Drumul dinspre Emaus

Un drum al bucuriei depline.

Probabil ați auzit sau ați citit destul de multe meditații despre drumul spre Emaus, când Isus le tălmăcește celor doi ucenici descurajați tot ce era cu privire la El (Luca 24). Mi-a fost dragă mereu istorisirea aceasta, percepând în ea un Hristos blând și empatic (în ciuda adjectivelor cu care îi ceartă pe drumeți – nepricepuți și zăbavnici cu inima), Unul care intră în viața ta când ești cel mai deznădăjduit. Și nu intră oricum, ci cu delicatețe, respectându-ți durerea, deși intenția Lui este să te scoată din ea.

Cugetând la întâmplarea aceasta, mi s-au deschis noi porți ale gândului. Drumul spre Emaus e frumos – un drum pe care ești înțeles, hrănit și iubit. Un drum pe care ești doar beneficiar.

Însă mai frumos decât drumul acesta este drumul dinspre Emaus.

Relatarea biblică ne spune că, după ce au realizat Cine fusese cu ei în tot acel timp, ucenicii au plecat chiar în ceasul acela. Se așezaseră la masă după o săptămână grea și după o călătorie lungă, dar, acum, fiindcă Îl întâlniseră pe Isus, nu le mai era foame, iar oboseala lor dispăruse.

Chiar în ceasul acela, bucuria a luat locul tuturor umbrelor și, cu toate că se înnoptase, în inimile lor era belșug de lumină.

Nici măcar nu au stat să-și tragă sufletul după atâta drum. Nu mai era nevoie de „pregătire” (cum ne tot „pregătim” noi, adventiștii). Cei doi ucenici erau gata să le spună tuturor, cu orice preț, despre minunea pe care o găsiseră.

Drumul spre Emaus și drumul dinspre Emaus sunt egale ca distanță. Și totuși, cel de-al doilea a fost parcurs mult mai repede, mijlocul de locomoție nemaifiind niște picioare obosite, ci inima arzătoare din pieptul fiecăruia.

Mă întreb când a fost ultima dată când mi-am dorit atât de mult să-i spun cuiva despre Isus. Sau, și mai tulburător: Mi-am dorit vreodată atât de mult să povestesc despre El?

Drumul spre Emaus începe cu o dezamăgire. Este o cale de cunoaștere. Pe acest tip de drum ai nevoie să ți se poarte de grijă, să fii ajutat.

Drumul dinspre Emaus, deși identic, e atât de diferit în substanță și esență spirituală. E un drum al bucuriei depline. Pe drumul acesta nu mai ești slujit, ci devii tu însuți slujitor. Nu te mai interesează propriile răni. Ai găsit ceva mult mai mare și mai important decât orice durere și nu mai poți rămâne ca înainte.

Privesc la mine și îmi dau seama că, de prea multe ori, mă aflu doar pe drumul spre Emaus. Nu știu cum de El mai are răbdare cu mine, cu felul în care viața mea se învârte doar în jurul problemelor mele.

Sunt atâția rămași în noapte în Ierusalim, atâția care nu știu că Domnul a înviat, iar eu continui să vreau să rămân cu El în locul meu cald și liniștit, la masa mea confortabilă.

Și încă un lucru… Isus trecuse printr-o experiență unică. Murise în chinuri groaznice, Se odihnise doar două nopți de lupta teribilă pe care o dusese, înviase și Se înfățișase înaintea Tatălui pentru a primi confirmarea că sacrificiul Său fusese suficient. Iar acum, când poate ar fi fost mai comod să meargă la ucenicii care Îl așteptau și să Se lase servit, cu mâinile și picioarele încă străpunse, a străbătut pe jos treisprezece kilometri, alături de doi ucenici dezamăgiți, căutând să le redea speranța. Sunt uimită! Ce poți să mai oferi după ce Ți-ai dat chiar viața?

Isus ne arată că faptul de a oferi nu are limite, pentru că a oferi este din Dumnezeu.

Cei doi ucenici au plecat chiar în ceasul acela. Atunci când te întâlnești cu Hristos, nu mai există vreo altă opțiune decât să fii cum este El.