Grădina în care a fost în joc (încă o dată) viața noastră
Două lupte, două personaje, două sfârșituri diferite.
Două lupte de al căror rezultat depinde viața întregii omeniri. Două personaje: primul Adam și al doilea Adam (1 Corinteni 15:45). Primul Adam dorește să își ia viața în mâini și să fie cel care își hotărăște singur destinul, al doilea Adam ia decizia să Își dea viața în mâinile altora pentru a ne oferi nouă un alt destin. Două sfârșituri diferite. Același loc: o grădină.
Mântuirea s-a perfectat la cruce, când Fiul lui Dumnezeu Și-a dat ultima suflare, însă ea s-a „jucat” în grădina Ghetsimani. Dacă Isus ar fi insistat să se ia de la El paharul cumplit care se prefigura, Tatăl ar fi trimis fără îndoială acele peste douăsprezece legiuni de îngeri în ajutorul Său (Matei 26:53). Planul de mântuire, așa cum îl cunoaștem astăzi, s-ar fi oprit. Poate că s-ar fi modificat, nu putem ști, dar nu s-ar mai fi desfășurat în felul descris în evanghelii.
În grădina Ghetsimani, avem un Isus care agonizează în natura umană slăbită, al cărei instinct de conservare este cât se poate de puternic. În aceste momente, omul-Isus nu mai e sigur că aceasta e într-adevăr voința lui Dumnezeu.
De trei ori se roagă ca, dacă este posibil, să nu treacă prin calvarul oribil care Îl așteaptă (Matei 26:39,42,44). Intensitatea ispitei de a ceda este mare, așa că un înger vine să Îl întărească (Luca 22:43). Dar, dimpotrivă, chinul sufletesc se mărește și începe să se roage și mai fierbinte, iar prin pori deja nu Îi mai iese sudoare, ci picături de sânge (Luca 22:44).
Luca luminează această luptă adăugând un element diferit de ceilalți sinoptici. Nu este vorba de o imposibilitate pe care Dumnezeu nu poate să o rezolve, ci de o situație pe care Dumnezeu nu vrea să o schimbe:
„Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22:42).
În greacă lucrurile sunt mai nuanțate: „Tată, dacă voiești (boulomai „a vrea în mod deliberat, intenționat”), depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși facă-se nu voia (thelēma, substantiv provenit din verbul thelō „a vrea în sensul de a consimți la ceva”) Mea, ci a Ta.”
Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu a vrut în mod deliberat să intervină deoarece Dumnezeirea consimțise la această derulare a evenimentelor. Iar, în cele din urmă, și Isus a câștigat lupta cu această ispită teribilă consimțind să ne iubească până la capăt (Ioan 13:1). Odată momentul de cumpănă trecut, odată hotărârea luată, se ridică imperturbabil și liniștit pentru a-Și aștepta moartea.
La începutul lumii, într-o grădină, un adam (om) a cedat în fața ispitei și a făcut loc morții. Acum două mii de ani, tot într-o grădină, un alt Adam a învins ispita și a făcut loc vieții.
Drumul spre Emaus
© 2022–2024Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian SălcianuContact:
info@drumulspreemaus.ro sau pe Facebook
Frumos acel 13:1 din Ioan, „i-a iubit până la capăt”. Mă uit însă și două versete mai jos: „Isus, fiindcă știa că [...] de la Dumnezeu a venit și la Dumnezeu Se duce...” Știa. Știa tot ce va urma. Planul era acolo. Și totuși încercarea a fost teribilă, probabil cu atât mai mult cu cât a fost planificată.
THANK GOD AND JESUS FOR THE LOVE BESTOWED UPON US THE SINERS.
HE IS WORTHY TO BE PRAISED AND GLORIFIED FOR EVER AND EVER.