1, 2 și 3 Ioan – Dumnezeu este lumină

„Cine are pe Fiul are viața.”

După cartea Apocalipsa, în proiectul „Biblia, într-un an” ne-am îndreptat spre epistolele lui Ioan. Dincolo de ceea ce apostolul a primit pe Patmos, prin revelație directă, aici vedem propriile lui reflecții – sfaturi, mustrări, dorințe, poziții pe anumite subiecte – desigur, sub aceeași inspirație divină. Invitații pe „Drumul spre Emaus” sunt o familie, Cristina și Gabriel Ișvan, alături de care am căutat să clarificăm partea teoretică și pe cea practică a creștinismului, așa cum se desprind din lectura epistolelor ioanine.

Cristina este absolventă de Jurnalism și Psihologie și îmbină cele două profesii cu mare drag. În prezent este director de programe la Speranța TV și Radio Vocea Speranței. Interesul pentru misiune creștină prin media pornește din pasiunea ei pentru oameni și detaliile profunde ale sufletului omenesc. Îi place deopotrivă să le vorbească din fața microfonului și în intimitatea cabinetului ei de psihoterapie.

Gabriel este pastor din 2002 și își împarte preocupările și pasiunile între emisiuni la Speranța TV, cursuri la Universitatea Adventus, excursii cu tematică biblică și în locurile biblice, îndrumare spirituală a semenilor și administrație bisericească la Conferința Muntenia.

Cristina și Gabriel sunt căsătoriți din 2004. Amândoi îi au în centrul vieții lor pe gemenii Karina și Mark, cel mai mare dar din partea lui Dumnezeu.

„Vestea pe care am auzit-o de la El și pe care v-o propovăduim este că Dumnezeu e lumină și în El nu este întuneric” (1 Ioan 1:5). Unde și când au auzit apostolii vestea asta? De ce nu e scrisă în evanghelii? Sau e?

Cam e… Și încă din belșug! Evangheliile ni-L descriu pe Isus așa cum L-au văzut, atins, auzit, mirosit și pipăit ucenicii Săi. Ne-o spune Ioan în primele versete ale întâii sale epistole. Prin urmare,

„vestea” nu e o informație la care au acces privilegiații, ci Isus Însuși.

În El Îl vedem pe Dumnezeu, iar în Dumnezeu nu e întuneric, ci lumină.

Ioan, părintele mai bătrân, trecut prin toate etapele vieții – de la apărător vijelios al adevărului (fiu al tunetului – Luca 9:54) la apostol al iubirii –, ne arată că lumina lui Dumnezeu nu se limitează la un concept abstract, strict intelectual, ci se trăiește zi de zi. Căci așa L-au cunoscut pe Isus, lumina lui Dumnezeu – așa L-au văzut cu ochii lor, așa l-au auzit cu urechile lor, așa L-au simțit cu toate simțurile lor. Vestea aceasta bună se trăiește și se comunică.

---

Biserica e provocată de diferite tabere și curente. Unul este perfecționismul. Nu că ar fi vreunii perfecți decât în imperfecțiunea lor. (Aprecieri pentru cei ce recunosc.) Citesc deci în primul capitol că, „dacă zicem că n-am păcătuit” (trecut, 1:10) sau „dacă zicem că n-avem păcat” (prezent, 1:8), ne fraierim singuri. Ce ne face deci să zicem că la viitor se va putea, când textul zice altfel (2:1)? Care sunt riscurile acestei amăgiri?

Ne întoarcem la prima întrebare… Aici e demonstrația că lumina lui Dumnezeu se trăiește, nu se teoretizează doar.

Perfecționistul are îndoielile, slăbiciunile și poftele lui pe care nu le comunică nimănui deoarece e perfecționist și trebuie să prezinte altă poză. Dar le are și, întrucât le are, toată teoria lui se năruie. Amăgirea perfecționismului prin forțe proprii sau a unui perfecționism rezervat viitorului, când Duhul Sfânt va lucra mai cu putere, este că-i răpește omului bucuria de a trăi acum cu Dumnezeu și de a înțelege că Dumnezeu îl face perfect în Hristos acum.

Viața credinciosului e încărcată de tensiuni – bine ilustrată de monitorul cardiac: când sus, când jos. Totuși, când vedem linia sinuoasă, ne bucurăm de ea – inima bate încă. Dacă am vedea o linie dreaptă, fără variații, ar însemna moarte (sau extremism spiritual).

Prin urmare, tensiunea este că Dumnezeu ne cheamă să nu păcătuim (1 Ioan 3:6), deoarece cine păcătuiește încă arată că nu este născut din Dumnezeu (1 Ioan 3:9), dar, în același timp, suntem chemați să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, de lumina Sa și, astfel, să semănăm tot mai mult cu El.

Apropiindu-te de El, te vei vedea drept cel dintâi dintre păcătoși (1 Timotei 1:15). Și, astfel, mai dependent de Dumnezeu.

Creștinul e ultimul om de pe fața pământului care să se laude cu bunătatea, sfințenia sau performanța sa. El știe că e un păcătos fruntaș iertat. Cui să i se laude? Pe cine să judece, să certe, să înțepe, să bârfească? Când tensiunea între cele două realități e bine administrată, credinciosul e născut din Dumnezeu și văzut de cer ca fiind perfect în Hristos. Nu când simte, teoretizează sau predică despre realitatea asta, ci când o trăiește în complexitatea ei.

---

Rup un text din context și vă rog să-l puneți la loc. „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6). Adică: necăsătorit, misionar, fără casă, urât de mai-marii religiei…

Și, mai ales, să poarte un fel de haină-rochie, până-n pământ, chiar dacă e bărbat. Modul acesta de gândire e limitativ: fac cele descrise mai sus, bifez pe listă că trăiesc ca Isus și… gata!

Apostolul iubirii, care ni-L prezintă pe Dumnezeu, pe Isus ca fiind dragoste (1 Ioan 4:8), ne spune să trăim ca El – adică cu dragoste pentru Dumnezeu și oameni. Dar care e limita dragostei? Când putem spune că am făcut tot ceea ce dragostea ne-a îndemnat să facem?

---

Când și când, lumea religioasă (să zicem, a bisericii) e șocată când un lider, o vedetă, cineva de rang face stânga-mprejur și părăsește rândurile. Se șterg arhive, se anulează comenzi de carte sau evenimente, omul dispare… Ioan ne-ar spune: „Ei au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri” (2:19). Păi, și-atunci, de ce i-am urcat pe piedestaluri?

Pentru că noi vedem doar ceea ce ochiul poate pătrunde. Nu știm inima, idealurile sau fundamentele pe care omul construiește în interior. Auzim ce spune și vedem ce face. Când cade, ne arată ce nu s-a văzut până atunci: niște paraziți în viața sa, care rodeau temelia sănătoasă despre care vorbea. Asta îl făcea să nu fie „dintre ai noștri”, arătat prin faptul că mai păstra ceva din tabăra cealaltă.

Acum întoarcem întrebarea către noi înșine pentru analiză personală: „Sunt eu 100% cu «ai noștri»? Vreau identificarea aceasta?” Dacă da, știm ce avem de făcut. (Și-apoi, dacă e vreunul dintre noi fără păcat, să arunce el primul cu piatra.)

„Cine are pe Fiul are viața” (5:12). Ca să fie fără dubiu, apostolul continuă: „cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața.” Cum să înțelegem asta când miliarde de oameni nu știu sau nu vor să audă de Isus? Când rudele sau colegii de muncă sunt departe?

„Dumnezeu este dragoste”, „cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu” – răspundem cu acest text ușor inversat (1 Ioan 4:8). Și adăugăm tot din spusele lui Ioan despre Isus: „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9). Astfel, s-ar putea să ne schimbăm imaginea despre cum Dumnezeu va judeca miliardele istoriei care n-au auzit de Fiul lui Dumnezeu sau care nu concep că El ar putea veni întrupat între noi. Să iubești oamenii, să le faci bine ca în parabola lui Isus (Matei 25:31-46) înseamnă să trăiești în lumina lui Dumnezeu.

Cum va judeca Dumnezeu? Care sunt implicațiile neacceptării teologice de către păgânii neștiutori de Scriptură a faptului că Isus e Fiul lui Dumnezeu? Pur și simplu, nu știm. Dar știm că Dumnezeu e dragoste, că avem toată lumina revelației Sale despre divinitatea lui Isus și că, dacă nu-L avem astfel pe Fiul în viața noastră teologică și practică, nu avem viața veșnică.

---

Un text de mângâiere la superlativ e acesta: „Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă…” (1 Ioan 3:2). Cum simțim și cum se vede că suntem acum copii ai Lui?

Incomodă întrebare. Am vrea să vorbim despre viitorul spus de Ioan, tot aici: „Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El.” Așa funcționează tensiunea vieții în Isus, descrisă mai devreme.

Cum să vorbim despre noi? Cum să argumentăm că suntem copii ai lui Dumnezeu? Ce exemple să aducem în favoarea noastră? Nu ne vine să facem asta. Dar avem asigurarea că, dacă Îl iubim pe Dumnezeu și vrem să fim copiii Lui, ajungem să păzim poruncile Lui, dorim să fim în armonie cu voia Sa și ne plac poruncile Lui. Chiar și când le încălcăm, le considerăm bune și cerem iertare pentru păcatul nostru, privind în continuare poruncile Sale ca idealuri pentru viața noastră.

Așa simțim și credem că Isus este în noi și că ne face copiii Săi.

---

Citesc despre unul care „o ia înainte și nu rămâne în învățătura lui Hristos” (2 Ioan 9). Ce-l mână și unde ajunge? (Nu cred că e pe drumul spre Emaus.)

Să fie învățătura lui Isus prea simplă? Prea pentru viața practică, obișnuită? Insuficient de radicală?

De multe ori, omul vrea să fugă de responsabilitatea față de Dumnezeu – dacă nu trăiește „perfecțiunea” creionată de alții, zice că e din vina poporului creștin, neconvertit în grup, sau din vina Duhului Sfânt care nu revarsă toată puterea sfințirii Sale asupra omului. În sens opus, puterea de amăgire a Diavolului e irezistibilă pentru bietul muritor, iar el îi dă curs. Indiferent pe ce drum o ia unul care depășește învățătura lui Isus, ajunge repede în șanț, într-o extremă, iar finalul său e moartea veșnică.

Ce-l mână? Iubirea de sine, care nu-I permite lui Isus să-i fie singurul Domn.

10x – Întrebări la foc automat 

1. „Nu vă mirați, fraților, dacă vă urăște lumea” (1 Ioan 3:13). Dar dacă ne iubește?

   Abia atunci trebuie să înceapă mirarea. De ce-i suntem atât de simpatici lumii dacă trăim după modelul lui Hristos?

2. „Să nu dați crezare oricărui duh” (1 Ioan 4:1). Cum se cercetează duhurile?

   Cu Scriptura și cu multă răbdare, care implică uneori trecerea timpului.

3. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (1 Ioan 4:12). De ce ne dezarmează Ioan așa?

   Pentru că suntem niște „nimeni” cu șansa imensă de a-L vedea „așa cum este” „când se va arăta El” (1 Ioan 3:2). Creștinul e un VIP al Universului – are marea șansă de împlinire a adevăratei meniri a vieții prezente: pregătirea pentru întâlnirea cu El.

4. Care-i păcatul care nu duce la moarte (1 Ioan 5:17)?

   Cel pe care îl putem mărturisi și părăsi înainte de prima moarte.

5. Dacă „toată lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5:19), cum poate fi salvată?

   Prinzându-se de El ca naufragiatul de salvatorul coborât la el în mijlocul dezastrului.

6. Dați-mi trei exemple de Diotrefi (3 Ioan 9,10)!

   Cu nume și prenume? E ușor așa. Dar mai prețioasă e avertizarea: Să nu fim ca el! Adică: (1) să nu ne căutăm întâietatea; (2) să nu respingem Cuvântul în favoarea predicii noastre (știm cum se zice uneori la predică: „Timpul nu ne permite să citim tot textul din Biblie, citiți-l dumneavoastră acasă!”); (3) să nu fim bădărani, neospitalieri, dându-i pe frați afară sau făcându-i să plece.

7. „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1 Ioan 3:20). De ce ne spune Ioan asta?

   Să nu credem că ceea ce simțim noi față de noi, mai ales când păcătuim, e ceea ce crede sau simte Dumnezeu despre noi. El e mai mare decât inima noastră și ne asigură că, întotdeauna, ne iubește și se bucură să ne întoarcem la El, indiferent de cât de încărcată ne e inima de trădarea comisă.

8. „Și lumea și pofta ei trec” (1 Ioan 2:17). Dar parcă și revin, nu?

   Nu uităm că Ioan a scris asta când avea spre 90 de ani. Din perspectiva lui, trecuse și lumea, și pofta. Tot ce ține de lumea asta e trecător și, prin urmare, ne oferă gustul inutilității, al dezamăgirii că s-a dus.

9. „Păziți-vă de idoli” (1 Ioan 5:21). Dați-mi câteva exemple de idoli!

   Forma constantă de idolatrie este slujirea eului – prin accent pe lumea materială (bani, statut social) sau prin autodezvoltarea noastră care-i face pe oameni să se minuneze de noi. Alți idoli – credințe teologice false, oameni în care ne punem încrederea…

10. „Poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). De ce cred unii că sunt?

    Din cauză că le lipsește dragostea de Dumnezeu. Când iubești pe cineva, faci lucruri grele și bizare (din perspectiva altora), dar ție îți par naturale, firești și binevenite.

Găsesc „marea luptă” în epistola aceasta: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8). Cum are loc lucrul acesta azi?

Epistolele lui Ioan sunt despre cine locuiește în inima omului, influențându-l fundamental. El vorbește despre o luptă continuă, dar invizibilă, despre sămânța pe care o pun în adâncul inimii mele și care dă rod. Dacă suntem atrași constant să-L părăsim pe Dumnezeu și să facem o faptă rea, spune Ioan, problema nu se limitează la fapta aceea – avem grijă să nu o mai facem și, gata, am scăpat. De fapt, Ioan ne spune că adevărata problemă privește părtășia noastră cu Dumnezeu,

„pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea; și ceea ce câștigă biruință asupra lumii este credința noastră” (1 Ioan 5:4).

Care era profilul Antihristului la vremea aceea și de ce bate Ioan moneda atât de mult pe subiect (1 Ioan 2:18,22; 4:1-3; 2 Ioan 7)? Parcă e diferit de seminarele noastre de profeție…

Multe seminare de Apocalipsa își propun prea mult să dezvăluie identitatea Antihristului ca instituție, uitând să pună accent pe caracteristicile lui – îndepărtarea, negarea sau înlocuirea lucrării lui Hristos cu eforturi sau metode umane de rezolvare a problemei morale. Concret, omul iartă păcatul altui om, se dezvoltă singur și își atinge potențialul maxim fără Hristos, mijlocește pentru și în locul altui om. Omul face, omul drege…

De aceea Ioan bate monedă pe subiectul acesta, pentru că spiritul lui Antihrist e între noi și în noi și poate să ne despartă de Hristos oricând dacă nu-l contracarăm prin alegeri conștiente și asumate.

---

La final de an, unii fac un exercițiu spiritual la limita tragerii la sorți sau a horoscopului. Îi zice „făgăduințe”. Iei un semn de carte cu text biblic pe el și crezi că acela e mesajul Domnului pentru tine. Am văzut derapaje mari, nu dau detalii, când textul s-a potrivit ca nuca-n perete. Vreau să comentați singurul text pe care l-aș pune pe o „făgăduință” – 1 Ioan 2:25.

„Și făgăduința pe care ne-a făcut-o El este aceasta: viața veșnică.” 

Credem că acesta e răspunsul Bibliei în dreptul unor texte cu adevărat dificile pentru viața practică, texte în care Isus ne asigură că, dacă Îi cerem ceva Tatălui în Numele Său, ne va da orice am cere (Ioan 14:13; 15:7,16; 16:23). Totuși, experiența noastră, a creștinilor, implică un șir lung de cereri bune care nu s-au împlinit. Probabil că unele cereri au avut substrat egoist (Iacov 4:3), dar nu toate cele rămase fără răspuns „se bucură” de explicația aceasta.

Credem că absolutul acestor texte („tot” sau „orice” veți cere) este împlinit pe deplin în făgăduința vieții veșnice. Toate rugăciunile, nevoile și imposibilitățile vieții actuale vor fi împlinite în viața veșnică. Ba chiar vor fi depășite cu mult…

Ioan a învățat conceptul acesta de la Hristos. L-a auzit spunând că orice vom cere în Numele Lui și în armonie cu voia Tatălui vom primi. Isus ne spune și care este superlativul absolut: „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viața veșnică, și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:40). Poate oferi Dumnezeu mai mult de-atât? Împlinește astfel toate rugăciunile în care cerem „orice”?

În această făgăduință supremă nicio promisiune a lui Isus nu rămâne neîndeplinită.

Ioan e atât de sigur de promisiunea lui Isus, încât ne-o prezintă nu doar la nivelul de vorbe care se vor împlini în viitor (în anumite condiții). El spune așa: „Cine are pe Fiul are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața” (1 Ioan 5:12). Cine Îl are pe Fiul deja trăiește certitudinea împlinirii promisiunii divine, iar dorința sa supremă este să fie veșnic cu Isus, adică să aibă viața eternă. Celelalte lucruri bune pe care le cere și pe care nu le primește aduc o anumită frustrare, dar aceasta e anulată de împlinirea supremă – viața veșnică. Efectele alegerii din prezent, de a-L avea pe Fiul, se vor vedea după venirea glorioasă a lui Hristos.

Vă dorim tuturor ceea ce credem că este superlativul pentru viața noastră: să-L avem zilnic pe Fiul în inimă. Asta face să cerem în rugăciune doar după voia Tatălui. Împlinirea supremă a tuturor rugăciunilor noastre să fie moștenirea vieții veșnice! 

Vă mulțumim pentru încă trei epistole citite și înțelese mai bine pe „Drumul spre Emaus”. În cadrul proiectului „Biblia, într-un an”, din 66 de cărți au mai rămas doar trei: Galateni, Romani și Evanghelia după Ioan. Vă dăm întâlnire aici, vinerea viitoare, pentru un dialog pe marginea epistolei lui Pavel Galateni. Invitatul nostru va fi Leonard Spătariu, cel care o ascultă în fiecare zi pe violonista Corina Spătariu. Alături de ei, pe când copiii ne erau mici, am încercat să transmitem Evanghelia prin intermediul unei televiziuni creștine.

„Biblia, într-un an” este un proiect original © 2023 Drumul spre Emaus.
Pagina dedicată acestui proiect include articole referitoare la ideea, motivația și planul de citire a Bibliei, toate interviurile la zi, două rapoarte trimestriale și două emisiuni TV dedicate proiectului.

Vă mulțumim!