1 Corinteni – scrisă unor sfinți dezbinați
„Să învățați să nu treceți peste ce 'este scris'” (4:6).
Pentru interviul dedicat primei epistole a lui Pavel către credincioșii din Corint am dialogat cu Beniamin Chircan. L-am rugat să se prezinte pe patru planuri: care este pasiunea lui, ce profesie are, din ce trăiește și care-i este implicarea în misiune. A răspuns curat:
Sunt curios. Îmi place să cercetez, mai ales ceea ce ține de textul și de limbile biblice și, de asemenea, să împart cunoașterea descoperită. Sunt pastor și asistent universitar. Predau limba ebraică biblică la Universitatea Adventus și încă două cursuri – „Sabatul” și „Sanctuarul” – la o universitate laică. Probabil că asta e și implicarea mea mai concretă în misiune, dacă o putem numi așa, prin contactul cu studenții din afara bisericii.
O problemă crucială a bisericii din Corint era lipsa unității, menționată încă de la începutul epistolei (1:10,11) și revenind adeseori pe parcursul acesteia (vezi 3:3,21 sau 11:18). Perspective diferite, interpretări diferite, dar ce uimește este că ei o făceau sub masca religioasă. Pentru unul, Pavel e omul lui Dumnezeu. Pentru altul, doar Apolo este, sau Petru. Al patrulea, mai deștept, zice: „eu sunt al lui Hristos”, în dispreț față de lucrarea tuturor celorlalți. Ce tabere sunt în biserică azi și de ce?
Sunt mai multe, depinde din ce unghi privim. Ca teologie, sunt liberalii, care accentuează dragostea, cu riscul pierderii identității confesionale, și conservatorii, care se țin de forme și de cutume, în detrimentul esenței (care, într-adevăr, este dragostea). Sunt și oamenii duhovnicești și înțelepți, care pun fiecare lucru la locul lui, și cei maturi, cu care faci treabă bună și care sunt în stare să poarte răspunderi (parcă din ce în ce mai puțini). Desigur, sunt destui imaturi spiritual și emoțional, care au nevoie de mai multă atenție și, uneori, chiar de disciplinare cu iubire (mai grav e când ei ajung la „conducere”), dar nu aș spune că aceștia pot fi numiți o „tabără”.
Dar ce tinde să fie cu adevărat o tabără sunt „colportorii”, care vântură vrute și nevrute pe rețele din cauză că nu și-au dezvoltat gândirea critică. În funcție de atitudinea față de leadership-ul eclesiastic există contestatarii, pentru care orice vine „de sus” este suspect, fiind atrași de informațiile sau de inițiativele transmise pe canale alternative, și submisivii, pentru care autoritatea contează no matter what. Mai sunt cei care consideră că biserica și-a încheiat (a se citi „ratat”) misiunea și menirea și care se organizează separat sau, cel puțin, îi susțin pe cei care au „curajul” să meargă în răspăr cu „sistemul”. Ar mai fi antitrinitarienii, iudaizanții, optsuteoptzecișioptiștii etc.
De ce? Sunt mai mulți factori, dar eu cred că biserica din România a început să iasă din mentalitatea comunist-uniformizantă. Nu spun că e un lucru bun că sunt divizări în biserică, însă asta e o consecință a faptului că oamenii sunt expuși la idei alternative. Problema e că nu suntem pregătiți pentru asta, nu avem gândire critică, stăm prost la cultură și logică, ca să nu mai spun de flexibilitatea gândirii. Ăsta e doar unul din factori.
Pavel folosește foarte multe paradoxuri (menționez câteva doar din primul capitol): propovăduirea crucii e nebunie pentru unii, putere divină pentru alții (1:18), „nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii” (1:25), Dumnezeu a ales lucrurile care nu sunt ca să le nimicească pe cele ce sunt (1:28) etc. De ce le vorbește Pavel în astfel de pilde? Explică paradoxul din 7:22!
Pavel gândește pe două planuri – cel obișnuit, vizibil, și cel „în Hristos”, accesibil prin credință. În ce privește realitatea obișnuită, Pavel nu face inginerie socială, nu revoluționează ordinea stabilită de cultură și de societate. Pe de altă parte, Pavel nivelează diferențele sociale, oferind perspectiva mai largă a relației cu Hristos. Sclavilor le spune să se considere liberți ai Domnului, iar celor liberi, să se considere robi ai lui Hristos. De altfel, el propune același lucru în altă epistolă referitor la diferențele de gen (bărbat/femeie) și la cele etnice (iudeu, grec etc.). În Hristos nu mai sunt paradoxuri, ci toți sunt „una”, iar paradoxul apare din cauza suprapunerii celor două realități.
Pe agenda lui Pavel nu a fost nimic altceva decât să-L predice „pe Isus Hristos, și pe El răstignit” (2:2). Vorbește de „nebunia propovăduirii crucii” (1:21), despre care am amintit deja. Ce ar trebui predicat la amvoane și ce nu?
Înțelegem că această chestiune a crucificării era evitată de PR-ul creștin corintian pentru a nu ofensa și, implicit, pentru a nu se expune ridiculizării din partea învățaților greci și iudei. Însă, aici, vine Pavel să pună piciorul în prag: „Stop! Voi, căutătorilor de înțelepciune, aveți grijă să nu dați în nebunie! Nu «înțelepciunea» e Evanghelia, ci Hristos!” (Înțelepciunea poate fi și nebunie – depinde de unde te uiți.)
Ar trebui predicat Hristos, dar doar după ce Îl cunoaștem bine, bine de tot.
Inevitabil, Hristos intră în conflict cu establishment-ul. Nu trebuie căutat conflictul. Nu de predici inflamatoare ducem lipsă.
Dar, dacă Îl predicăm pe Hristos, să nu ne ferim de ceea ce ofensează. Pe de altă parte, nu trebuie predicată ideologia populară a momentului, cu Hristos pe post de purtător de cuvânt „inspirațional”, dar nici un Hristos subordonat tradiției de orice fel.
Multe subiecte din 1 Corinteni ar putea fi dezbătute și sunt cauze de separare între biserici: divorțul și recăsătorirea, capul acoperit, vorbirea în limbi etc. Văd că Pavel zice așa: „Dacă iubește cineva cearta de vorbe, noi n-avem un astfel de obicei și nici bisericile lui Dumnezeu” (11:16). Până unde duci o discuție asupra căreia sunt păreri diferite? (Vezi și 14:38.)
Dezbaterile sunt constructive pentru că ne aduc înțelegeri și perspective noi. Însă e necesar ca participanții să fie oameni maturi, astfel încât discuția să nu se transforme în „ceartă de vorbe”. E nevoie de empatie și de maturitate emoțională, să fii onest în căutarea adevărului și să-ți distilezi propria perspectivă cu datele sau perspectiva celuilalt, fără să te simți amenințat.
Mai devreme, Pavel spunea: „Să faceți totul spre slava lui Dumnezeu! Să nu fiți pricină de poticnire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu, după cum și eu încerc în toate privințele să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulți, ca să fie mântuiți!” (10:31-33, EDCR).
Aș zice că, dacă e vorba de ceva esențial (precum, mai devreme, Hristos răstignit) pentru mentalitatea unei comunități creștine, mai ales dacă ai o responsabilitate pentru comunitatea aceea, atunci este educația – cu orice risc, inclusiv acela de a „scandaliza”. Dar, dacă e vorba de aspecte culturale sau personale sau de interpretări asupra unor chestiuni mai mult sau mai puțin importante, mai ții seama și de limitele interlocutorului. Poți încerca dialogul, dar nu e cazul să iei rolul Duhului Sfânt și al educației generale.
Însă, pare-mi-se, cei din Corint renunțau la cele general-esențiale în favoarea celor secundar-particulare. Adică:
ignorau esența Evangheliei, ceea ce le definea identitatea creștină comună, și se făleau cu înțelepciuni individuale (cine m-a botezat și al cui discipol sunt);
sfidau normele culturale ale vremii (femeile-învățători și cu capul descoperit);
aveau manifestări extatice individuale în detrimentul comunicării relevante pentru participanți;
le păsa mai mult de confortul și de libertatea lor decât de sensibilitățile fraților „mai slabi” (când cumpărau carne din piața publică, provenită de la jertfele idolilor), iar aceeași lipsă de sensibilitate se dădea pe față la Cina Domnului.
Nu e de mirare că Pavel îi mustră și le demască manifestările egoiste, ascunse sub numele de... înțelepciune.
Și, dacă tot ai adus vorba de „certuri”, am un exemplu și o replică. Poate sunt de ajutor cuiva. Tatăl meu a fost pastor. Undeva, în Bucovina, în primul lui district, după ce a făcut prima tură de vizite prin comunități, îi zice mamei: „Uite, am niște comunități unde poți merge așa cum mergi de obicei, fără batic pe cap [asta era în oraș]. Dar, la țară, hm..., mai bine îți iei, că nu vreau să provoc spiritele. Poți face asta?” Iar mama a aplicat flexibilitatea culturală paulină: cu adventiștii de oraș, ca la oraș, cu ՚ăi de la sat, ca la sat. Așa era atunci, așa o mai fi și azi.
Celor... – (Femeilor! Da, da, femeilor, că de la ele am primit cele mai multe observații, e drept, adresate altora care „nu poartă”) – deci, celor care insistă ca femeia să poarte batic, „că e rușine” fără, le aduc aminte că tot Pavel spune mai încolo ca femeia să tacă fiindcă „e rușine să vorbească în adunare” (14:35). Ar trebui să fie consecvente!
Corintenii sunt criticați că îngăduie cazuri de curvie ce nici la păgâni nu se găsesc (5:1-5). Tot capitolul 5 și până la 6:18 („Fugiți de curvie!”), Pavel îi trage de urechi. Spune curat că „nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu” (6:9,10) nici homosexualii, nici curvarii – între alții. În capitolul 10 revine asupra curviei, ba chiar amintește că, din pricina curviei, au murit 23.000 de evrei într-o singură zi. Nu știu dacă în Sodoma erau zeci de mii. De ce ne fixăm doar asupra unora, iar pe alții îi îngăduim?
Înainte de a răspunde... E ceva ce îmi amintesc mereu când vine vorba despre asta. Mai ții minte cum începe epistola? „Pavel… către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfințiți în Hristos Isus, chemați să fie sfinți… Har și pace…!” (1:1-3). E uimitor faptul că Pavel folosește apelativul „sfinți/sfințiți” în dreptul acestor oameni despre care aflăm apoi că ar fi putut face ușor prima pagină a ziarelor de scandal ale Corintului.
Acum să continui... Nu e subiect de râs, dar, uneori, așa rezonăm mai bine cu situația. Zice o epigramă a lui Petrică Sima:
„Ca să nu zici că sunt porunci prea multe,
Iar plictiseala să nu-ți pară grea,
Ți-a dat Satan porunca 200:
«Să nu râvnești bărbatul… altuia!»”
Noi avem tendința de a stabili grade ale păcatului. Unele păcate sunt mai acceptabile, iar altele sunt scandaloase. Ce determină această categorisire morală? Propria sensibilitate? Frecvența percepută, deci obișnuința? Intuiția? Principiul?
În teoriile etice, sensibilitatea personală nu este un criteriu valid. Dar în morala creștină, este? Subiectul acesta e sensibil, mai ales în contextul dezbaterilor privind noua lege a educației. A mai fost și referendumul acela pentru familie, plus alte demersuri. Există fixații de ambele tabere. Vorbesc despre discuțiile din spațiul laic. Dar aceasta e altă discuție. Tu, zicând „noi”, te referi la biserică.
M-aș referi aici la un alt pasaj, cel din Romani 1, că tot Pavel zice și acolo, știi tu..., cel cu „patimile scârboase” (1:26) sau „lucruri scârboase” (1:27). Textul e folosit adeseori ca argument împotriva homosexualității. OK. E just.
Dar câți dintre noi citim la fel de apăsat și restul listei: invidioși, certăreți, bârfitori, obraznici, lăudăroși, neascultători de părinți (1:29-32)?
Nu știu dacă acolo este o ierarhie sau nu. „Spirala decadenței” pare a porni de la „nerecunoașterea” lui Dumnezeu (1:28) și se încheie cu „lucruri neîngăduite” (1:28). Nu știu dacă adoptarea unui stil de viață homosexual deschide poarta pentru intrarea deplină a celorlalte păcate, însă, ca să pui neascultarea de părinți pe același loc cu homosexualitatea este revoluționar. Când citim asta ar trebui să fim mai smeriți și mai rezervați în evaluările noastre.
Aici, în 1 Corinteni, în textul menționat de tine (6:9,10; EDCR), avem o listă întreagă: desfrânați, idolatri, adulteri, efeminați, sodomiți, hoți, lacomi, bețivi, batjocoritori, hrăpăreți. Cred că, în România „creștină”, ori de câte ori se face vâlvă pe subiectul homosexualilor, ar trebui să se citească public listele acestea ca să ne smerim. Spune-i cuiva în România că a fi bețiv e tot pe-acolo cu a fi homosexual, moral vorbind, creștinește vorbind... Sunt curios ce replică (sau înjurătură) ai primi.
Pavel vorbește despre lucrători, amintind că „Dumnezeu a rânduit ca aceia „ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (9:14). Cine, alții decât pastorii, propovăduiesc Evanghelia?
Uneori, soțiile pastorilor.
Sunt mulți care propovăduiesc Evanghelia și, într-o formă sau alta, toți creștinii au misiunea aceasta. Însă, aici, Pavel se referă la cei care slujesc cu normă întreagă, nu la voluntari ocazionali. El era o excepție – avea normă întreagă, dar nu primea salariu și ținea la aspectul acesta. E un model interesant pentru predicatori; nu știu cât de posibil de pus în practică într-un sistem.
M-am făcut robul tuturor, zice Pavel (9:19,22). Cum s-a făcut iudeu cu iudeii (el, oricum, era evreu) și cum s-a făcut „fără lege” cu cei „fără lege”? Cum i-a reușit așa ceva fără să facă compromisuri?
După opinia unora, el a mai făcut și compromisuri. E un episod în Faptele apostolilor când Pavel aduce o jertfă de curățire în Templu.
Pavel a înțeles foarte bine diferența dintre esențial și formă, și s-a adaptat cât a putut la formele religioase și culturale (tradiția, cutumele etc.). Însă, când acestea amenințau să compromită esența Evangheliei, i se „întărâta duhul” și nu se sfia să dea cu ele de pământ. Era „nebun” pentru Hristos.
10x – întrebări la foc automat
„Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia” (1:17). Cum se împacă versetul acesta cu Matei 28 și cu rapoartele de botezuri?
Porunca zice să facem ucenici, iar botezul e mărturia acestei experiențe. Rapoartele au rolul lor, dar, dacă sunt ca numărătoarea poporului făcută de David, e mai bine fără.
„Prea puțin îmi pasă dacă sunt judecat de voi” (4:3). E dispreț sau altceva?
Nu e dispreț. Ai uitat continuarea: „... nici eu însumi nu mă mai judec.” E raportarea la o instanță superioară. Și e liniște. Când țintești munții, nu-ți mai pasă de pietre.
De ce cădem la ispitire (10:13)?
Din orbire. De multe ori, din cauză că nu vedem ieșirea din situație.
„Bărbatul necredincios este sfințit prin nevasta credincioasă” (7:14). Cum?
Nu știu. Probabil pentru că sunt una.
În 6:12 și 10:23 pare că e dezlegare la de toate („Toate lucrurile îmi sunt îngăduite”). Ce-a pățit Pavel?
Retorica lui Pavel... În context are sens – vorbește despre ceea ce e acceptabil moral. Curvia nu e îngăduită, de exemplu. Dar ce e permis trebuie să fie și folositor pentru semenii mei.
Mănânci colivă sau nu? (Vezi capitolul 10.) De ce?
Dacă sunt singur, poate... Să fie și apetisantă. Însă, dacă e și altcineva implicat, mă adaptez conștiinței aceluia.
Cu ce încredere poți spune „călcați pe urmele mele” (4:16 și 11:1)?
Nu prea spun asta, ce-i drept, dar aș putea s-o spun în dreptul lucrurilor în care sunt sigur că sunt un model bun.
Cum puteau unii dintre corinteni să nege învierea, dar să se creadă creștini (15:12)?
Poate că deveniseră raționaliști. Când accepți o altă autoritate decât Cuvântul lui Dumnezeu poți crede multe. Au fost și unii care credeau că Isus doar a părut că a murit.
Din cele două liste de daruri spirituale (12:8-10 și 12:28-30), ce daruri crezi că ai?
Să vorbesc despre cunoștință; darul învățării; poate și ceva din darul limbilor.
Cum să ai în aceeași dictare și „anatema”, și „Maranata” (16:22)?
Poate chiar sunt în legătură, ca o avertizare.
Pentru Pavel, un idol = zero (8:4). Nu există decât un singur Dumnezeu. Deci, cine nu I se închină Lui, dar li se închină idolilor, de fapt i se închină lui Satana. (Vezi clar în 10:20,21). Nu uităm că idolatria, atunci, însemna mersul la templul păgân și sexul cu cei ce activau acolo (bărbați și femei – vezi Osea 4:14). Cum se aplică azi?
Idolul nu este nimic și, totuși, e un demon – un alt paradox paulin. Ceea ce dovedește încă o dată că „pentru cei curați toate sunt curate”, adică e mai importantă semnificația pe care i-o dai unui lucru decât lucrul în sine.
Dileme actuale: Să mergem la „pomană” sau nu? Participăm la o slujbă ortodoxă? Luăm Paștele împreună cu catolicii? Astea-s pentru noi, cei din mediul creștin. Pentru cei care trăiesc în Asia sau în Africa sunt alte dileme, cu alte implicații.
Principiile ar fi:
Să ții cont de legea acceptată de conștiință; să nu faci lucruri care „nu sunt îngăduite” în nicio circumstanță.
Să ții cont de conștiința altuia – mă refer la lucruri care sunt OK pentru tine, dar care au o altă semnificație pentru cel care te privește.
Nu am cum să nu mă opresc asupra capitolului 13. Iau doar un verset, 13:7 – „acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.” Nu-i prea mult? La ce se referă, că n-o fi vorba de abuzuri, credulitate, amăgire și închiderea ochilor?
Nu cred, dacă ne referim la căsătorie. De exemplu, există o reciprocitate în relație, ambii soți fiind stăpâni unul pe trupul celuilalt (7:4), așa că aici nu poate fi vorba de abuz, ci de bună învoială și de respect reciproc.
Cât despre celelalte disfuncții amintite de tine, acestea nu sunt dragoste, căci dragostea se bucură de adevăr.
Abuzul, credulitatea, amăgirea și acoperirea abuzului sunt opuse dragostei,
sunt boli de tratat urgent!
Dragostea acoperă totul dintr-o poziție de putere și de adevăr, nu din frică și neputință (cred că e un termen pentru asta, codependență). Dimpotrivă, dragostea e un act voluntar și pe deplin asumat. Cred că și dinamica trupului din capitolul 12 ne ajută să înțelegem viziunea lui Pavel asupra relațiilor și ce înseamnă să „acoperi totul” (vezi 12:22-25).
Recitesc capitolul 12, despre darurile spirituale pe care Duhul Sfânt le dă fiecăruia, după cum crede. Și le dă nu ca medalii și locuri pe podium, ci spre slujirea altora (12:7). Îmi pare că cel mai greu lucru de digerat de acolo (pentru corintenii dezbinați și pentru creștinii de azi) este versetul 6, care spune că „este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți”. Cum reușești să apreciezi darurile altora, să te aliniezi, să acompaniezi, să dai întâietate, să fie spre folosul, nu spre dărâmarea altora?
Aici e calea „nespus mai bună” (vezi ultimul verset din capitolul 12) pe care o oferă Pavel. Dacă iubești, te bucuri de ce are bun celălalt, fără să te simți amenințat.
Aici e dinamica ideală a unei comunități, e un sistem de valori în care nu concurăm unii cu alții, și nu suntem șefi, ci ne împlinim niște roluri ca slujitori, după modelul lui Hristos.
„El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (Filipeni 2:6).
Călătoria în cetatea Corint continuă și în săptămâna următoare. Citim 2 Corinteni și o vom comenta împreună cu doamna profesoară Steliana Sandu.
Vă mulțumim tuturor pentru susținere și vă invităm să distribuiți mai departe aceste dialoguri. „Biblia, într-un an” este un proiect non-profit. Găsiți aici ideea inițială, planul și motivația, emisiunea de la Speranța TV dedicată proiectului și raportul despre primul trimestru.
M-a uimit mereu onestitatea lui Dumnezeu cu privire la oamenii Lui.
E refreshing să vezi cum îl scoate din bucluc pe Avraam când minte nu o dată ci de două ori, și totuși îl numește prietenul Său. Sau cum îl pune pe David în aceeași pleiadă alături de Iosif și Daniel și Enoh. Exact ca-n pilda lucrătorilor viei.
În contextul acesta, mi-a atras și mai mult atenția o idee din articol pe care am mai găsit-o în alte două locuri diferite săptămâna aceasta: și anume că la Dumnezeu nu există păcate de grade diferite și că, de exemplu, bârfa e la fel de urâtă precum homosexualitatea. Foarte puternică subliniere. Avem nevoie de imagini puternice care să ne trezească din laodiceanismul nostru plin de îndreptățire.
Mulțumim pentru articol!
Nu stiu de ce dar am citit aceasta Epistola cu alt ton decat cel pe care il aud in jurul meu. Cred ca si astazi traim in aceasi situatie cu cea de atunci, unii sunt de-a lui "ortodox", altii de-al lui "catolic" si altii de-al lui "adventist". Daca declari ca esti crestin, esti intrebat imediat...de care crestin?
ce bine ca astazi nu mai avem idoli carora sa li se jertfeasca mancare! Macar societatea a evoluat. Iata cum o "sensibilitate personala" devina o norma unanim acceptata.
Cred ca este de datorita noastra sa ducem mai departe spiritul esentei avand in vedere ca lucrurile sunt in schimbare mereu, ca un exemplu, alcoolismul deja este considerat o boala, oare se mai aliniaza el la Cap.6:9-10?
Gasesc mereu apelul lui Pavel la unitate, ingaduinta si Hristos dar cred ca multora si de atunci si de astazi le este foarte greu sa accepte asa ceva si sa treaca peste "sensibilitatile personale" care pentru ei reprezinta o norma.