„Femeia să tacă!” (zic unii)

„Niște femei de ale noastre ne-au pus în uimire...” (Luca 24:22)

[Articolul de mai jos a fost cel mai citit pe blogul meu anterior. A fost de asemenea și comentat, și de femei și de bărbați. Probabil și aici va naște reacții, promit să le pun la final pe cele de bun simț și argumentate.]

Textele biblice ridicate la fileu sau plasate cam ca pietre de poticnire într-o astfel de discuție sunt clare. Cu semnătură paulină:

„Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice și legea. Dacă voiesc să capete învățătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbații lor acasă; căci este rușine pentru o femeie să vorbească în biserică” (1 Corinteni 14:34-35).

„Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage […] cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase. Femeia să învețe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (1 Timotei 2:9-12).

Realitatea de azi

Lucrurile par clare: femeile să tacă în adunări, să nu ia cuvântul, să nu învețe pe nimeni, să stea în tăcere…

Vorbește? Șșș... De la ruȘine…

Ceea ce uimește este că în majoritatea bisericilor creștine versetele acestea par a fi neluate în seamă (aș zice înțelese altfel). Pentru că vedem peste tot cum femeile sunt promovate, sunt învățătoare în biserică, profesoare în seminare teologice, sunt păstorițe sau chiar episcop. (Papă nu au ajuns, dar asta e altă poveste.)

Și în lumea mare găsim femeia pe post de președinte, prim-ministru, comisar european, șef al FMI, ambasador, regină etc. Mari companii sau organizații au fost și sunt conduse de femei, experte în diferite domenii. Școala sau spitalul stau sub exemplul de slujire al femeii. Și în lumea bisericească oamenii vorbesc poate mai des de Fecioara Maria sau de alte sfinte (Maica Tereza) decât de unii sfinți, bărbați.

Apostolul Pavel pare a fi cel puțin pe dos față de lumea de azi.

Trebuie să spun că în biserica din care fac parte (Adventistă de Ziua a Șaptea) avem femei implicate la (aproape) orice nivel: slujirea copiilor, diaconie, conducător de comunitate, dirijor, prezbiter, misionar, pastor, conducător de colegii și universitate, președinte de conferință, vicepreşedinte la Conferința Generală. Oricine a intrat într-o biserică adventistă a auzit de Ellen G. White, care este un profet recunoscut de credincioșii adventiști. Scrierile ei vorbesc până azi, scrierile ei sunt rostite de la amvoane.

Așadar, pornim de pe poziții diferite față de alte biserici care ne spun ca „femeia să stea în tăcere”.

Cum e prezentată femeia în Biblie?

La prima vedere, femeia din bisericile fratelui Pavel pare a fi o făptură condamnată, o Evă rătăcită, cam cum cred unii că era de încuiată nevasta lui Iov. Și atunci mai bine smerenie, tăcere, călugărie…

Femeia nu este însă prezentată așa în Biblie, nici în Noul Testament, și nici măcar în scrierile lui Pavel.

În Vechiul Testament găsim nu doar o Evă care greșește (deși, între noi fie vorba, vorbim despre „păcatul lui Adam”, nu al Evei), ci întâlnim și pe Sara (Geneza 12-23), și pe Maria (sora lui Moise; Exodul 15:20), pe Naomi și Rut (strămoașe ale lui David), pe Ana (mama profetului Samuel; 1 Samuel 1-3), profeteasa și judecătorița Debora (Judecătorii 4:4), profeteasa Hulda (2 Împărați 22:14; 2 Cronici 34:22), soția lui Isaia (Isaia 8:3) și atâtea alte femei implicate activ în planul de mântuire al lui Dumnezeu. Orice fetiță care a citit din Biblie și-a dorit să fie împărăteasa Estera!

În Noul Testament încă din primele pagini în spița de neam a Domnului sunt evidențiate câteva femei cu rol de macaz genealogic în istoria mântuirii (și toate au ceva scandalos pentru istoria mântuirii) — Tamar, Rahav, Rut, Batșeba, Maria. La templu, lângă pruncul Isus, Ana prorocește („a început să vorbească despre Isus tuturor celor ce așteptau mântuirea Israelului”; Luca 2:38). Elisabeta și Maria vorbesc despre Domnul fără frică (deși bărbații lor au avut poticniri).

Isus S-a purtat exemplar cu femeile. Dovadă ocaziile în care femei ca Magdalena, Ioana, Susana „și multe altele” (Luca 8:2-3) merg după Isus, după ce fuseseră vindecate de El de toate suferințele lor. Sau în căldura Samariei, când Isus vorbește cu o femeie (no name?) cu un cazier pestriț, iar ucenicilor nu le convenea deloc situația (Ioan 4:27), în timp ce samaritenii o ascultă și vin la Mesia Isus (Ioan 4:28-29 și 39, 42).

Mai târziu, sub umbrele crucii, la cina cea de taină, Maria Magdalena unge trupul Domnului, un gest pe care ucenicii bărbați nu știu decât să-l critice (Matei 26:8). Iar Domnul spune că în întreaga lume, atunci când se va vesti Evanghelia, se va spune ce a făcut femeia aceasta „spre pomenirea ei” (Matei 26:13). Cu alte cuvinte, vom avea de învățat de la ea! (Apropo, tot ea și alte femei se numără între primii martori și vestitori ai învierii; Marcu 16:9. Ne putem imagina unde ar fi fost biserica dacă ele ar fi… tăcut? Vezi din nou subtitlul acestui articol). Ar mai fi Marta, văduva cu doi bănuți, nevasta lui Pilat (!) etc. de la care bărbații au avut și ar avea de învățat.

După înălțarea lui Isus, Duhul Sfânt Se coboară peste toți cei adunați în casă, „împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus” (Faptele apostolilor 1:14). Cu toții încep să prorocească, vorbind în limbi străine în care-L mărturisesc pe Hristos neamurilor venite la Ierusalim pentru închinare. Se împlinea practic textul profeției din Ioel unde se făgăduise revărsarea Duhului Sfânt „peste orice făptură”, explicit: feciori și fete, robi și roabe (Faptele apostolilor 2:17-18). Nu e de mirare că găsim mai apoi o pepinieră de profetese în casa lui Filip Evanghelistul. „El avea patru fete fecioare, care proroceau” (Faptele apostolilor 21:9).

Femeia în viziunea lui Pavel

Apostolul Pavel a vorbit femeilor. În Bereea Pavel a predicat și „mulţi dintre ei şi din femeile cu vază ale grecilor, şi mulţi bărbaţi au crezut” (Faptele apostolilor 17:12). Când îi scrie lui Timotei, Pavel este cuprins de nostalgie amintindu-și cum credința neprefăcută „s-a sălășluit întâi în bunica ta Lois și în mama ta Eunice” (2 Timotei 1:5).

Despre prima creștină din Europa, Luca știe să scrie că Lidia „era femeie temătoare de Dumnezeu” și că „Domnul i-a deschis inima ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel”. Dar tot ea este tipul de femeie care-l „silește” (Faptele apostolilor 16:14-15) pe Pavel și pe ai lui să stea în casa ei. Cam tare, nu?

În Epistola către romani, Pavel o recomandă bisericii din Roma pe diaconeasa Fivi, care „s-a arătat de ajutor multora și îndeosebi mie” (Romani 16:2). Pavel nu uită să menționeze de asemenea cuplul Aquila și Priscila, „tovarășii mei de lucru în Hristos Isus” (Romani 16:3), „care și-au pus capul în joc ca să-mi scape viața”. În aceeași listă din finalul Romanilor găsim pe Maria, Iunia („cu vază între apostoli”), Trifona și Trifosa („care se ostenesc pentru Domnul”), Persida („care s-a ostenit mult pentru Domnul”), mama lui Ruf („care s-a arătat și mama mea”), Olimpa și alți sfinți împreună.

---

A fost nevoie de această trecere în revistă pentru a alunga ideea că Pavel disprețuiește femeia. Biserica creștină nu ar fi înaintat la fel (sau poate deloc) fără implicarea femeilor.

Cu toate acestea, cele două texte sunt fără echivoc. Da, la prima vedere, și rupte din context. Pentru cel ce dorește să afle interpretări ale textelor, sunt destule materiale unde se regăsesc explicații foarte bune pentru slujirea femeii în Biblie, precum și analize la text pentru pasajul din Corinteni (engleză și spaniolă) și cel din Timotei (engleză și spaniolă). [Caută „women” aici.]

Care era situația de fapt, în contextul în care a scris Pavel?

Cel mai probabil era o chestiune de raportare socială a femeii în cadrul serviciului de închinare de la biserică. Și spun asta pentru că Pavel știe despre „certurile de cuvinte” din biserici (2 Timotei 2:14), despre ispita femeilor de a fi „clevetitoare” (1 Timotei 3:11; Tit 2:3). Fără îndoială, apostolul știe să facă diferența între femeile sfinte și cele care „sunt limbute și iscoditoare și vorbesc ce nu trebuie vorbit” (1 Timotei 5:13).

El este pe deplin conștient de riscul ce pândea biserica, un risc dat de împotrivitorii adevărului a căror misiune pare a fi aceea că „momesc pe femeile uşuratice îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte, care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului” (2 Timotei 3:6). Probabil că Pavel era sătul de anumite femei care „învață întotdeauna” (poate prin multe întrebări) și cu toate acestea „nu pot ajunge niciodată la deplina cunoștință a adevărului”…

Știm cu toții tipul acela de oameni care pun mereu întrebări și pe care niciun răspuns nu-i mulțumește. Dacă mai sunt în spate și indivizi care, după cum spune Pavel, alimentează cu „întrebări nebune”, atunci e clar că nu se poate ajunge decât la „certuri și ciorovăieli” care sunt „nefolositoare și zadarnice” (2 Timotei 2:23; Tit 3:9).

Pavel crede în femeia-profet!

Pavel crede în femeia-profet! (Știu, e repetiție.) El vorbește despre femei recomandându-le „să se roage” și „să prorocească” (1 Corinteni 11:5). Ai citit bine! Ba chiar în același verset (din Timotei) cu cel despre „tăcere”, Pavel exprimă clar o dorință: „vreau, de asemenea, ca femeile să se roage!…” (1 Timotei 2:9)

Contextul arată clar că Pavel este conștient de darul dat femeii, de aceea vrea să-l plaseze pe traiectoria cea mai bună. El este cât se poate de atent la modul în care se desfășoară activitățile de la biserică. În cuvintele lui: „duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor” (1 Corinteni 14:32) – adică nu face fiecare cum îl taie capul. Și continuă: „căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinților” (versetul 33).

O provocare probabil că a fost – în Corint sau în altă parte – ca femeia să se ridice peste capul bărbatului ei, în plină adunare, având o altă părere. OK, pare că ar zice Pavel, pot fi întrebări, dileme, neclarități. Dar astea se discută mai bine acasă. Nu la biserică, nu în serviciul de închinare, nu peste capul ascultătorilor.

Apolo-Priscila, Barac-Debora

Un personaj interesant al Noului Testament este Apolo, un iudeu din Alexandria, care „avea darul vorbirii” și „era tare în Scripturi”. Totuși, abia acasă la Aquila și Priscila a priceput el mai multe căci, spune Scriptura: „l-au luat la ei și i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 18:23-28).

Să fim deschiși, dacă Apolo a avut de învățat de la Aquila și de la Priscila, atunci nu e nicio rușine de a învăța de la o femeie.

Eu cred că femeia poate vorbi în adunare, se poate ruga, poate cânta, poate predica. Este ocazia ei să dea slavă lui Dumnezeu pentru mântuirea cea mare în care „nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască” (Galateni 3:28). Și cred, deopotrivă, că femeia ar trebui să dea întâietate bărbatului ei, să învețe de la el înainte de a învăța de la indivizi care plasează îndoieli (ca Satana). Îi știi, cei ce se folosesc de enoriașe pentru a sădi îndoiala și în adunare. Aici mi se pare că este miza lui Pavel și paralela pe care o face cu amăgirea Evei și ispitirea lui Adam. (Mai citește o dată Tit 2:3, unde Pavel spune mai tânărului companion: „spune că femeile în vârstă […] să învețe pe alții ce este bine”.)

Pe de altă parte, ca să vedem și din Vechiul Testament, o situație interesantă se regăsește în pasajul din Judecătorii 4–5. Când bărbații nu pot duce la îndeplinire sau refuză sarcina dată de Dumnezeu, atunci femeile intră în scenă. „Căpeteniile erau fără putere în Israel, fără putere, până m-am sculat eu, Debora, până când m-am ridicat ca o mamă în Israel” (Judecătorii 5:7). Iar când Barac apelează la serviciile ei pentru a obține biruința în luptă, ea spune: „Voi merge cu tine dar nu vei avea slavă în calea pe care mergi, căci Domnul va da pe Sisera [dușmanul] în mâinile unei femei” (Judecătorii 4:9, vezi mai departe și pe Iael, o altă femeie hotărâtă). Cu alte cuvinte, atunci când biserica sau un popor (armata) este fără un lider în persoana unui bărbat, nu e nicio rușine să fie la conducere o femeie. Ba încă devine o nouă ocazie ca slava să fie a lui Dumnezeu. Dacă nu mă crezi nu e nicio problemă, este parte din istoria lui Israel, a vestirii învierii Domnului, a Ellenei White care a fost chemată după ce alți bărbați au dat înapoi…

Și atunci, ce facem?

Femeia la amvon? Hmm… Corul bisericii să fie doar bărbătesc? Așa ar vrea unii, ca femeia să nu învețe pe alții nici prin cântare. La rugăciune invităm doar bărbați? Cam da, căci ar fi bine ca femeia să nu învețe pe alții nici prin rugăciune. Și atunci, femeile pot învăța doar pe copii, pe fete și pe băieții neînsurați? Exact, indiferent de cât de deșteaptă sau înzestrată e. Dar dacă o cântare e scrisă de o femeie? Păcat… Şi dacă o poezie are autoare? Probabil că nu a fost inspirată de cine trebuie…

Evident, înțelegem că azi e absurd, rușinos.

După cum, tot dus la extrem ar fi și să spui că, dacă vrea să învețe, „să își întrebe bărbatul acasă”. Și dacă e nemăritată sau văduvă? Sau dacă nu are casă? Sau dacă biserica e în casa ei? (te-am surprins aici). Sau dacă bărbatul ei e cam tâmp? Sau începător… sau neinteresat… sau necredincios…

Mireasa zice „Vino!”

Marea luptă dintre bine și rău va însemna, printre altele, și ascultarea de una din două femei. Evident, simbolice.

De una, o curvă, vor asculta toți împărații pământului, și îi va duce la pieire (Apocalipsa 17). O astfel de Izabelă nu merită timp de antenă. Nu vreau să văd o astfel de femeie luând Cuvântul (!) în adunare (vezi Apocalipsa 2:20).

De cealaltă, o femeie curată, vor asculta cei mântuiți. Ea este Mireasa Mielului. „Și Duhul și Mireasa zic «Vino!» Și cine aude să zică [altuia]: «Vino!»” (Apocalipsa 22:17). O femeie care dă slava lui Dumnezeu trebuie ascultată.

Căci, ascultând mesajul unei femei evlavioase, ca Lidia, ca samariteanca sau ca Maria Magdalena, care au stat la picioarele lui Isus sau ale apostolilor, am putea fi ca samaritenii care ziceau femeii:

„Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înșine și știm că Acesta este în adevăr Mesia, mântuitorul lumii.” (Ioan 4:42).