trei versete din Vechiul Testament le-ai vedea împlinite azi, „as we speak”? Să pui degetul pe ele și să zici „versetul ăsta se împlinește azi, la literă”.
1. Auzim uneori de câte un caz de șpagă derizorie, la care oamenii totuși s-au pretat. Atunci parcă aud unul din proverbele lui Solomon: „… chiar pentru o bucată de pâine poate un om să se dedea la păcat” (Proverbele 28:21).
2. Alteori, profeții parcă descriu societatea actuală: „Vai de cei ce rostesc hotărâri nelegiuite [folosindu-se de tot felul de subterfugii și chichițe legislative] și de cei ce scriu porunci [= legi] nedrepte, ca să nu le facă dreptate săracilor și să răpească dreptul nenorociților poporului Meu, ca să le facă pe văduve [= categoriile de oameni fără „spate asigurat”] prada lor și să-i jefuiască pe orfani!” (Isaia 10:1,2).
3. Citesc în Isaia 14 descrierea sorții împăratului Babilonului și văd că este soarta care îl așteaptă pe fiecare tiran nebun care s-a perindat sau se va mai perinda pe planetă, inclusiv pe Putin (așa va ajunge și el): „Locuința Morților se mișcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire; ea trezește înaintea ta umbrele, pe toți mai-marii pământului, îi scoală de pe scaunele lor de domnie pe toți împărații neamurilor. Toți iau cuvântul ca să-ți spună: «Și tu ai ajuns fără putere ca noi, și tu ai ajuns ca noi.» Strălucirea ta s-a coborât și ea în Locuința Morților, cu sunetul alăutelor tale; așternut de viermi vei avea și viermii te vor acoperi. […] Cei ce te văd se uită țintă mirați la tine, te privesc cu luare aminte și zic:
«Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul și zguduia împărățiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetățile și nu le dădea drumul prinșilor săi de război?»
Toți împărații neamurilor, da, toți se odihnesc cu cinste, fiecare în mormântul lui. Dar tu ai fost aruncat departe de mormântul tău, ca o ramură disprețuită, ca o pradă luată de la niște oameni uciși cu lovituri de sabie și aruncată pe pietrele unei gropi, ca un hoit călcat în picioare. Tu nu ești unit cu ei în mormânt, căci ți-ai nimicit țara și ți-ai prăpădit poporul” (Isaia 14:9-20).
10 întrebări, la foc automat.
Cum arată o „inimă bună și curată” (8:15)?
Onestă cu sine și cu Dumnezeu și plină de dragoste pentru semeni.
Poți fi „neprihănit”, „fără pată” și totuși „sterp” (1:6,7)?
Dacă ar fi avut copii, le-ar fi fost mai greu să rămână neprihăniți, că, na, copiii te mai enervează.
Cum adică „Soarele care răsare din înălțime” (1:78)?
Hristos, care S-a coborât să ne lumineze și să ne îndrepte în direcția cea bună.
Cine mai e azi „gonit de dracul prin pustii” (8:29)?
O persoană dependentă este târâtă de adicția sa prin cele mai negre gropi ale existenței sale.
„Un singur lucru trebuie”, îi zicea Isus Martei (10:42). Care e acela?
„La ce i-ar folosi unui om să câștige toată lumea dacă și-ar pierde sufletul?” (Matei 16:26).
Cum cunoști „vremea cercetării tale” (19:44)?
Prin conștiință.
„Ceilalți nouă unde sunt?” (17:17).
Ceilalți nouă considerau că li se cuvine să fie vindecați, că doar erau „credincioși”, nu „din lume”.
„Doamne, pleacă de la mine…” (5:8). Dar Îl ții de genunchi?
Lasă-mă, și nu-mi da pace!
Citesc despre „iscoditori care se prefăceau că sunt neprihăniți” (20:20). Zi-mi trei de azi!
Frații (prea)cuvioși, cei ce sunt lingușitori în față și bârfitori pe la spate și cei ce se prefac că îți sunt prieteni doar pentru a te putea lovi puternic mai târziu.
Ieșiți din orașe sau „rămâneți în cetate” (24:49)?
Ca să-l parafrazez pe Pavel: „Ai fost chemat când erai în cetate? Să nu te neliniștești de lucrul acesta, dar, dacă poți să ieși din cetate, folosește-te de ocazie!”
În zilele mai-marilor lumii, de la împărat la guvernator, de la tetrarhi (4x) la mari-preoți (2x) (vezi introducerea din 3:1,2), în vremea unor inși plini de putere aflați pe tronuri înalte sau în spatele unor bărbi lungi, „Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie”. Cum vezi acest leadership din partea Domnului?
Hristos o spune clar: cel ce vrea să-i conducă pe alții trebuie să o facă slujindu-le. Și ne-a lăsat și exemplul Său: la ultima cină avută cu ucenicii, El, Maestrul lor, a luat un lighean și un ștergar și S-a făcut slujitorul lor. Un lider adevărat, mai ales un lider spiritual, se face tuturor totul. Și unde mai bine se formează un astfel de lider decât într-un mediu unde nu are pe nimeni care să îi slujească (nu trebuie să fie neapărat un loc pustiu: Isus S-a format ca lider în satul Lui, în atelierul de tâmplărie)? Revenim la chestiunea „puterii” în cartea lui Luca. „Putere” mai are și sensul de „autoritate” în evanghelia lui (20:1-8).
Autoritatea o dau exemplul personal și concordanța dintre vorbe și fapte; ea nu se impune în virtutea funcției ocupate.
De aceea lui Isus „tot norodul Îi sorbea vorbele de pe buze” (19:48), în timp ce preoții simțeau că pierd controlul asupra poporului. Oamenii detestă liderii de teapa tetrarhilor și a marilor-preoți din vremea lui Isus tocmai pentru misecuvinismul lor.
În lumea asta (mai ales în biserică) ești ales pe o poziție. Faci treabă bună, din perspectiva unora, dezamăgești pe alții, fiecare în funcție de așteptări. Vine unul care crede că citează Scriptura și-ți zice: „Tu ești [a]cela care are să vină sau să așteptăm pe altul?” (7:19). Cum treci peste neînțelegere, trădare, lipsa aprecierii pentru sacrificiul făcut? (Zic din experiența lui Isus.)
Cred că nouă ne e greu să trecem peste asemenea nedreptăți fiindcă avem încă de luptat cu firea omenească. E greu să nu ți se recunoască meritele și sacrificiile. Ai impresia că ești luat de fraier și îți zici că nu merită să te pui pe tine pe ultimul loc pentru niște nerecunoscători. Dar dragostea lui Dumnezeu, turnată în suflet, topește aceste (re)sentimente naturale, fiindcă ea privește dincolo de acum, către rezultatul final. Isus, „pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea [și] a disprețuit rușinea” (Evrei 12:2). Dacă și El a avut parte de „rele tratamente”, de ce am fi noi, discipolii Lui, scutiți de așa ceva? Când îți setezi așteptările „jos”, poți trece mai ușor peste obstacole de felul acesta.
Luca este singurul care detaliază episodul din drumul spre Emaus. În Marcu erau doi inși, „când se duceau la țară”... (Marcu 16:12). Isus li se alătură, merge pe drum împreună cu ei, dar aflăm că „ochii lor erau împiedicați să-L cunoască” (24:16). Spune-mi o ocazie când Dumnezeu ți-a mers alături, fără să-L cunoști, iar apoi, undeva pe traseu, ți-a deschis ochii și ai înțeles că este El.
Mi-e greu să mă gândesc la o situație anume acum. Cine știe – poate am încă ochii acoperiți! Dar, în general, întreaga noastră viață este o călătorie alături de Dumnezeu, chiar și atunci când nu suntem conștienți de asta. Când am selectat eseurile incluse în cartea mea, Elogiu iubirii de semeni, am fost surprins să constat cum, fără să-mi dau seama, de-a lungul timpului, am început să înțeleg și să subliniez cât de important este să îl iubim pe cel de lângă noi și cât de multifațetată este dragostea pentru el. Călătoria către convingerea aceasta este drumul meu spre Emaus.
Dorim tuturor cititorilor noștri un răgaz de pace zilele acestea, cu o lectură înnoită a Evangheliei. Și continuăm, în săptămâna ce urmează, cu volumul doi al doctorului Luca, cartea Faptele apostolilor. Vinerea viitoare vom publica un interviu despre faptele, nu despre comitetele apostolilor, nici despre manevrele lor politice.
Vă mulțumim tuturor pentru susținere și vă invităm să distribuiți mai departe aceste dialoguri. „Biblia, într-un an” este un proiect non-profit. Găsiți aici ideea inițială, planul și motivația, emisiunea de la Speranța TV dedicată proiectului și raportul despre primul trimestru.
Mi-a plăcut teribil de mult totul. Dar mai ales: 1) “Ne impresionează câte un politician care merge cu metroul sau cu bicicleta, ca omul de rând, fără privilegii. De ce nu ne-ar impresiona și Dumnezeul care stă la coadă, dându-le întâietate celorlalți?”; 2) “ Imersiunea în apă este însoțită de imersiune în rugăciune”; 3) “ Când cerul se deschide, se deschide pentru a revela ceva”; 4) “ Isus nu este singurul care primește revelații în timp ce se roagă…”; 5) “misecuvinism”.
A fost o săptămâna de foc in care am avut de învățat multe, chiar dacă Luca nu a fost prezent la întâmplările mentionate( am observat asta când istoricește întâmplarea cu Maria Magdalena și spălarea picioarelor, noi știm ca e așezată in săptămâna patimilor) dar ne da atât de multe detalii, trăiește intens și puternic orice mărturisire . Detalii sunt foarte atent explicate ca noi sa înțelegem cât mai mult și cât mai bine. Eu văd in Luca un om care L-a descoperit pe Isus și vrea in câteva cuvinte sa-ți împărtășească descoperirea lui dar in așa fel încât tu sa înțelegi cât mai bine ce vrea el sa-ți transmită și sa iei și tu decizia sa fii de partea Lui. Nu cred ca era nevoie sa amintim doar de unii din cei ce conduc lumea spre un final sigur, dar dacă cel care ne-a prezentat atât de frumos acest capitol din Biblie i s-a părut Ok, e treaba lui. Eu cred ca Domnul Isus este singurul care are imaginea de ansamblu al acestor evenimente. Pentru mine aceste evenimente imi spun clar și sigur un lucru” aceasta lume se prăbușește” nu vreau eu sa va spun cam ce se petrece prin America pentru ca nu asta e scopul acestui studiu, studiul este pentru noi ca sa-L redescoperim pe Domnul Isus și lucrarea Lui minunata făcută pentru noi. Domnul cu noi când vom descoperi alte lucrări importante și exemple pentru noi. Domnul cu noi in săptămâna care vine și sub calauzirea Lui sa descoperim noi lucruri care sa ne apropie de El și de semeni.