A doua întrebare a lui Dumnezeu

Pe prima s-ar putea să o știi. Dacă nu, ți-o zic eu rapid: „Unde ești?” Dar a doua… Eeei, aici e o bubă. Nu s-au înghesuit prea mulți cu predici pe tema asta. Textul biblic sigur l-am citit cu toții, măcar și numai fiindcă era la rând. Să-ți reamintesc.

Punct de reper: Geneza, capitolul 3. Adam și Eva mușcă. Și păcătuiesc.

Profeția Șarpelui (3:5) se împlinește văzând cu ochii, care li se deschid în full HD: primii oameni cunosc binele și răul (în versiunea satanică). Simultan își simt goliciunea, rușinea și se ascund în spatele unor frunze. Evident că jumătatea cealaltă a profeției nu se împlinește. Nu devin nici dumnezei, nici nemuritori, ci se camuflează primitiv în tufișuri, în frică și (cu)tremur la auzul pașilor celui cu adevărat Dumnezeu.

Iar El, Dumnezeu, vine la întâlnirea cu omul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Merită predicat și despre asta! (Aviz celor ce predică prima solie îngerească – Apocalipsa 14 – ca niște anchetatori.) Căci Domnul putea să vină cu un fulger, cu un potop, cu n și n variante dintre cele plăsmuite de lumea care-L vede rău. (Ca idee, știi că putea și să nu mai vină?)

Dumnezeu alege să iasă în întâmpinarea omului virusat de păcat, ca în poezia „Drum crucial” a lui Ion Minulescu. Solemn în diagnostic, surâzător în tratament.

Și îl întreabă pe om: „Unde ești?” Nu ca să știe El, că doar nu e un live cu „de-a v-ați ascunselea”. E ca întrebarea pe care mămica i-o pune copilului când vrea să afle „cine a spart…” Sau ca a psihologului care vrea să te ajute să conștientizezi spirala în care te-ai afundat.

Verde-n față (credit where credit is due), omul recunoaște: „Ți-am auzit glasul în grădină și mi-a fost frică, pentru că eram gol, și m-am ascuns.” Aproape de bun-simț.

Așa că vine a doua întrebare. Care, atenție (please!), nu este: „Ce-ai făcut, mă?” Întrebarea lui Dumnezeu apără victima:

Gata, o știi de acum. Asta e a doua întrebare.

Și vezi cum, din cele trei elemente menționate de om, Dumnezeu nu abordează nici starea fizică („m-am ascuns”), nici trăirile interioare („mi-a fost frică”), ci atacă frontal problema din mintea lui Adam, temnița în care orice om e încuiat de păcat („sunt gol”).

În zilele noastre ar suna și altfel: Cine ți-a băgat în cap…, pe cine asculți, cine te-a otrăvit cu seria aceea de pe YouTube? Cine ți-a trimis linkul la teoria asta a conspirației? De unde știi acest tratament-minune? Cine te-a adus în halul în care ești?

În traducere: Cine mai e pe aici, prin mintea ta? [Repet, Dumnezeu apără victima! Unii ar crede că El a fost cel dat de gol… Nu.]

Rămânem la timpul prezent: pandemia sau criza economică sau războiul sunt parte a realității; și auzi tot mai des de stres, frică, anxietate, depresie… Te frămânți cu o mie de întrebări care sună a istorie contrafactuală. O știi. E croită din întrebările care încep cu „What if?” Habar nu avem cum ar fi fost dacă și nici cum ar fi dacă.

„Da, dar dacă mie mi se va întâmpla?”, vei spune. E foarte posibil… Dar ia gândește la rece, trecând în revistă ultima sută de temeri pe care le-ai avut! Și care nu s-au împlinit (din fericire)! Nu fac statistică și sunt profet cu răspundere limitată. Dar nu de mine e vorba, ci de tine:

• Cine ți-a spus că ești gol?

• Că falimentezi, că îți mor cei dragi, că faci accident, că ajungi vai de capul tău?

• Cine ți-a spus că nu ești bun de nimic? Că ești urât, prost?

• Cine ți-a spus să ieși din biserică?

• Cine te-a păcălit că nu vei fi mântuit decât dacă…?

Nu-i vocea Lui, ea sună altfel. Aici e o altă voce. (E aia auzită și de cei cărora li s-a spus că ei sunt „mari și tari”.)

Crucială întrebare, care rămâne: Cine ți-a spus că lucrurile stau așa, și nu altfel? Nu Dumnezeu… Tocmai de aceea El vine spre tine, ca să-l demaște pe cel ce ți-a spus că ești gol (Ioan 12:31-32).

Dumnezeu vine spre tine solemn și surâzător. Să te scoată din gol. Și să te umple!

Cine ți-a spus că El nu poate?