Ieremia și plângerile lui – vremuri apocaliptice

„Mai înainte ca să te fi întocmit [...] te cunoșteam.”

Cărțile lui Ieremia sunt extraordinar de bogate, pe paginile lor regăsindu-se zeci de subiecte care ar putea fi abordate: inima nespus de înșelătoare, profeții mincinoși și idolatria, pocăința, lutul în mâinile olarului, legământul cel nou, profeția despre robia babiloniană, purtarea de poveri în ziua Sabatului. Limitarea dialogurilor la zece întrebări, pe „Drumul spre Emaus”, este pentru a lăsa loc cititorului spre studiu personal.

Invitatul de astăzi este pastorul Florian Ristea. L-am rugat să li se prezinte cititorilor urmărind patru dimensiuni ale vieții: pasiunea, profesia, ocupația și implicarea în misiune. 

Florina și Florian Ristea.

Pasiunea #1: Istoria. Dumnezeu S-a folosit de pasiunea aceasta ca să-mi atragă atenția către Biblie și către „urmele” Sale din trecutul și prezentul omenirii. Astfel, m-a asigurat că și viitorul este tot în mâinile Lui. Profesie: Pastor. Ocupație: Director al Departamentului Școala de Sabat & Lucrarea Personală și al Biroului de Misiune Adventistă, la Divizia Inter-Europeană a Bisericii Adventiste, cu sediul la Berna, Elveția. Implicare în misiune: În cea mai mare parte a timpului, mă ocup cu instruirea liderilor departamentului din cele unsprezece uniuni de pe teritoriul Diviziei și coordonarea proiectelor misionare finanțate din fondurile pentru misiune. În mod neregulat, dar cu o anumită frecvență, mă întâlnesc în mediul virtual cu un grup de persoane interesate de studierea Bibliei. Am studiat împreună Daniel, iar în prezent studiem viața lui Isus, în evanghelii. 

Cartea și chemarea lui Ieremia debutează cu ceva uimitor, „mai înainte ca să te fi întocmit […] te cunoașteam și mai înainte […] te pusesem deoparte și te făcusem proroc” (1:5). Acum o sută de ani, nu știa nimeni de… cineva din generația noastră. Dar Dumnezeu știa. Acum o sută de ani (1924), Cornilescu publica Biblia pe care o citim azi. Cum Îl vezi pe Dumnezeu din perspectiva asta?

Copleșitor. Pur și simplu, simt că sunt prea sărace cuvintele să-L descriu: „O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot [cu]prinde” (Psalmii 139:6). Faptul în sine îmi spune că El mă cunoștea și pe mine și tot ce sunt sau înfăptuiesc acum. Ceea ce „îmi dă aripi”.

---

Slujirea lui Ieremia se întinde pe decenii. La un moment dat, el face o retrospectivă și spune că „sunt douăzeci și trei de ani” de când activa ca profet (25:3,1). Și era doar anul 1 al lui Nebucadnețar, iar evenimentele aveau să mai curgă pe încă aproape două decenii (vezi 52:12). A fost suficient timp de arătare a inimii „nespus de înșelătoare”? Dar timp de pocăință? 

Dumnezeu nu aduce corecția până nu înlătură orice scuză din partea omului (inclusiv eterna justificare: „Nu am avut timp”). Însă, fapt surprinzător, se pare că Dumnezeu a „dozat” corecția în trei etape…

Nebucadnețar a cucerit Ierusalimul în 605 î.Hr., dar s-a limitat doar la confiscarea tezaurului Templului și la un tribut format din copii și tineri promițători (printre ei, Daniel și prietenii săi). Lipsa de pocăință a iudeilor a determinat însă o a doua lovitură, în 597 î.Hr., în urma căreia regele Ioiachin și aristocrația iudaică i s-au predat lui Nebucadnețar și au mers în captivitate, la Babilon (Ezechiel a fost în acest grup). Aceste două lovituri au fost fără efect, în plan spiritual, pentru iudei. Așa că a urmat a treia și ultima dintre nenorociri, dar și cea mai dureroasă, care s-a petrecut în 586 î.Hr., când babilonienii au dărâmat orașul și Templul (zis „al lui Solomon”), luând în captivitate cea mai mare parte a populației. 

Această „dozare” a pedepsei este un scenariu la care ar trebui să reflectăm. Pentru Ieremia a fost ocazia să-și dea seama că și inima lui era „nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea” (17:9), căci nu putea face o asemenea declarație fără s-o fi experimentat personal. Adică, predicatorul, deși le predică altora, nu este nici el scutit de chemarea la pocăință.

---

Marea problemă a poporului, înfierată de toți profeții, este idolatria: „s-au depărtat de Mine și au mers după nimicuri și au ajuns ei înșiși de nimic” (2:5); „jură pe dumnezei care n-au ființă” (5:7); „știința idolilor nu este decât deșertăciune, e lemn” (10:8); „idolii lui nu sunt decât minciună” (10:14). Pot continua cu zeci de alte referințe, dar mă opresc la una retorică, din carte: „Cum poate omul să-și facă dumnezei care nu sunt dumnezei” (16:20)? Ce zei are omul azi, într-o biserică fără idoli (chipuri cioplite)?

Chiar dacă zici că este retorică, perplexitatea întrebării merită explicată. Cititorul modern este tentat să-i privească pe contemporanii lui Ieremia și pe toți idolatrii din Antichitate ca pe niște primitivi care se închinau unor statuete cioplite rudimentar în piatră sau în lemn sau turnate în metale prețioase. Dar nu-i chiar așa!

Da, e-adevărat, când vezi unele dintre aceste statuete în vitrina Muzeului Antipa (București), chiar te întrebi: „Cât de redus putea fi cineva, încât să se închine la așa ceva?” Însă, ceea ce uită omul modern sunt poveștile care însoțeau închinarea idolatră, povești care îi făcuseră pe idoli atât de faimoși, de temut și „demni” de a fi adorați. Adică presupusele lor fapte eroice, luptele lor cu diverși monștri, anumite trăsături fizice (puterea, frumusețea) sau de caracter (dragostea, răzbunarea). În prezent, numim toate acestea „mitologie”. Dar, pentru oamenii aceia, poveștile acestea erau farmecul vieții. Trăiau prin ele. Le povesteau permanent, transmițându-le din gură-n gură, din generație în generație. 

De ce idolii erau adesea mai apreciați decât Dumnezeu? Pentru că poveștile lor, în care erau evidențiate trăsăturile enumerate mai sus, îi făceau să pară mai umani (așa și erau, întrucât mintea umană îi plăsmuise), mai accesibili, mai ușor pentru omul obișnuit să se identifice cu ei. 

În prezent, sunt alți „zei”, cu alte nume, dar, în esență, foarte asemănători cu cei antici. Legătura care rămâne este ceea ce i-a fascinat pe oameni dintotdeauna: poveștile (insist asupra acestui concept) despre ce face sau ce este în stare să facă idolul. Și nu lipsesc nici obiectele prin care sunt reprezentați. Da, s-ar putea ca unele biserici să nu aibă reprezentări pe pereți, dar, dacă am putea pătrunde în casele credincioșilor, în computerele sau în telefoanele lor, ce crezi că am vedea?

Idolii de azi sunt figuri din lumea sportului sau din lumea artei (muzicale, cinematografice etc.), pentru că domeniile acestea creează… povești. Nu e vorba doar de poveștile care le prezintă succesul, ci și despre cele din viața lor privată, pentru care paparazzi îi urmăresc zi și noapte. Fiindcă publicul (fani, socios, tifosi, interiști, milaniști, madriliști sau cum s-or mai chema) vrea să știe poveștile lor permanent. Adoratorii se înclină literalmente în fața lor, cu plecăciuni (pe cei mai remarcabili, presa îi numește „zei” sau „dumnezei”), cumpără vestimentație ca a lor sau echipament sportiv cu numele lor inscripționat etc. Iar dacă, pe stadion sau în sala de concert, adoratorul reușește să dea mâna cu idolul sau să-i obțină autograful, starea lui emoțională îl apropie de leșin.

Așa că să nu cumva să îndrăznești să-i deranjezi pe fani la ora meciului sau când este programat concertul, filmul etc. Despre oameni care vin la biserică la sfârșitul săptămânii vorbesc, nu despre alții.

---

Idolatria venea la pachet cu alte mișelii. Întrebarea următoare nu e mea, ci a lui Ieremia. „Tu ești prea drept, Doamne, ca să mă cert cu Tine; vreau totuși să Te întreb asupra orânduirilor Tale. Pentru ce propășește calea celor răi și toți mișeii trăiesc în pace” (12:1)?

Ar trebui să învățăm această lecție de la Ieremia: să nu ne îndoim de caracterul lui Dumnezeu („ești prea drept” = „nu am nicio îndoială că ești dincolo de orice discuție”), chiar dacă nu înțelegem modul cum gestionează El dreptatea (în sensul de justiție), cum Își atinge scopurile, în timp ce lasă răul să se dezvolte – în opinia unora dintre noi – nepermis de mult. 

Ei bine, nu știu de ce și nu cred că există vreun om pe pământ care să dea un răspuns satisfăcător la întrebarea aceasta. Ceea ce știu este că ea revine cu putere când ni se întâmplă nouă să simțim gustul amar al nedreptății sau al suferinței ce pare să nu aibă vreun sens. Atunci, o afirmație de genul „Dumnezeu îi iubește și pe cei răi” cu greu mai poate trece de vălul întunecat care ne acoperă sufletul. Din nefericire, aici ni se despart drumurile: unii, pur și simplu, își pierd credința în Dumnezeu, fie din prea multă durere, fie pentru că nu pot înțelege de ce El nu intervine; alții, la fel de perplecși, continuă să nădăjduiască „împotriva oricărei (dez)nădejdi”, zicându-și: „Ei bine, nu mai înțeleg nimic, dar cred că El știe ce face!” Pentru atitudinea aceasta a fost lăudat Iov. Și cred că la Ieremia a fost ceva similar.

---

Surprind un Ieremia răzbunător? „Ia-i […] și pregătește-i pentru ziua măcelului” (12:3), „răzbună-mă pe prigonitorii mei” (15:15), „nu le ierta nelegiuirea” (18:23). Oare ar fi roșit Ieremia dacă era în clasa lui Isus la ora „Predica de pe Munte”? Cum se împacă diferitele ipostaze ale profetului care, uneori, mijlocește pentru abaterea mâniei divine de la ei (18:20), iar alteori zice clar: „Fă-mă să văd răzbunarea Ta împotriva lor” (11:20; 20:12)? Citesc în Plângerile lui Ieremia, fără echivoc: „Șterge-i de sub ceruri, Doamne!” (3:66).

Imaginea noastră despre profeți, în general, este una supradimensionată, nerealistă. Poate de aceea suntem surprinși să vedem în Ieremia un om. Unul care resimte acut nedreptatea și nu se ferește să-și exprime emoțiile, chiar și atunci când (re)scrie ceea ce a trăit (vezi Ieremia 36:32); un om care se roagă pentru apostați, în momentele lui bune, dar invocă pierzarea peste ei, când limitele răbdării și ale suportabilității îi sunt atinse sau depășite. 

Nu știu dacă ar fi roșit auzind Predica de pe Munte, dar este evident că, trecând prin ceea ce a trecut el, nu avea cum să nu își arate limitele, acea „față umană” care îl făcea „un fiu al tunetului” pentru cei care îl plesneau peste față, nu doar un mijlocitor pentru cei rătăciți. Așa suntem noi, oamenii: oscilanți. Dar Scriptura spune că omul Îl laudă pe Dumnezeu „chiar și în mânia lui” (Psalmii 76:10).

---

Soluția crizei de generații este o tăiere împrejur a inimii (4:4). Mă întreb care e pasul briceagului de la prepuț la inimă (9:25,26)… Cum adică un legământ cu o lege pusă „înăuntrul lor”, pe care, zice Dumnezeu, „o [va] scrie în inima lor” (31:33)? 

Este ceva mai mult decât „reveniți la setările din fabrică”. Este un „program de operare” cu totul nou („vă voi da o inimă nouă”), pe care Dumnezeu „îl scrie” în noi, ca să funcționăm după principii total diferite de cele cu care ne-am născut sau în care am fost obișnuiți să „operăm”.

Nu știu cum face, dar rezultatele se văd. Nu în carnea prepuțului (căci, până astăzi, există curvari tăiați împrejur), ci în ochii care nu mai insistă lacomi asupra a ceea ce căutau odinioară (pentru că nu li se mai dictează așa ceva); în atitudinea care caută binele și fericirea celuilalt; într-o imagine de sine corectă: un păcătos ce ar putea (re)cădea oricând în mizeria păcatului, dar care trăiește frumos, moral, doar prin harul lui Dumnezeu.

---

Pe termen lung, de viață nouă, văd așa: „Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul” (9:23,24; vezi și 22:16). Cum îl putem cunoaște pe Dumnezeu?

Se vede cu ochiul liber că titlurile academice (înțeleptul), puterea politică (cel puternic) sau posesiunile materiale (bogatul) nu aduc satisfacția mult dorită. Cine se laudă cu ele va afla, mai curând sau mai târziu, gustul fad al deșertăciunii.

Dar cine este atent la providența lui Dumnezeu, la modul în care se desfășoară evenimentele propriei vieți și istoria, în general, știe și vede că Dumnezeu este la cârma tuturor lucrurilor. Un asemenea om nu atribuie întâmplării ceea ce se petrece sub ochii lui, pentru că el Îl (re)cunoaște pe Dumnezeu, are pace și este fericit.

10x – Întrebări la foc automat

1. „Vă voi da păstori după inima Mea” (3:15). Cu ce diplome?

   De același fel cu cele „semnate” de Isus pentru apostoli. Nu seamănă cu cele eliberate de instituții de profil din prezent.

2. „Cutreierați […] uitați-vă, întrebați și căutați […] dacă se găsește un om” (5:1). Chiar nimeni?

   Ba da! Atunci era Ieremia. Astăzi poți fi tu. Pot fi eu.

3. Cum se „leagă în chip ușuratic” o rană a poporului (6:14; 8:11)?

   Folosind „platitudini solemne” pentru o „rană” despre care „doctorii” menționați nu au habar ce și cât de gravă este. Caz clar de „malpraxis”.

4. Care sunt „cărările cele vechi” (6:16; 18:15)?

   Cele care nu se schimbă după vreme și împrejurări.

5. „Haidem să-l ucidem cu vorba” (18:18). Cum se face asta azi?

   Intriga, bârfa și calomnia rar își ratează ținta. Iar când sunt duse în media este o adevărată „execuție publică”, fără drept de apel.

6. Dă-mi trei exemple de „nădejdi înșelătoare” (7:4,8)?

   (a) Biserica instituționalizată va triumfa. (b) Certitudine în interpretarea profețiilor. (c) Știu limita până la care mă pot juca cu păcatul, fără să mă rănesc.

7. Când e „clipa potrivită” pe care să nu o lași să treacă (46:17)?

   Acum. Niciodată mâine!

8. „Cine ar îndrăzni să se apropie din capul lui de Mine” (30:21)?

   Unul ca Uza, care crede și în prezent că lui nu i se aplică regulile stabilite.

9. Când să iei în calcul textul acesta: „ei să se întoarcă la tine, nu tu să te întorci la ei” (15:19)?

   Cert, nu când trebuie să te împaci cu cineva pentru că se apropie Cina Domnului, ci atunci când persoane din fostul anturaj te invită să te întorci la vechile năravuri (vezi și traducerea NLT).

10. Ce și unde mai scrie azi „pana mincinoasă a cărturarilor” (8:8)?

    Cu permisiunea ta, o să dau un răspuns mai elaborat. Ce și unde? Minciuni, prin definiție. Pretutindeni. Căci, vorba lui Eminescu (într-un vers ce le dă multe bătăi de cap celor „certați” cu gramatica), „Minciuni și fraze-i totul ce statele susține”. Întreaga societate umană mustește de minciună, „de la vlădică până la opincă” („vlădica” unora este dobândită prin pana plagiatoare). Dar, fiindcă ai întrebat despre „pana mincinoasă a cărturarilor” religioși (transformată, în prezent, în tastatură sau cameră video), aceasta este activă oriunde a mai rămas vreo urmă de adevăr, de reputație sau demnitate de distrus. Cel mai mult mă dezgustă când se erijează în apărătoarea credinței, când scrie sau vorbește despre toleranță ca virtute supremă și când militează pentru impunerea ei (sic!) prin lege. Iar când văd cu câtă lipsă de discernământ îngână unii creștini „progresiști” această disfonie mizerabilă, mă cuprinde o tristețe… iremediabilă.

Ancora cea mai cunoscută a cărții este profeția despre robia în Babilon, de șaptezeci de ani. Cartea lui Ieremia și profeția aceasta au fost cunoscute de Daniel, în Babilon (39:11,12; 51:11); probabil și Ezechiel le-a știut (51:61). De două ori scrie: „Veți înțelege în totul lucrul acesta în cursul vremurilor” (23:20; 30:24). De ce șaptezeci de ani de robie (25:11,12; 29:10)? Ce trebuia să „treacă”?

Compar robia egipteană (patru sute/patru sute treizeci de ani) cu cea babiloniană (șaptezeci de ani) sau chiar cu perioada profetică din Daniel 8:14; 9:25-27 (două mii trei sute de ani), cu delimitările temporale pe care le include, și nu văd vreun motiv obiectiv pentru care durata respectivă să fi fost condiționată de ceea ce Israel sau Biserica ar fi trebuit să facă, pentru a determina eliberarea, respectiv împlinirea profeției.

Dacă ar depinde de oameni, profeția nu s-ar mai împlini vreodată. 

Văd, mai degrabă, că Dumnezeu a știut de ce intervenția Sa pentru eliberarea lor sau pentru împlinirea unei profeții avea să fie atunci. Că, în acest răstimp, El i-a vindecat și de apucăturile lor idolatre este adevărat. El poate atinge mai multe obiective cu același instrument sau în același interval de timp.

Dar, de exemplu, nu știu ce ar trebui „să treacă”, pentru ca istoria asta dureroasă a păcatului să se încheie odată. Unii zic că trebuie „să treacă” șase, șapte mii de ani ca să vină Domnul. Sunt rezervat în privința explicațiilor pe care le-am tot auzit.

Isus Hristos apare în cartea lui Ieremia ca „Odraslă neprihănită” (23:5,6; 33:15), „Domnul, Neprihănirea noastră” (33:16). Se putea deci înțelege neprihănirea prin credință înainte de Pavel? Înainte de Reformă? Înainte de 1888?

Categoric, da. Și nu cred că este nevoie de prea multe explicații aici. Au înțeles-o patriarhii (nu mai dau detalii); a înțeles-o David; a propovăduit-o Ieremia ș.a.m.d.

Pavel însuși își fundamentează argumentul din Epistola către Romani pe Vechiul Testament (vezi textul din Habacuc 2:4, care l-a „izbit” și pe Luther cu aceeași putere). Condiția este aceeași dintotdeauna: să citești Biblia cu onestitate și cu dorința de a-ți corecta ceea ce, eventual, vezi că este greșit în viața ta sau în practica bisericii tale.

Dacă pleci de la premisa că știi sau că Biserica nu poate greși, te poți trezi că lupți împotriva lui Dumnezeu fără măcar să-ți dai seama (Ioan 16:2).

Pun înainte trei versete des întâlnite în devoționale. „Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” (29:11); „Domnul mi se arată de departe: «Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez bunătatea Mea»” (31:3); „Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Și credincioșia Ta este atât de mare!” (Plângerile lui Ieremia, 3:22,23). Alege unul și tălmăcește-l de încheiere!

Sunt mult îndatorat primelor două, care mi-au însoțit de multe ori trăirile. Dar cel din Plângeri mă fascinează literalmente. Doar gândindu-mă în ce împrejurări s-a născut convingerea aceasta în mintea lui Ieremia rămân mut de uimire: să găsești speranță și să ai puterea de a te ridica, după o asemenea nenorocire, este aproape indescriptibil.

Este ca o rază de soare, distinctă și contrastantă, ce-și face drum prin negura norilor vineți și amenințători, care au distrus totul în cale, până la sufletul care plânge zdrobit în noroi, ridicându-l și dându-i putere să meargă mai departe.

Așa ceva este supraomenesc. Este divin.

Vă mulțumim pentru împreuna-călătorie pe „Drumul spre Emaus”. Ne apropiem de încheierea cărților istorico-profetice și ne îndreptăm spre Cronici. Ca o recapitulare a istoriei de la patriarhi la robia babiloniană. Vom citi 1 Cronici și ne revedem aici, vinerea viitoare, pentru un dialog cu doi pasionați de Biblie (știi Vasul Ales?), Simona și Moise Preda, din Bruxelles.

„Biblia, într-un an” este un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate interviurile la zi, două rapoarte trimestriale și două emisiuni TV dedicate proiectului.

Vă mulțumim!