A doua șansă

Băiatul de bani-gata ajuns evanghelist.

Jun 23, 2024

Biblia notează anumite episoade de toată jena. Unele sunt descrise cu lux de amănunte, altele sunt relatate sumar. Fără a intra acum în detalii, enumăr din prima categorie: cazurile de incest între Lot și fiicele lui, apoi Iuda și Tamar, daniții violatori, din vremea judecătorilor sau suita de intrigi și păcate de la curtea lui David (el și fiii lui).

Între cele schițate sumar, redate în Scriptură fără prea multe explicații, mă gândesc la beția lui Noe (Geneza 9), pocăința Seforei (Exodul 4), nebunia lui David (1 Samuel 21; când doar făcea pe nebunul). Prin Noul Testament avem un tinerel care merge după Isus și rămâne în pielea goală (Marcu 14), întâlnim sfinți de calibru, un Pavel și Barnaba, care se ceartă la cuțite (Faptele apostolilor 15), sau un Pavel care le dorește dușmanilor nu doar tăierea împrejur, ci tăierea… de tot (castrarea), spre epuizarea oricărei șanse de a mai face urmași de aceeași teapă (Galateni 5:12).

Nu ai cum să nu te întrebi „de ce au fost scrise lucrurile astea?”.

Pentru că s-au întâmplat, vom spune. Da, și s-au întâmplat nenumărate altele. Pentru că sunt oameni, vom răspunde iar. Dar nu putea cronicarul să le treacă pur și simplu cu vederea? OK, au avut loc, sunt puse la dosar, au cazierul pătat, dar nu se putea evita înregistrarea lor pe paginile Scripturii? (Să o știe doar ei și Domnul.) Nu la cosmetizare mă refer, ci la omiterea cu totul. Până azi e greu să explici unui copil ce a făcut Noe (cel cu curcubeul) sau Lot (străbunic al lui David, prin Rut, moabita), sau Iona (și peștele).

Și la fel de greu e să explici omului mare cum de a zis David cunoscutul îndemn:

„Gustați și vedeți ce bun este Domnul!
Ferice de omul care se încrede în El.”

De ce e greu? Pentru că e în Psalmul 34. La versetul 8. Și acum, dacă citești antetul psalmului, vezi ironia.

Vom răspunde poate, ca Pavel, „aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră” (1 Corinteni 10:6, 11). Mă întorc la unul, chiar două din aceste momente jenante.

Să răsfoim Scriptura, și începem în drumul spre o casă celebră.

Camera de sus

Apostolii nu au știut unde va avea loc sărbătorirea ultimului Paște din viața Domnului Hristos. Iuda, în planul trădării sale, ticluit cu mai-marii religioși și potera de la templu, „căuta un prilej nimerit ca să dea pe Isus în mâinile lor, fără știrea norodului” (Luca 22:6). Dar Isus l-a ținut în șah mereu. Când le-a indicat celor doi ucenici-trimiși unde să meargă să pregătească Paștele, indiciile au fost ca în filme cu spioni. Degeaba a ciulit urechile Iuda, nici Petru și nici Ioan nu știau adresa. „Când veți intra în cetate, vă va ieși înainte un om, ducând un urcior cu apă; mergeți după el în casa în care va intra și spuneți stăpânului casei…” (Luca 22:10). Nimeni n-avea să știe la ce oră, la ce adresă.

Ce uimește e deci că stăpânul casei știa despre Isus. Prieten mai la distanță, poate cum era Nicodim sau Iosif din Arimateea, poate rudă cu vreunul din cercurile lui Isus (ții minte, 70 de ucenici), poate vreun vindecat discret, cum fusese Simon leprosul… Nu știm. Sigur este că era un om pregătit de slujire: avea „o odaie mare de sus, așternută gata” (22:12).

Puțini ar fi gata să ia la ei la masă 13 inși. În afară de vreun eveniment anume (nuntă, botez, aniversare sau pomană), rareori avem atâtea persoane la masă. În plus, să ai o cameră la etaj care să găzduiască 13 meseni, înseamnă că mai aveai alte camere la parter. Ce zic e că omul era bogat, credincios, discret. Nu-i știm numele. Dar știm că acea casă avea să devină cartierul general al creștinismului.

În 24 de ore de la Cina cea de taină, apostolii și femeile îndoliate erau cu toții zăvorâți în casă, căci „ușile locului unde erau adunați ucenicii erau încuiate de frica iudeilor” (Ioan 20:19). Învierea lui Isus din a treia zi avea să răstoarne cu totul istoria, Mântuitorul trecând dincolo de pietre de mormânt, sigilii romane, ziduri și lacăte. Și i-a eliberat de orice temere. Opt zile mai târziu, „ucenicii lui Isus erau iarăși în casă” (20:26), asistând la cucerirea ultimului necredincios, Toma. Timp de alte treizeci și ceva de zile Isus li se arată în diferite chipuri, la Marea Tiberiadei, pe drumul spre Emaus, ori mai departe, în Galileea (1 Corinteni 15:3-8).

Casa coborârii Duhului Sfânt

Sfătuiți să rămână în cetate până vor primi o „putere de sus” (Luca 24:49) — profeție cu privire la coborârea Duhului Sfânt, la Cincizecime —, ucenicii au continuat să se retragă în aceeași casă. Mai bine zis, „acasă”.

Dacă nu mă crezi, recitește Faptele apostolilor 1:13. Caută cuvântul acesta!

Cum de zice Luca „acasă”? Și nu e nicio greșeală, căci continuă, „s-au suit în odaia de sus, unde stăteau de obicei”. Versetul acesta trădează o familiaritate. Și a celor ce au fost acolo, și a celui ce scrie (Luca) sau a celui ce povestește cronicarului. Casa aceea devenise acasă pentru urmașii lui Isus.

Câteva zile mai târziu, „erau toți împreună în același loc” (2:1), iar coborârea Duhului Sfânt „a umplut toată casa unde ședeau ei” (2:2). Știm ce a urmat, o predicare excepțională a lui Petru, confirmată de un botez de mii de oameni, zile de vis când „Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți” (4:47).

Mai apoi, minunea de la poarta Frumoasă a templului — „o minune vădită, pe care n-o putem tăgădui”, ziceau dușmanii (4:16). Încă o predicare, de data asta soldată cu un arest și o serie de amenințări la adresa apostolilor. „După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor” (4:23). Probabil în aceeași casă, nu? Și, „după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunați” (4:31). Ca o paranteză, tot acolo a fost și locul unde Anania și Safira au sfârșit tragic (5:1-11), încercând să imite cu ipocrizie donația cinstită a lui Barnaba (4:36, 37).

Dar a cui era casa, totuși?

Trec anii și aflăm că împăratul Irod (altul decât irodul din vremea Domnului Isus), îl decapitase pe apostolul Iacov, iar acum se gândea să facă la fel și cu Petru, văzând că „lucrul acesta place iudeilor” (12:3).

Urmașii lui Hristos deja se numeau „adunare”, „biserică”, ba chiar primiseră denumirea de „creștini” (11:26). În timp ce „biserica nu înceta să înalțe rugăciuni pentru” apostolul Petru (12:5), un înger îl scoate pe acesta din temniță. Eliberat prin minune, „după ce și-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis și Marcu, unde erau adunați mulți laolaltă și se rugau” (12:12). Casa e mare, căci are loc pentru „mulți”, este spațiu de rugăciune, iar gospodăria e bogată (are curte, pridvor, slujitori). În plus, Petru e cunoscut slujnicei Roda, după glas.

Ce zic este că e foarte posibil ca acea casă să fi fost aceeași casă. „Acasă”. De ce ni se spune acum numele proprietăresei? Este tehnica lui Luca de a anunța un viitor personaj al cărții, un anume Ioan (fiul femeii). Ca să nu fie confundat cu alții, e numit și pe numele ebraic și pe cel grecesc. Îl vom ști de Ioan-Marcu. Probabil că tatăl (stăpânul, din vremea Domnului Hristos) este deja mort, Maria este acum conducătoarea casei, iar fiul este un viitor om de nădejde în lucrare.

Capitolul se încheie clar, cu un Barnaba și Saul (reține ordinea) care pleacă din Ierusalim în misiune, „luând cu ei pe Ioan, zis și Marcu” (12:25).

Ioan-Marcu

Ce rol avea tânărul? În următorul capitol aflăm că Barnaba și Saul vesteau cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor din Cipru. Barnaba era de-al locului, știindu-l din începutul cărții drept „un levit, de neam din Cipru” (4:36). Cei doi apostoli predicau și „aveau de slujitor pe Ioan” (13:5).

Experiența misionară este extraordinară, încheindu-se cu înfruntarea unui vrăjitor vestit, săvârșirea unei minuni de mare impact și convertirea dregătorului insulei (13:6-12), iar aceasta avea să fie doar una dintre experiențele de acest tip (vezi similar și în 28:1-9). În același capitol 13 Saul devine Pavel (vezi v. 9), iar ordinea numirii echipei devine „Pavel și Barnaba” (vezi v. 43, 50, 51 etc.).

Istoria călătoriilor misionare pe continent urmează să ia un nou avânt, Pavel deja creionase traseul, când „Ioan s-a despărțit de ei și s-a întors la Ierusalim” (13:13). Număr cu ghinion pentru el, căci Pavel nu-l va ierta prea curând pentru dezertarea neașteptată.

Să fi fost prea mult pentru tânărul Ioan? Probabil nu era pregătit de o așa viață de sacrificiu…

Cearta apostolilor

Oricât de buni prieteni au fost Pavel și Barnaba, oricât de mult îi datora Pavel lui Barnaba — care-l făcuse frecventabil ucenicilor (9:26, 27) și care-l lansase în misiunea către neamuri (11:24, 25) —, au ajuns la un punct de cotitură în colaborarea lor. Subiectul? Ai ghicit, Ioan zis și Marcu. Pavel avea un plan de acțiune bazat pe circuite misionare, căutând să viziteze din nou și să consolideze credința bisericilor întemeiate de curând.

„Barnaba voia să ia cu el și pe Ioan, numit Marcu, dar Pavel socotea că nu este bine să ia cu ei pe acela care îi părăsise din Pamfilia și nu-i însoțise în lucrarea lor. Neînțelegerea aceasta a fost destul de mare ca să-i facă să se despartă unul de altul. Barnaba a luat cu el pe Marcu și au plecat cu corabia la Cipru. Pavel și-a ales pe Sila și a plecat…” (15:37-40).

Cine să fi avut dreptate? Poate că amândoi. Și lucrul acesta stă scris pentru învățătura tuturor — vor fi și vremuri când gândim diferit, în aceeași echipă. Unul accentuează omul, în timp ce altul, proiectul. Pentru Barnaba a doua șansă este necesară, și-l ia pe Marcu înapoi acolo unde a avut prima experiență, în Cipru. Pentru Pavel seriozitatea lucrării este supremă, are nevoie de oameni de nădejde — cu unul ca Sila ajunge chiar în temniță (16:25). Pentru el, a-l avea pe Marcu în echipă este o vulnerabilitate.

Apropo, cam de aici relatarea din cartea Faptele apostolilor cunoaște o schimbare de macaz. Este făcută la persoana I plural: „După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înțelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia” (16:10).

Evanghelistul Luca este de acum între tovarășii lui Pavel.

După ani și ani

Pe când Pavel era întemnițat, și scria colosenilor, și-a încheiat epistola cu salutări din partea colaboratorilor lui:

„Aristarh, tovarășul meu de temniță, vă trimite sănătate, tot așa și Marcu, vărul lui Barnaba (cu privire la care ați primit porunci… dacă vine la voi, să-l primiți bine)” (4:10).

Pe englezește am zice… WHAAAAT?

Da, Marcu a revenit alături de Pavel, reabilitat total. Mai mult, este vărul lui Barnaba — aha, acum se leagă mai multe!

Orice ați știut, colosenilor, despre Marcu (că a dat înapoi, că a călcat strâmb, că s-a lepădat), vă rog să uitați. „Ați primit porunci!” Oare ce porunci? Să nu cumva să vă lipiți de el? Sau să-l primiți? Acum e clar, „dacă vine la voi să-l primiți bine.”

Apostolul continuă, lăudându-l și pe Iust, iar la final, vorbind despre toți cei trei tovarăși zice:

„Ei sunt din numărul celor tăiați împrejur, și singurii care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăția lui Dumnezeu, oameni care mi-au fost de mângâiere” (4:11).

Marcu, evreul, este acum un misionar internațional. Este între „singurii”… Și este un om care i-a fost „de mângâiere” lui Pavel. Oare cine a lucrat la caracterul lui Marcu, nu cumva Barnaba? Pe numele lui, Iosif, „numit de apostoli și Barnaba, adică, în tălmăcire, «Fiul Mângâierii»” (4:36).

Între alții, convertiți dintre neamuri, Pavel enumeră și pe Epafras (din Colose), dar și pe Luca, „doctorul preaiubit” și pe Dima (4:12-14). Sunt nume de ținut minte pentru că, atunci când apostolul scrie lui Filimon, și face din nou un apel din temniță, enumeră tovarășii de lucru: Epafras (întemnițat și el), iar apoi o listă:

„Marcu, Aristarh, Dima, Luca, tovarășii mei de lucru” (Filimon 1:24).

Marcu deschide lista (da, înainte de Luca), iar Dima… hm. Deschid la 2 Timotei 4:10-12, unde Pavel dă un raport al misionarilor: Tit este în Dalmatia, Tihic e trimis la Efes, Crescens s-a dus în Galatia, iar Dima? „Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit și a plecat…”

Déjà vu!

„Numai Luca este cu mine” (4:11). Dar Marcu? Era activ în altă parte, în strânsă legătură cu credinciosul Timotei. Căci Pavel spune:

„Ia pe Marcu și adu-l cu tine, căci el îmi este de folos pentru slujbă” (4:11).

Un Marcu de calibrul lui Timotei? Un om „de folos pentru slujbă”? Ce transformare!

Fiul lui Petru

Istoria lui Marcu nu se termină aici. Aflat la Roma, pe care o numește simbolic „Babilon”, apostolul Petru scrie credincioșilor din Asia Mică:

„Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate. Tot așa și Marcu, fiul meu” (1 Petru 5:13).

Sigur, fiu spiritual. Dar nimeni altul nu e numit fiul lui Petru. Încă o dată, tânărul Ioan-Marcu este dovedit ca fiind transformat total, probabil chiar pe urmele unui Petru, cu suișurile și coborâșurile lui. Au lucrat împreună! Poate că Marcu i-a fost interpret, poate scrib, sigur slujitor.

Evanghelistul

Cine citește Evanghelia după Marcu nu poate să nu vadă că acolo e și mâna lui Petru. Anumite detalii ale cărții sunt uluitoare:

tematice, accentul pus pe suferință — de care unul ca Petru se arătase uluit (vezi 8:32, 33; și de care Ioan-Marcu fugise);
introspecții, detalii din sufletul apostolilor precum „erau tulburați și mergeau îngroziți” (10:11);
accente explicite, „Petru i-a zis cu și mai multă tărie…” (14:31);
detalii neimportante pentru firul acțiunii, și totuși trădând amintirea vie, măgărușul din 11:4 e legat „lângă o ușă, la cotitura drumului”;
omisiuni, nu este numit cel ce a scos sabia în apărarea lui Isus (14:47; din Ioan 18:10 știm că a fost Petru);
evidențieri excepționale, îngerul învierii anunță reabilitarea lui Petru: „Duceți-vă de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru…” (detaliu unicat, 16:7).

Probabil cea mai clară este întreaga serie a cheilor din lepădarea lui Petru, care arată că descrierea vine din partea martorului ocular: apostolul reține imaginea unei slujnice ce „s-a uitat țintă la el” (14:67), știe momentul-cheie când, după ultima lepădare „îndată a cântat cocoșul”. Iar ce urmează este incontestabil o mărturie personală: apostolul „și-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus…” și „gândindu-se la acest lucru a început să plângă” (v. 72).

Despuiatul

Oare când Marcu a scris toate lucrurile acestea (la dictarea lui Petru), și a confirmat că „atunci toți ucenicii L-au părăsit și au fugit” (14:50), nu s-a gândit și la el? Poate că da. Ar fi cea mai naturală explicație pentru versetele următoare:

„După El mergea un tânăr care n-avea pe trup decât o învelitoare de pânză de in. Au pus mâna pe el, dar el și-a lăsat învelitoarea și a fugit în pielea goală.” (Marcu 14:51, 52)

Cititorii vor recunoaște faptul că doar în evanghelia aceasta apare acest episod relativ bizar. Și că desfășurarea evenimentelor ar fi curs mai departe și fără acest insert — un detaliu despre un personaj anonim, venit din senin, plecat din scenă în mod absolut jenant, fără nimic care să-l facă vrednic de a fi evidențiat. Doar dacă, nu cumva, e o subtilă mărturie personală — „am fost și eu acolo”. Mai bine zis, „am fugit și eu de acolo”. Ca în mari opere de artă unde pictorul se adaugă între personaje, sau în mulțime (Raphael în Școala de la Atena, Michelangelo în Judecata de Apoi, și alții), putem specula că Marcu s-a semnat în felul acesta?

Oare în noaptea arestării lui Isus era și el pe acolo, poate sculat în toiul nopții și fugit după Isus în pijama? Oare aflat cu prietenii pe undeva, întors acasă târziu, și fugind apoi și el la vestea că musafirul a fost arestat? Oare gândindu-se la propria lui fugă de suferințe, căutând o viață tihnită, părăsindu-i pe marii apostoli ai începutului creștinismului în lume?

Oare regăsindu-se ca un Adam, gol, rușinat, ascuns în tufe?… Ca un Noe, aburit și rămas în pielea goală, ca un Lot, dezgolit de fete.

Un fugar, ca David, ca Ilie, ca Iona, ca apostolii.

Un risipitor, ca fiul.

Oricare ar fi răspunsul ales (căci aici nu e vreun răspuns greșit), cert este că Marcu, din băiatul de bani-gata, crescut în capitală, în casa martoră a unor mari evenimente ale credinței, un om cu relații la oamenii marcanți, căruia viața i-ar fi surâs… a devenit apoi slujitorul lui Petru, al lui Pavel, lucrând pentru împărăția lui Dumnezeu.

Mai mult, un slujitor al tuturor celor ce citesc azi Evanghelia. Căci, din ultimul venit, a ajuns primul — se pare că a lui a fost prima evanghelie. Nu întâmplător cuvântul-cheie al cărții pe care a scris-o este „îndată”.

Merită să citești Evanghelia după Marcu și în cheia aceasta!

Drumul spre Emaus
© 2022–2024
Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian Sălcianu
Contact:
info@drumulspreemaus.ro sau pe Facebook