„Cu privire la schimbarea termenilor «righteousness» și «justification» trebuie să vă spun confidențial că am plâns ca un copil în tren și târziu în noapte. Mi-a părut într-adevăr foarte rău. Toată inima mea era acolo, fiindcă m-am gândit numai la înțelesul adevărat al textului și mi-am dorit ca poporul meu să-l afle. Este aspectul central al Bibliei.”[1]

Sunt cuvinte de o greutate imensă, culise de suflet: confidențial, lacrimi, inimă, popor, înțeles adevărat, aspect central al Bibliei. Traducătorul ne aduce aminte de Apostolul Pavel care scrie „cu ochii scăldați în lacrimi […] ca să vedeți dragostea nespus de mare pe care o am față de voi” (2 Corinteni 2:4).

Ne-am putea întreba care era riscul? Ce neajunsuri avea alternativa? De ce atâta frământare? Cornilescu era conștient de această tensiune pentru că o trăise nemijlocit timp de mulți ani.

Pe fundalul Vechiului și al Noului Testament, termenii ebraic și grecesc pentru „îndreptățire” au semnificație în context judiciar[2], realitatea reprezentată de aceștia fiind cea de „pronunțare”, de recunoaștere a unei relații de conformitate cu legea lui Dumnezeu. Se recunoaște o tensiune în faptul că în Biblie apar nenumărați oameni declarați „neprihăniți” în ciuda defectelor și a păcatelor lor.[3]

Și atunci, ce este „îndreptățirea” sau „justificarea”?

„Justificarea este repunerea individului într-o stare de dreptate. […] Justificarea este un act declarativ al lui Dumnezeu prin care, pe baza suficienței morții ispășitoare a lui Cristos, El declară că credincioșii au îndeplinit toate cerințele Legii care se referă la ei. Justificarea este un act judiciar care îi atribuie credinciosului dreptatea lui Cristos.”[4]

Subscribe now

Ce nu este „îndreptățirea” sau „justificarea”?

„Se acceptă în mod universal că termenul «a justifica» (dikaioo) nu înseamnă «a face drept».” „[Îndreptățirea] nu se realizează prin transformarea persoanei în așa fel încât să fie dreaptă sau prin modificarea stării ei spiritual reale.” „[Îndreptățirea] nu este o infuzie de sfințenie în individ. […]”[4]

Cel mai probabil aceasta a fost tensiunea trăită și de Cornilescu. Cornilescu afirmase că prin cuvântul „dreptate” „cititorul roman nu poate înțelege textul și își face o idee greșită despre acest subiect cât se poate de important”. El însuși trecuse prin experiența aceasta, când, la finalul traducerii NT se descoperise a fi un păcătos sortit iazului de foc.

Editorul Conțac explică: „Fundamentală, pentru ieșirea din impasul spiritual, a fost Epistola către Romani și declarația că «toți sunt socotiți neprihăniți fără plată», prin credința în sângele lui Isus Hristos.”[6] El afirmă mai departe că „prin conștientizarea intensă a principiului că iertarea păcatelor vine prin moartea ispășitoare a lui Hristos, Cornilescu repeta o experiență tipic protestantă, foarte asemănătoare descoperirii făcute de Luther.”[7] Luther spusese:

„Am început să înțeleg că «justiția lui Dumnezeu» însemna acea dreptate prin care omul trăiește prin darul lui Dumnezeu, adică prin credință. Iată ce înseamnă: justiția lui Dumnezeu este revelată de Evanghelie, o dreptate pasivă prin care Dumnezeul plin de milă ne justifică prin credință, după cum este scris: «Cel care este justificat prin credință, va trăi.» Acesta este punctul în care am simțit că am fost pe deplin născut din nou.”[8]

Istoria se repeta: experiența lui Cornilescu, a lui Wesley, a lui Luther, a apostolului Pavel nu ținea de un cuvânt, ci de un concept, de o realitate – renunțarea la eforturile proprii pentru mântuire și primirea în dar a verdictului de achitare dat de Dumnezeu prin jertfa lui Isus Hristos. Așadar, îndreptarea sau revenirea după voia lui Dumnezeu nu se baza pe eforturi omenești sau pe schimbări ale naturii omului (acestea fiind din vremea fariseilor și până azi cunoscute ca străduințe perfecționiste), ci prin primirea în dar, prin credință, a jertfei lui Isus Hristos. Ca atare, Cornilescu retrăia tensiunea gândindu-se la experiența tuturor cititorilor săi:

Conștientizarea acestui fapt rămâne să fie o descoperire la care să ajungă toți creștinii, în special cei ce susțin că sunt născuți din nou, și este deopotrivă obligatoriu a fi inclusă în predicarea oricărui slujitor al Evangheliei.

Un compromis fără compromitere

Conștient că în economia situației putea să apară și acuza unei ambiții personale, și doritor a nu pune obstacole proiectului, Cornilescu a cedat: „Nu sunt omul care să meargă împotriva bunului simț. Așadar, după multă luptă, am decis să introduc schimbarea.”[9] Schimbarea viza renunțarea la parafraza „stare după voia lui Dumnezeu” și înlocuirea expresiei cu un singur cuvânt.

Decizia traducătorului fusese una personală, chiar dacă luată într-un context de presiune, iar asumarea responsabilității aparținea de acum SBB. Mărturisirea traducătorului continua:

„Am înțeles noaptea trecută că [parafraza] va fi scoasă, așa că am decis înaintea dvs., și mă bucur că am fost de-acord fără să știu decizia. Oricum, Societatea va avea o anumită responsabilitate pentru această schimbare. Așadar, jalea mea e alinată un pic la gândul că am fost silit să fac schimbarea și slavă Domnului că nu a fost făcut în cel mai rău mod, ci prin folosirea acelui cuvânt care este mai acceptabil decât celălalt.”[10]

Care erau aceste cuvinte, unul mai puțin „acceptabil” decât celălalt? Opțiunile evaluate timp de mai mulți ani erau limitate: „neprihănire”, „dreptate”, „îndreptățire”. Adeney, reprezentantul SBB la București și activ în misiunea printre evrei îl consiliase pe Cornilescu promovând termenul „neprihănire”. După cum îi scria lui Kilgour (coordonatorul SBB de la Londra): „L-am îndemnat să adopte un cuvânt existent în limbă, dar rar întrebuințat, «neprihăniți» și să lase ca sensul să se dezvolte în acest termen. Cuvântul, cu o notă privitoare la înțeles, i-ar obișnui treptat pe oameni să citească acest sens când îl găsesc.”[11]

Subscribe now

Cornilescu s-a conformat: „Am pus cuvântul despre care am vorbit cu dl Adeney, nu cel mai rău. Cred că din două cuvinte rele trebuie să-l alegem pe cel mai bun, nu pe cel mai rău.” Milioanele de exemplare ale versiunii lui Cornilescu confirmă termenii „neprihănire” și „socotit neprihăniți”. Cornilescu explică: „Am pus în același timp o notă de subsol – o singură dată – cu explicația și cu termenul propriu-zis.”[12] Cititorul poate verifica versetul 21 din Romani 3, unde în text apare cuvântul „neprihănire”, iar la subsol alternativa „dreptate”.

Cornilescu explică mai mult într-o altă scrisoare: „Am pus o notă de subsol care spune: „grecește: dreptate”. Astfel că cititorul are ambele echivalări. Singurele note de acum în versiunea mea vor fi notele cu formulări alternative, destul de puține.”[13] Una dintre acestea, în contextul care ne interesează – acela al neprihănirii – este cea de la Ieremia 33:16 unde expresia „Domnul, Neprihănirea noastră” are ca notă de subsol „Sau: starea noastră după voia lui Dumnezeu.”

Soluția lui Adeney a fost una de compromis, el însuși recunoscând o nesiguranță: „Nu mi-e clar dacă face bine înlocuind „dreptate” cu „neprihănire” (pentru righteousness). Recunosc dificultatea, dar poate că ar fi fost mai bine să lase cuvânt vechi și să-i învețe pe oameni înțelesul lui dublu. Va fi interesant să auzim ce cred alții și ce va aduce timpul.”[14]

Ce a adus timpul?

Din 1924 până azi citim în versiunea Cornilescu că „am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos” (Galateni 2:16). Termenul s-a consacrat ca atare, deși se poate suspecta faptul că majoritatea oamenilor[15] înțeleg prin neprihănire o stare de desăvârșire și mai puțin o declarație cu privire la un statut de desăvârșire. Altfel spus, există riscul de a fi schimbat un cuvânt cu altul, iar semnificația în carte, predică, rugăciune sau cântare să-i fie aceeași șubredă, insuficientă, de care s-a ferit amarnic Cornilescu.

„Cornilescu să dispară!”

Într-unul din momentele tensionate de gestionare a noului produs editorial, Cornilescu a fost consultat dacă să apară sau nu numele lui pe pagina de titlu a Bibliei pe care o tradusese. Inițiativa urmărea eliminarea unui potențial obstacol în calea distribuției Bibliei și a primirii adevărului de către români. Marele om a detensionat creștinește situația într-o exprimare cu rezonanțe apostolice:

Nu a plâns că nu i-a apărut numele pe o Biblie pe care deceniile următoare aveau să o numere în milioane de exemplare. Nu a plâns că această „cea mai citită traducere a Sfintei Scripturi”, cum spune în subtitlul volumului Cornilescu editorul Emanuel Conțac, avea să fie pentru mulți dintre cititorii ei o anonimă în ce-l privește pe traducător. A plâns însă pentru un adevăr, pentru o modificare, pentru că și-a dorit ca cititorul să înțeleagă că

Iată spiritul tuturor celor „născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:13). Un spirit în care a te război pentru un text să nu fie expresia unor ambiții scolastice, teologice (sau, mai nou, de patrimoniu și economice), ci dorința autentică de a-l împărtăși fidel, „nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeţi” (1 Tesaloniceni 2:13).

Un spirit al celui care nu este și nu va fi ontologic fără vină, ci doar socotit astfel. De Dumnezeu.

[1] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[2] Vezi Romani 8:33,34.

[3] Vezi cazuri precum patriarhul Noe (VT) sau Zaharia (NT), tatăl lui Ioan Botezătorul. Cazul cel mai relevant este acela al patriarhului Iov care, acuzat de prieteni de păcate, și recunoscând că nu este desăvârșit, își cere dreptatea de la Dumnezeu care să-l recunoască neprihănit (Iov 23).

[4] Millard J. Erickson, Teologie creștină, Editura Cartea Creștină (Oradea: 1998), vol. 2, pp. 125-128.

[5] Ed. Raoul Dederen, Handbook of Seventh-day Adventist Theology, capitolul Salvation, Review and Herald Publishing Association (Hagerstown: 2000), p. 304.

[6] Conțac, Cornilescu, p. 62.

[7] Conțac, Cornilescu, p. 62.

[8] Teologia reformatorilor, p. 76.

[9] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[10] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[11] Scrisoarea 197 (21 martie 1924).

[12] Scrisoarea 178 (2 martie 1924).

[13] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[14] Scrisoarea 338 (8 ianuarie 1925).

[15] Dicționarul Academiei arată că în literatura română termenul „neprihănit” e consacrat ca „fără pată” sau „imaculat”, exprimând o calitate pură a conștiinței (Negruzzi), a vieții omului (Asachi, Davila), a iubirii (Minulescu), a dimensiunii sexuale a omului, castitatea (Delavrancea, Galaction) sau, la modul figurat, o trăsătură de curăție imaculată a unei păduri (Hogaș), a albului unei marmure sau mai ales al zăpezii (Macedonski, Arghezi, Rebreanu, Sadoveanu, Stancu). Dicţionarul limbii române, serie nouă, tomul VII, partea 1, litera N, Editura Academiei (Bucureşti: 1971).

[16] Scrisoarea 179 (4 martie 1924). Apostolul Pavel scria corintenilor: „Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul.” (1 Corinteni 3:5)

Parafraza – o sabie cu dublu tăiș

Dumitru Cornilescu a apelat de multe ori la parafraze, căutând prioritar claritatea textului și respingând siluirile conformiste. Iată cum și-a justificat metoda:

„Am evitat parafrazele, pe cât posibil. Dar când nu a existat un cuvânt potrivit în românește pentru a transmite înțelesul adevărat din original, nu am putut evita parafraza. Nu am putut inventa un cuvânt nou, de aceea a trebuit să spun mai multe cuvinte în loc de unu, pentru a da adevăratul sens. De pildă, nu avem un cuvânt adecvat în românește pentru ‘righteousness’. În versiunea veche era ‘justice’ [‘dreptate’], de aceea a trebuit să pun ceva de genul ‘stare potrivit voii lui Dumnezeu’.”[1]

Cum arăta în mod concret un text al versiunii care circula atunci și cum arăta în parafraza versiunii lui Cornilescu? Am ales Galateni 2:16.

„Știind că nu se îndreptează omul din faptele legei, ci numai prin credința lui Iisus Hristos, și noi întru Iisus Hristos am crezut, ca să ne îndreptăm din credința lui Hristos, iar nu din faptele legei; că nu se va îndrepta din faptele legei tot trupul.” (Sinodală, 1914)[2]

„Totuși, fiindcă știm că omul nu este pus într’o stare după voia lui Dumnezeu, prin faptele cerute de Lege, ci prin credința în Iisus Hristos, am crezut și noi în Hristos Iisus, ca să fim puși într’o stare după voia lui Dumnezeu, prin credința în Hristos, iar nu prin faptele cerute de Lege; pentrucă nimeni nu va fi pus într’o stare a omului după voia lui Dumnezeu prin faptele cerute de Lege.” (Cornilescu, 1921)

Alternativa era asumată: ori se alegea un singur cuvânt, cu riscul de a fi insuficient și cu potențial derutant, ori se apela la o expresie clară, care însă venea cu dezavantajul lungimii ei.

Subscribe now

Un susținător din tabăra SBB exemplifica tentativa lui Cornilescu: „În Romani, pentru ‘justificați’ (cap. 5) folosește o parafrază lungă: «puși într-o stare a omului după voia lui Dumnezeu». Este adevărat că termenul «îndreptățiți», folosit în alte versiuni, este foarte nesatisfăcător și că parafraza clarifică înțelesul. Dar aș spune că o astfel de expresie lungă este imposibilă pe termen lung. Este atât de greoaie […].” [3]

Editorul Emanuel Conțac afirmă că la baza acestui demers – apelul la parafrază – stă convingerea protestantă că omul trebuie pus față în față cu textul nemijlocit și inteligibil al Scripturii. „Recursul frecvent la parafrază poate sugera și că textul Scripturii nu este întotdeauna simplu și că el trebuie explicat pentru a putea fi înțeles de cititorul obișnuit.”[4]

Cornilescu însuși trecuse printr-o astfel de experiență. Tocmai dorința curată de a explica Scriptura a fost ceea ce i-a adus lui Cornilescu probabil cea mai mare dilemă și criză a traducerii sale. „Obiecția cea mai serioasă cu privire la ediția princeps a Bibliei Cornilescu rămâne abuzul de parafraze.”[5]

Din două părți i-au venit critici sau sesizări, pe de-o parte dinspre competitori, spre exemplu Gala Galaction[6], care a ridicat obiecții asupra modului în care Cornilescu a tradus (1921) dikaios și dikaiosyne, pentru care foarte rar a folosit termenii „drept” și „dreptate”; pe de altă parte reprezentanții SBB care doreau ca versiunea nouă (1924) să fie cât mai literală posibil, fără apelul la note, intertitluri, parafraze. Orice adaos la textul biblic ar fi putut da naștere interpretărilor (care nu au lipsit) că acolo ar fi fost, în fapt, inserții partizane unei anumite confesiuni, lucru străin de politica SBB.

În fața evaluărilor primite, răspunsul traducătorului a fost unul onest:

În propria-i evaluare, versiunea sinodală era „foarte literală, oficială și învechită”, în timp ce versiunea sa era „în limbajul viu, curent, al oamenilor”[8]. Totuși, în urma sesizărilor și criticilor primite, traducătorul a făcut o serie întreagă de modificări. Probabil reperul cel mai important pentru îndreptarea versiunii sale este materialul SBB cu titlul „Reguli pentru traducători”. În urma consultării regulilor, Cornilescu mărturisește că acestea „au fost un vademecum pentru mine.”

Share

În ciuda tuturor criticilor adversarilor lui, Cornilescu era cunoscut ca un creștin autentic: „A trecut prin experiențe religioase profunde și autentice care l-au adus în mod clar de partea adevărului evanghelic. Este un om convertit în mod temeinic, căruia convertirea i-a schimbat perspectiva.”[9] Cineva remarca avantajul clar dat de faptul că „traducătorul însuși este un om cât se poate de rezonabil, care nu este înclinat să se războiască pentru versiunea sa, ci dorește cu adevărat să accepte orice sugestie care ar îmbunătăți traducerea.”[10] Doveditor, Cornilescu spunea: „Am cerut altor persoane să facă o listă a alternativelor pe care ar dori să le introduc în noua mea ediție și le-am luat pe toate în considerare.”[11]

Emanuel Conțac reține atenția asupra faptului că „de departe însă cea mai dureroasă schimbare propusă era revizuirea sintagmelor «stare după voia lui Dumnezeu» (pentru dikaiosyne) și «om într-o stare după voia lui Dumnezeu» (pentru dikayos).”[12]

Obiecția majoră – dikaiosyne

Editorul continuă: „O problemă majoră asupra căreia i se atrăsese atenția era traducerea termenului dikaiosyne, pe care Cornilescu refuzase să-l echivaleze cu «dreptate», preferând în schimb «neprihănire».”[13] Cineva recunoștea că, de fapt, „singura parafrază la care au fost obiecții a fost cuvântul pe care l-a folosit pentru «righteousness» [gr. dikaiosyne].”[14]

Dincolo de explicația lui Cornilescu, dată mai sus, și alții recunoșteau dificultatea: „Nu există un singur cuvânt pentru «righteousness». Cuvântul românesc trimite mai degrabă la «justice» [justiție, dreptate]. Este foarte greu de găsit un cuvânt simplu pentru «justificare».”[15] Până azi se recunoaște în lumea teologică faptul că „este dificil de găsit cuvintele potrivite care să corespundă în mod adecvat termenului «îndreptățire» – gr. dikaioō – și tuturor termenilor asociați acestuia.”[16]

Situația era cunoscută și se căutau soluții: „Cornilescu mai spune că principala acuzație de parafrazare a avut în vedere traducerea de către el a cuvântului corespunzător lui «righteousness» [dreptate, neprihănire], al cărui echivalent românesc ar însemna «dreptate». Acesta din urmă este problematic, fiindcă nu trimite la «justificare» și în acest caz ar putea foarte bine să pună o notă acolo unde apare prima dată.”[17] (italicele adăugate)

Sugerat în subtitlul cărții Cornilescu – din culisele…, demersul editorului Conțac ne ajută să privim în spatele cortinei, a manuscriselor, în atelierul unui traducător. Cornilescu se destăinuia: „M-am frământat cu aceste cuvinte «righteousness» și «justification» timp de aproape șapte ani și nu am putut găsi un cuvânt adecvat care să le reprezinte.” Pentru el era „un aspect foarte important, deoarece”, continua scrisoarea, „cu vechea traducere, «justice» [«dreptate»] cititorul roman nu poate înțelege textul și își face o idee greșită despre acest subiect cât se poate de important.”[18] Pentru el era un subiect „cât se poate de important”, iar în altă parte l-a numit „aspectul central al Bibliei”. Cornilescu retrăia experiența lui Martin Luther, pentru care îndreptățirea era „rezumatul tuturor doctrinelor creștine”. Luther însuși remarca faptul că „această doctrină este greu de înțeles și că puțini oameni o învață și îi învață pe alții așa cum se cuvine.”[19]

În cele din urmă Cornilescu a renunțat la parafraza „stare după voia lui Dumnezeu”, decizia fiind luată în ceea ce pare a fi cel mai mișcător episod al experienței sale. Este o altă viziune asupra lucrării și tensiunilor unui traducător, evocată într-o nouă destăinuire a lui Cornilescu.

[1] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[2] Text este aproape identic cu cel al Bibliei de la Blaj (1795). Aceeași idee de „îndreptare” apăruse și în ediția Cantacuzino (1688). Mai târziu, găsim „îndreptățit” (Nitzulescu, 1921) dar „îndreptează” (Galaction, 1939).

[3] Scrisoarea 197 (21 martie 1924).

[4] Conțac, Cornilescu, p. 69.

[5] Conțac, Cornilescu, p. 79.

[6] Conțac, Cornilescu, p. 76.

[7] Scrisoarea 142 (27 decembrie 1923).

[8] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[9] Scrisoarea 5 (28 august 1919).

[10] Scrisoarea 69 (6 august 1921).

[11] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[12] Conțac, Cornilescu, p. 81.

[13] Conțac, Cornilescu, p. 80.

[14] Documentul 144. Convorbire cu D. Cornilescu (15 ianuarie 1924).

[15] Documentul 144. Convorbire cu D. Cornilescu (15 ianuarie 1924).

[16] Arnold V. Wallenkampf, Ce trebuie să știe fiecare creștin despre îndreptățire, Editura Viață și Sănătate (București: 2014), p. 46. Una din cele două opțiuni ale lui Wallenkampf pentru dikaiosyne este identică cu cea aleasă inițial de Cornilescu „am fost puși într-o stare după voia Lui”, p. 204.

[17] Scrisoarea 145 (16 ianuarie 1924).

[18] Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[19] Timothy George, Teologia reformatorilor, Editura Institutului Biblic „Emanuel” (Oradea: 1998), pp. 74-75.

O rană vie – aspectul central al Bibliei

În numeroasele episoade desprăfuite de volumul Cornilescu (vezi aici prima parte) probabil una dintre cele mai des întâlnite tensiuni este bătălia pentru un concept. În formă, e vorba de bătălia pentru răspunsul la următoarea întrebare:

Ceea ce la prima vedere ar putea părea cititorului o alegere fără deosebite implicații[1], și anume selectarea unui cuvânt dintr-o listă de sinonime disponibile, are în fapt o miză uriașă. Cornilescu s-a frământat mult timp cu alegerea aceasta: un termen unic vs. o expresie care să traducă în mod adecvat un concept des întâlnit în scrierile apostolului Pavel. A cercetat, s-a frământat ani de zile, a negociat. În final s-a lăsat înduplecat, a plâns, l-a durut și a acceptat modificarea cu inima strânsă. În cuvintele lui, traducerea (a se citi înțelegerea, însușirea) acestui termen și a realității din spatele lui „este aspectul central al Bibliei”.

Să fi fost ambiția pentru originalitate a unui tânăr traducător? Să fi fost neputința unui începător? Sau poate dorința sinceră de a exprima adevărul în (de)plinătatea sensului său? Lectura scrisorilor, prin caracterul lor inedit, intim, mărturisitor, aduce în fața cititorului un Cornilescu pocăit și totodată doritor de a-L împărtăși altora pe Dumnezeu și adevărul Lui în termenii cei mai fideli.

Vom trece deci în revistă, din paginile scrisorilor publicate de Emanuel Conțac, modul în care Dumitru Cornilescu a ajuns să folosească echivalentul „neprihănire” pentru dikaiosyne, în defavoarea altor termeni consacrați la vremea respectivă („dreptate”, „îndreptățire”) sau a expresiei la care a ținut cel mai mult („stare a omului după voia lui Dumnezeu”).[2]

Înainte de a ne opri însă asupra acestui caz aparte, și tocmai pentru că are implicații asupra întregului produs editorial, este important să vedem modul în care a fost receptat textul Cornilescu. Cititorul care urmărește scrisorile din volumul Cornilescu va descoperi fără nicio îndoială că, dincolo de criticile inerente ale adversarilor, textul lui Dumitru Cornilescu a fost apreciat ca unul fluent, inteligibil, plăcut. Iar în acest ocean de armonie, hiba majoră recunoscută deopotrivă de toți cei implicați – Cornilescu, colaboratori, competitori – a fost legată taman de un termen anume, traducerea lui dikaiosyne.

O traducere vie, nu un talisman

Versiunea Cornilescu a Bibliei – mai întâi Noul Testament, apoi Biblia în întregime – a fost o pozitivă undă de șoc pentru societatea românească a anilor 1920-1930. Din scrisorile publicate în volumul Cornilescu se distinge clar alternativa vremii – mai multe traduceri greoaie, departe de a fi înțelese intelectual sau hrănitoare spiritual:

James Wiles cita din jurnalul bucureștean Dacia: „Noul Testament al lui Cornilescu este cu mult superior oricărei traduceri anterioare în limba română. Posedă o suplețe și fluență care le lipsește cu desăvârșire celorlalte.” În aceste versiuni vechi „cititorul își croiește cu greu drum, la fiecare verset poticnindu-se de expresii necioplite și fără armonie ori de formulări obscure.”[3] Același Wiles, colecționar al impresiilor stârnite de traducerea cornilesciană, nota un extras dintr-o scrisoare a unei „jurnaliste sclipitoare din Transilvania”:

„Traducerea Bibliei făcută de Cornilescu are o calitate foarte prețioasă: poate fi înțeleasă (Sublinierea îi aparține) … Vechile traduceri (inclusiv traducerile noastre istorice și vechea versiune a SBB) aveau propoziții întregi, pagini întregi, dacă nu chiar cărți întregi care nu puteau fi înțelese de cititorul mediu – mai ales cărțile spirituale, Psalmii, Profeții și Epistolele.”[4]

Evaluările acestea nu erau deloc gratuite. Cornilescu însuși mărturisise despre primul lui contact cu Biblia: „Aveam înaintea mea o traducere atât de proastă că n-o puteam înțelege.”[5]

Pentru cel care s-ar grăbi să-i judece critica, merită să redăm ca ilustrație un pasaj din Epistola către romani, capitolul 3, unul crucial pentru experiența lui Cornilescu, așa cum cel mai probabil l-a citit în traducerea Nitzulescu, 1911:

„… nu este deosibire, Pentru că toțĭ pĕcătuiră și au lipsă de mărirea lui Dumnezeu, Îndreptățițĭ fiind ei prin dăruire cu al lui dar prin rĕscumpĕrarea care este în Christos Iisus; Pe care Dumnezeu ’l a pus la privire ispăsitor prin credința în al sĕu sînge, spre arătare a dreptățiĭ lui, pentru trecerea prin îngăduirea lui Dumnezeu a pĕcatelor sĕvîrșite mai ’nainte, Spre arătarea dreptății lui în timpul de acum, pentru ca să fie el drept și îndreptățind pe cel din credință în Iisus.”

Textul lui Cornilescu (ediția 1924, SBB), curat:

„… Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu; pentruca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.”

Puse față în față cele două versiuni vorbesc de la sine. Înainte de a-l cunoaște pe Cornilescu, Ralu Callimachi se apucase ea însăși să traducă Biblia (1898) întrucât „societatea biblică a tradus Biblia într-o românească schimonosită”[6]. Ca o cunoscătoare și înainte-mergătoare a lui Cornilescu, după aproape 40 de ani de la propriul proiect și la mai bine de un deceniu după publicarea versiunii lui Cornilescu, în anul 1935 prințesa mărturisea că noua traducere

a fost foarte binecuvântată de Dumnezeu. Stilul este foarte clar și limbajul ales este ușor de înțeles de către toți oamenii, fiind întrebuințate cuvintele pe care le cunosc atât oamenii de la țară, cât și cei de la oraș. Oamenii simpli și cei învățați se pot apropia de această Biblie și pot înțelege mesajul ei spiritual fără dificultate. Mii de oameni simpli au venit la Domnul Isus Hristos și s-au convertit cu ajutorul acestei versiuni; adesea, doar prin simpla citire a Cuvântului lui Dumnezeu, fără ajutorul omului.[7]

Retrospectiv, se confirmă deci fără urmă de îndoială stilul greoi al Bibliilor disponibile la vremea aceea[8], despre care Cornilescu însuși mărturisise la începutul experienței sale. În perspectivă apăreau și orizonturi noi pentru apariția unei vieți spirituale în rândul poporului său, atât de mult dorită de traducător. O corespondență între oficiali SBB confirma noul val:

Răspândirea traducerii lui Cornilescu în rândul românilor este un eveniment de importanță națională. Am vorbit cu oameni de toate felurile. Educați și needucați, cu păreri pro și contra, iar mărturia covârșitoare este că oamenii au acum, pentru prima dată, o versiune în limba curentă a poporului, o limbă pe care o înțeleg fără dificultate și care face ca Scriptura să fie vie și de folos. Apariția acestei traduceri coincide cu o revoluție spirituală în rândul poporului. Vechea apatie este înlocuită cu o nouă dorință, larg răspândită și intensă, de familiarizare cu Cuvântul lui Dumnezeu.[9]

Traducerea lui Cornilescu a însemnat uriașul pas spre plăcerea de a citi Cuvântul lui Dumnezeu de către publicul larg. James Wiles confirma faptul că:

„Versiunea Cornilescu este cerută și este cerută tot mai mult de către intelighenția țării. Știu asta fiindcă am fost în Transilvania când, în timpul recentelor alegeri, un distins scriitor și membru al Parlamentului a distribuit NT Cornilescu celor din circumscripția sa «fiindcă aceasta este versiunea pe care omul o poate înțelege și de care se poate bucura».”[10]

Zarurile fuseseră aruncate, versiunea Cornilescu întrecea fără drept de apel alternativa vremii: „Nimeni nu poate lua NT Cornilescu pe post de talisman; este prea viu și puternic”[11], scria același Wiles care, printre decupajele din presa vremii, avea notat: „Limba textului lui Cornilescu izvorăște din inima poporului nostru.”[12]

Limpezimea textului lui Cornilescu a fost nota caracteristică acestei versiuni. Cu ce costuri? Emanuel Conțac afirmă că „o asemenea tipăritură trebuie să fi părut de-a dreptul revoluționară pentru începutul secolului XX, atât prin amplul aparat de note explicative, cât și prin folosirea abundentă a parafrazelor.”[13]

Asupra parafrazei ne vom concentra mai departe întrucât pentru traducerea lui dikaiosyne Cornilescu a folosit o parafrază.

[1] Cititorul interesat de dilemele și obstacolele traducătorilor va consulta volumul lui Emanuel Conțac cu titlul Dilemele fidelității. O scurtă trecere în revistă a provocărilor cu care se confruntă traducătorii este făcută Maria Francisca Băltăceanu, în prefața volumului Cornilescu, pornind de la situațiile în care sunt „mai multe soluții adevărate” la acelea în care textele devin „crucile interpreților”.

[2] Pentru un studiu contextual aparte, în lucrarea aceluiași Emanuel Conțac, Dilemele fidelității, se găsește o secțiune întreagă cu titlul Condiționări soteriologice, abordând „Doctrina justificării şi verbul dikaioun, în Romani 3” și „Verbul dikaioun, în tradiţia biblică românească”.

[3] Scrisoarea 37 (27 noiembrie 1920).

[4] Scrisoarea 93 (27 februarie 1922).

[5] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 6.

[6] Conțac, Cornilescu, pp. 57-58. NT al prințesei Callimachi poartă titlul Noul testament al Domnului și Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, după textul în slove chirilice, fiind tipărit la București în anul 1898. Emanuel Conțac spune că, în absența unui studiu filologic atent, este dificil de stabilit dacă textul prințesei a fost o revizuire a unui text mai vechi sau o traducere nouă. În orice caz, dat fiind imboldul demersului, ediția ei trebuie să fi fost mai bună decât cele anterioare. Radu Rosetti scriindu-i lui Ion Bianu: „Traducerea, zău, este departe de a fi proastă și am rămas foarte surprins văzând că ea cunoaște atât de bine limba noastră.”

[7] Scrisoarea 533 (14 mai 1935).

[8] Situația nu s-a îmbunătățit considerabil nici în anii următori, despre ediția sinodală (1914) Cornilescu afirmând că este „foarte literală, oficială și învechită”, „nu este nici foarte rea”, totuși „limba folosită [în ea] este mai bună decât cea din versiunea Nitzulescu”. Scrisoarea 179 (4 martie 1924).

[9] Scrisoarea 61 (1 iulie 1921).

[10] Scrisoarea 110 (6 decembrie 1922).

[11] Scrisoarea 175 (27 februarie 1924).

[12] Citat dintr-un ziar, nespecificat. Scrisoarea 37 (27 noiembrie 1920).

[13] Conțac, Cornilescu, p. 68.

La moment aniversar (personal), reiau aici un articol mai vechi, despre traducătorul ei, Dumitru Cornilescu, inspirat fiind și cucerit de o carte excepțională, editată de Emanuel Conțac. Îl public în forma originală (2014, linkuri actualizate), cu gândul că o altă generație de cititori va reflecta deopotrivă asupra muncii titanice a lui D. Cornilescu, și a slujirii devotate și plină de pasiune a unui scrib ales la suflet, E. Conțac.

Zilele acestea, Emanuel Conțac este sub un asediu în tribunal, atacat de lideri ai cultului penticostal. Parcă citim din apostolul Pavel, despre unii „lipsiți de adevăr şi care cred că evlavia este un izvor de câștig” (1 Timotei 6:5). Istoria ne dezvăluie că și adventiștii au călcat pe lângă drum… Prin liderii lor, credeți sau nu, s-au opus versiunii Cornilescu la momentul publicării ei. Iar decenii mai târziu — știu, am fost acolo — au acceptat (mai greu) să plătească drepturile de autor pentru tipărirea acestei traduceri, situându-se în final de partea dreptății istorice și morale.

Scriu deci, despre „plânsul lui Cornilescu”. Ca să vă fac, poate, să citiți o carte aleasă despre Carte.

Se știau prea puține despre Cornilescu. Ani de zile au fost disponibile doar broșura scrisă chiar de Dumitru Cornilescu, cu titlul Cum m-am întors la Dumnezeu [2] și o carte de mici dimensiuni a lui Alexandru Măianu, Viața și lucrarea lui Dumitru Cornilescu [3]. În acest recunoscut vid de cunoaștere, și sub influența legendelor care se țes în jurul marilor oameni, mai ales a episoadelor de tăcere din viața lor, cineva trebuia să pătrundă dincolo de cortina istoriei, în culise.

Certitudine și lumină

Recenta lucrare a lui Emanuel Conțac sub titlul Cornilescu – din culisele publicării celei mai citite traduceri a Sfintei Scripturi [4] se profilează ca un adevărat monument de istorie creștină din România, venind cu două mari șuvoaie de binecuvântare: certitudine și lumină. Lucruri incerte până de curând, unele doar bănuite, temute sau sperate, sau știute doar pe bâjbâite, sunt acum clarificate incontestabil. Iar multe lucruri cu totul necunoscute decenii întregi sunt aduse la lumină și au potențialul de a deschide noi orizonturi. În prefața volumului, Maria Francisca Băltăceanu pune punctul pe i afirmând că „era de multă vreme necesară o mai bună cunoaștere a istoriei acestei Biblii atât de răspândite, care a hrănit și hrănește viața atâtor oameni”.

Lăsându-ne să vedem în culisele unei istorii, volumul de peste 400 de pagini are o temelie solidă, asigurată de cercetarea academică, cu ancore bine prinse în resurse din arhiva Societății Biblice Britanice (SBB). Conținutul este asigurat ca o mărturie autentică prin vocea nemijlocită a personajelor care ni se destăinuiesc în peste 500 de scrisori. Prin reproducerea acestor scrisori, la care se adaugă note interne, convorbiri, extrase din registrul cu procese verbale din arhiva Societății Biblice Britanice, demers cuplat cu zugrăvirea contextului vremii printr-o suită de date biografice, tabel cronologic, lămuriri preliminare, visul editorului Emanuel Conțac – acela de „a desprăfui povestea fascinantă a Bibliei Cornilescu” – este într-o continuă împlinire.

Editorul a căutat să arate

„circumstanțele în care a apărut versiunea Cornilescu, modul în care a fost revizuită, procesul lung și migălos al tipăririi, reacțiile pe care le-a stârnit în lumea ortodoxă și în cea evanghelică, felul în care a «navigat» prin apele învolburate ale primilor ani ai domniei regelui Carol al II-lea, când forțe politice și religioase redutabile și-au dat mâna pentru a stăvili difuzarea ei”.

Previzibil, volumul Cornilescu va rămâne pentru mulți ani de acum încolo principalul reper oficial în orice discuție sau cercetare despre Dumitru Cornilescu și despre versiunea Bibliei ce-i poartă numele ca traducător. Mai mult, pe modelul „veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32), acest volum va deveni piesa de rezistență a dosarului Cornilescu în orice instanță [5].

Cornilescu, un editor-model

Interesat de cât mai multe informații despre Cornilescu, în urma lecturării volumului am fost cucerit de numeroase „desprăfuiri”, informații, fapte, realități pe care am căutat să mi le însușesc la nivel profesional [6]. Mărturisesc că am fost uimit de trăirile și luptele lui Cornilescu pentru calitatea produsului ce-i poartă numele, el fiind un model de editor până în ziua de azi.

Subscribe now

Căutarea după certitudine, lumină și relevanță l-a făcut pe Cornilescu să fie un redutabil cercetător. Informațiile despre metoda de lucru a traducătorului Bibliei, așa cum ni le prezintă el însuși în broșura amintită, sunt concluzionate de un document nou, adus la lumină de editorul Emanuel Conțac, prin care se confirmă acribia lui Cornilescu:

„În timpul războiului m-am apucat să traduc Biblia și am tradus tot Noul Testament, l-am revizuit de mai multe ori cu felurite dicționare și studii asupra cuvintelor grecești […]. Am luat însă la urmă un dicționar grecesc amănunțit și am căutat să-mi dau seama de sensul exact al fiecărui cuvânt în parte, pe care l-am studiat în varietatea înțelesurilor din tot Noul Testament cu cercetarea tuturor locurilor unde se găsește fiecare înțeles.” [7] (italice adăugate)

Dorința de a manifesta o fidelitate de profesionist i-a fost dublată de aceea de a cerceta Scriptura pentru propriul suflet, plăsmuitorul traducerii Bibliei lăsându-se el însuși plăsmuit de rezultatul muncii sale. Deși terminase traducerea Noului Testament, având parte de convertire în acest proces, ca om născut din nou a considerat că e cazul să reia traducerea, cu o nouă perspectivă:

„Am început traducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai înainte, când ziceam: Se poate? Să fie adevărat? etc., ci cu alte întrebări, și anume: Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea? Dacă nu, de ce nu sunt și de ce n-am?” [8]

Încheind partea de producere a textului, Dumitru Cornilescu a fost un editor foarte atent, fără a fi tipicar, urmărind cu cerbicie modul în care era produsă Biblia: calitatea hârtiei, a cernelii, monitorizarea întârzierile tipografilor și verificarea minuțioasă a introducerii și a reintroducerii corecturilor. Înverșunarea cu care urmărea calitatea reproducerii textului, uneori până la exasperarea colaboratorilor, avea în spate o rațiune biblică, un model dat de Dumnezeu:

„Trebuie să folosim tot ce avem mai bun pentru Cuvântul Său, fiindcă El a dat ce a avut mai bun pentru noi.” [9]

În acest admirabil exercițiu de performanță a existat o rană care l-a iritat ani de zile pe Dumitru Cornilescu.

Note

[1] James William Wiles a fost secretar al Societății Biblice Britanice pentru Europa de Sud-Est în perioada publicării versiunii lui Cornilescu, unul dintre principalii corespondenți ai SBB cu privire la evoluția proiectului de traducere a Bibliei în limba română, într-o versiune nouă, sub sigla SBB.

[2] https://archive.org/details/cornilescu-dumitru-cum-m-am-intors-la-dumnezeu-v.-0.9.8

[3] https://ia800607.us.archive.org/1/items/DumitruCornilescu/Biblia-Dumitru%20Cornilescu/documents.tips_dumitru-cornilescu-viata-si-lucrarea.pdf

[4] Emanuel Conțac, Cornilescu – din culisele publicării celei mai citite traduceri a Sfintei Scripturi, Editura Logos, Editura Risoprint (Cluj Napoca: 2014). Republicată la Editura Roua (2021) și, ulterior, în ediția a treia, la Editura Decenu.eu în 2024. https://libraria.decenu.eu/produs/cornilescu/.

[5] Sunt încă pe rol mai multe procese în instanță privind deținerea legală a dreptului de publicare a acestui produs editorial. Vezi și nota următoare.

[6] Ca șef al redacției Editurii Viață și Sănătate (2011-2014) și coordonator editorial al Bibliei de studiu (editată de Casa Bibliei în 2014 și având la bază textul Cornilescu reprodus cu permisiunea British and Foreign Bible Society, BFBS), am participat deplin interesat de adevăr la corespondențe, dialoguri și evenimente cu părțile implicate în procesul în instanță de recunoaștere a deținătorului de copyright: Societatea Evanghelică din România (SER), Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR), British and Foreign Bible Society (BFBS). Cartea lui Emanuel Conțac a fost anunțată și așteptată în cadrul acestor dialoguri. Exemplarul personal are un autograf al editorului luat la ocazia lansării volumului.

[7] Conțac, Cornilescu, p. 63. Notă de subsol: D. Cornilescu, „Ce e cu «Adevărul creștin» și cu Teoria despre un «Mântuitor personal»? Răspuns d-lui Păceascu și celor ca dumnealui”, în Noua Revistă Bisericească, anul 4, nr. 5–6, 1-3 iunie 1922, p. 91.

[8] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 11.

[9] Scrisoarea 210 (2 aprilie 1924). În articolul de față am citat indicând numărul scrisorii și data acesteia oriunde a fost vorba de informații preluate din corespondență. Am indicat numărul paginii oriunde sunt informații din celelalte secțiuni ale volumului Cornilescu.

Written in Pencil in the Sealed Railway-Car

here in this carload

I am eve

with abel my son

if you see my other son

cain son of man

tell him I

Scris cu un creion, în vagonul încuiat

aici în această încărcătură

eu sunt eva

cu abel fiul meu

dacă-l veți vedea pe celălalt fiu al meu

pe cain fiul omului

să-i spuneți eu

Scriitor evreu de origine română, Dan Pagis s-a născut la Rădăuți, Bucovina, în anul 1930. A suferit deportarea într-un lagăr nazist pe când era copil (10 ani). Supraviețuitor, s-a stabilit în Israel în anul 1946, devenind profesor de literatură ebraică medievală la Hebrew University of Jerusalem. Om al literelor, a scris, a tradus, a editat, predând și peste ocean, la Harvard și la University of California. A murit răpus de cancer în anul 1986.

Poezia „Written in Pencil in the Sealed Railway-Car”, parte a volumului Gilgul (1970), este una dintre cele mai cunoscute ale lui Dan Pagis și probabil cea mai scurtă despre Holocaust. Stephen Mitchell a tradus-o în limba engleză. Cu o mică variație („older son”/„other son”) este gravată bilingv pe un monument ridicat în memoria victimelor din lagărul de exterminare de la Belzec (Polonia).

Titlul poeziei anunță contextul precar: o scriitură în creion, probabil pe o bucată de hârtie mototolită. Cadrul este un vagon cu totul străin, semn al deportării presimțite spre un lagăr nazist. Un vagon încuiat autoritar, pe dinafară.

Debutul este și cuvântul-cheie – „aici”. Aici unde?… În realitatea absolută a clipei, văzută din interior, prizonier. Un vagon între sute alte, mii, cu o încărcătură aparte – oameni.

Destine.

Un aici imobilizator, dar care, de-afară văzut, e mereu în altă parte, în plină mișcare – monotonă și sigură spre exterminare.

Aici, fără vreo scăpare.

Și de „aici” lucrurile se văd altfel. În esența lor.

Autorul se ancorează în timp biblic, la prima familie a neamului omenesc: Adam și Eva, Cain și Abel. Cartea biblică a Genezei, zori de istorii. Prima amăgire, prima alegere. Eterna minciună.

Aceeași dramă când om pe om nu crede. Când frate pe frate urăște. Când fiu pe fiu ucide. Când Dumnezeu întreabă pe fiecare: „Unde ești? [Adame]” (Geneza 3:9), „Unde este? [fratele tău, Abel]” (Geneza 4:9). Și răspunsul este…

Aici.

În această încărcătură a vagonului îmbâcsit, când suflete îngrămădite caută viața, autorul se creionează abrupt, surprinzător în… Eva. Mama tuturor celor vii. Purtătoare de sarcină, dătătoare de viață. Apăsată de poveri.

Nu este singură, ci-și vede, își simte alături pe fiul Abel. Dă mărturie scrisă pentru cel ce nu mai poate striga. Abel, prima victimă a ucigătorului, e împreună cu ea. Eva este martorul lui, purtătorul lui de cuvânt.

De partea cealaltă a zăvorului mai există un frate. E poate chiar cel ce a încuiat vagonul. Sau cel ce-i va rupe sigiliul la destinația fatală (Holocaustul nu e menționat în poezie). Cain e celălalt fiu, nesuferindul. Un fiul al adam-ului, un fiu al omului. Eva nu îl uită, e fiul ei.

Tu, care citești, să-l cauți pe Cain. Să-l găsești.

„dacă-l veți vedea […] să-i spuneți eu”

S-a observat aici un final scufundat în tăcere. Neașteptat.

Satisfăcător, văzut precum azvârlirea salvatoare a unui bilețel S.O.S. Frustrant, precum smulgerea brutală a unei foi subversive înainte de a i se pune punctul final. Înaintea ultimului cuvânt.

Sau poate tocmai pentru că ultimul cuvânt îi rămâne cititorului. (vezi paleta tematică a poemului, oferită pe site-ul muzeului Holocaustului, Yad Vashem; ex. tăcerea de după Holocaust, negarea acestuia, urmărirea celor vinovați etc.)

După Scriptură, îndrăznesc să văd așa:

Atât.

Eu [Eva] sunt de vină. Sunt prima, și înțeleg mai bine ca oricine și răul și binele. Eu sunt fiii mei: sunt și Abel, sunt și Cain. Sunt aici, în vagonul încuiat. Și sunt afară, unde celălalt fiu al meu rătăcește…

Subscribe now

Poate că poezia e într-adevăr neterminată. Sau poate că doar așa se încheie cu adevărat. Înțelegând că realitatea nu e a lui Abel, nu e a lui Cain, ci e mai degrabă a Evei.

Este a supraviețuitorului care încă o dată are de ales, de reflectat, în fața pomului cunoștinței binelui și răului.

Pe urmele Căutătorului, săptămâna aceasta încheiem călătoria pe tărâmurile înțelepciunii, reflectând asupra capitolelor 10, 11 și 12 ale faimoasei cărți Eclesiastul, în traducerea The Message.

Capitolul 10

¹ Muștele moarte într-un parfum îl fac să se împută.
Tot așa, un strop de nebunie strică toată înțelepciunea.

Subscribe now

² Cine gândește bine va trăi bine;
Cine gândește prost va trăi prost.

³ Prostul de pe drum habar n-are încotro merge.
Parcă-l vezi: „Iar trece ca un prost fără rost!”

⁴ Dacă un conducător zbiară la tine, nu intra în panică;
Păstrează-ți calmul și-i vei liniști mânia aprinsă.

^5-7 Iată o altă situație nefericită pe care am văzut-o pe pământ,
O greșeală care-i poate fi imputată oricui e la conducere:

Unuia imatur i se dă un loc de cinste,
În timp ce altul, matur, e pedepsit să stea pe ultimul rând.
Am văzut începători fără experiență scoși în față,
În timp ce veteranii cu experiență sunt trimiși la plimbare.

⁸ Avertisment: Capcana pe care i-o întinzi altuia s-ar putea să-ți vină de hac.

Avertisment: Tovarășii tăi de nelegiuiri s-ar putea să te tragă pe sfoară tocmai pe tine.

⁹ Protecția muncii: Cine sparge pietre s-ar putea să se rănească.
Atenție: Tăierea copacilor ți-ar putea scurta viața.

¹⁰ Nu uita: Cu cât e mai tocită lama toporului, cu atât mai grea este munca;

Gândește: Cu cât gândești mai mult, cu atât muncești mai ușor.

¹¹ Dacă șarpele te-a mușcat deja, înainte să fi fost vrăjit,
La ce bun să mai chemi dresorul cu farmece?

^12-13 Cuvintele înțeleptului sunt pline de amabilitate.
Prostul este cel dintâi care cade doborât de vorbăria lui —
Începe bătând câmpii
Și încheie împroșcând nebunii și răutăți.

¹⁴ Proștii vorbesc prea mult
Palavre de doi bani, lucruri despre care n-au nicio idee.

¹⁵ După o zi normală de muncă, proștii sunt atât de obosiți
Că nu mai sunt în stare nici măcar să găsească drumul spre casă.

^16-17 Vai de țara care are ca împărat un tinerel necopt la minte
Și-ai cărei prinți chefuiesc toată noaptea.
Ferice de țara care are ca împărat un om matur,
Ai cărei prinți sunt responsabili
Și nu se îmbată ca porcii.

¹⁸ Omului leneș îi cade baraca peste el;
Femeii leneșe îi plouă prin acoperiș.

¹⁹ Petrecerea și mâncarea merg mână-n mână,
Iar banii fac să meargă totul ca pe roate.

²⁰ Nu-i vorbi de rău pe conducătorii tăi, nici măcar în șoaptă,
Și nu întinde coarda față de cei mai buni ca tine, nici măcar în intimitatea casei tale.
Dacă ai spus o vorbă, poți să fii sigur că e preluată și răspândită.
Păsărelele vor lua firimiturile bârfei tale și le vor risipi pretutindeni.

Capitolul 11

¹ Fii generos: investește în acțiuni umanitare.
Actele de caritate îți aduc mari satisfacții.

² Nu-ți strânge bunuri; împarte-le în stânga și-n dreapta.
Fii o binecuvântare pentru alții! S-ar putea ca asta să fie ultima ta zi pe pământ.

^3-4 Atunci când norii sunt grei de apă, plouă.
Iar când vântul doboară un copac, unde cade, acolo rămâne.
Nu sta degeaba, cu ochii în vânt. Fă ce ai de făcut.
Nu visa cu ochii după nori. Viața merge mai departe.

⁵ După cum nu vei înțelege niciodată taina vieții
care ia naștere în pântecele unei femei însărcinate,
Tot așa nu vei înțelege niciodată taina
din spatele tuturor faptelor lui Dumnezeu.

Subscribe now

⁶ Du-te la muncă dis-de-dimineață
și concentrează-te acolo până seara, fără să stai cu ochii pe ceas.
Nu știi cum ar putea să se sfârșească,
dintr-o clipă în alta, munca ta.

Înainte ca vârsta să-și ceară tributul

^7-8 O, ce dulce este lumina zilei
Și ce minunat este să-ți trăiești viața sub razele soarelui!
Chiar dacă vei avea o viață lungă, să nu disprețuiești nici măcar o zi.
Bucură-te de fiecare oră de lumină,
Și nu uita cât de multe vor fi zilele întunecate,

⁹ Tu, care ești tânăr, trăiește-ți tinerețea din plin.
Bucură-te de entuziasmul tinereții.
Urmează-ți impulsurile inimii.
Dacă un lucru ți se pare interesant, obține-l.
Dar ține minte că nu tot ce zboară se mănâncă;

¹⁰ Trăiește liber și fără obligații —
Nu vei rămâne veșnic tânăr.
Tinerețea nu ține mai mult decât un abur.

Capitolul 12

^1-2 Cinstește-L pe Creatorul Tău și bucură-te de El cât ești încă tânăr,
Înainte ca vârsta să-și ceară tributul, înainte ca puterea ta să scadă,
Înainte ca vederea să-ți slăbească și să vezi lumea în ceață,
Înainte ca anii iernatici să te țină lipit de sobă.

^3-5 Când îmbătrânești, trupul nu te mai ascultă cum ai vrea.
Mușchii slăbesc, nu mai strângi mâna cu putere, încheieturile te lasă.
Tragi jaluzelele, iar lumea rămâne dincolo de ele.
Nu mai vii când vrei, nu mai pleci când vrei. Mecanismul dă rateuri.
Vânzoleala casei se stinge treptat.
Acum, te trezește orice ciripit de păsărele.
Drumețiile pe munte sunt doar amintiri.
Până și mersul până la colțul străzii te îngrozește.

Părul din cap e alb ca florile de măr,
Împodobindu-ți trupul fragil și neputincios, acum ca un băț de chibrit.
Nu mai încape îndoială, ești pe drumul spre odihna veșnică,
Iar prietenii tăi fac pregătirile pentru înmormântarea care te așteaptă.

^6-7 Viața, încântătoare atât cât ține, se termină din scurt.
Viața noastră, scumpă și frumoasă, se sfârșește.
Trupul e pus în pământul din care a fost luat la început.
Suflarea se întoarce la Dumnezeu, Cel care a suflat-o prima dată.

Subscribe now

⁸ Totul e abur, nimic altceva decât abur.
Căutătorul spune clar că totul este un abur.

Ultimul cuvânt

^9-10 Dincolo de faptul că el însuși a fost înțelept, Căutătorul i-a învățat și pe alții înțelepciunea. El a cântărit, a cercetat și a alcătuit multe proverbe. Căutătorul și-a dat toată silința ca să găsească cele mai potrivite cuvinte și să scrie adevărul gol-goluț.

¹¹ Cuvintele înțelepților ne îndeamnă să trăim așa cum trebuie.
Ele sunt ca niște cuie bătute bine de tot, ținându-ne în viață.
Ele sunt date de Dumnezeu, singurul Păstor.

^12-13 Prietene, dincolo de orice altceva, ia-o ușurel. Dacă vrei să publici cărți, n-ai mai termina niciodată, iar dacă ai vrea să studiezi mereu, te-ai consuma singur și ți-ai pierde capacitatea de a mai face și altceva. Iată ultimul meu cuvânt:

¹⁴ Cam asta e tot. La sfârșit, Dumnezeu va aduce la lumină orice lucru pe care-l facem și îl va judeca după intenția ascunsă în spatele lui, fie bună, fie rea.

Un deceniu a trecut de la publicarea cărții Confesiunea Înțeleptului, volum născut din dorința de a redeschide apetitul pentru frumusețea și profunzimea textelor fundamentale ale creștinismului.

Vezi aici capitolele anterioare:

_____

_____

_____

Drumul spre Emaus
© 2022–2025

Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian Sălcianu

Titlul cărţii în original - The Remnant, biblical reality or wishful thinking?
© 1994 | Pacific Press® Publishing Association

Publicată în limba română cu permisiunea autorului.
Pentru ediţia în limba română © 2006 | Casa de Editură Advent

Descarcă Rămășița

Cartea lui Clifford Goldstein despre Rămăşiţă apare într-un moment în care mulţi credincioşi şi-au pierdut certitudinea identităţii adventiste personale, sau a mişcării unice din care fac parte. Autorul, un evreu agnostic postmodern, convertit la creştinism în Biserica Adventistă, este cunoscut ca un conservator militant, în sensul bun al cuvântului. Subiectul acesta merită toată atenţia adventiştilor, iar dacă Cliff Goldstein nu-l epuizează, cu siguranţă ne trezeşte interesul de a-l examina personal. Uneori pugilistic, în stilul lui Pavel, alteori lunecând spre ieremiadă, dar întotdeauna lucid, raţional, cu Biblia într-o mână şi cu Spiritul Profetic în cealaltă, fratele Goldstein ne reface cunoştinţă cu acest concept adventist istoric, subliniindu-i valenţele permanente şi, mai ales, pe cele ultime: „rămăşiţa rămăşiţei“, o realitate finală, la fel de naturală ca aceea de „rămăşiţă“, conţine un trist adevăr. Unii manipulează acest adevăr profetic spre pierzarea lor, alţii îl iau la inimă, ca o avertizare personală.

Florin Lăiu, profesor – Bucureşti, România

Adventiştii de Ziua a Şaptea cred că ei sunt biserica rămăşiţă a lui Dumnezeu. Să fie vorba doar de o mândrie? Sau ar trebui să se smerească în faţa misiunii pe care o implică această idee? Cliff Goldstein răspunde acestor întrebări în stilul lui analitic binecunoscut. „Rămăşiţa“ ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru orice membru al bisericii rămăşiţei!

Dr. Willard D. Regester, evanghelist laic – Grants Pass, Oregon, SUA

„Rămăşiţa“ - o carte şocantă. La început te intrigă, apoi îţi găseşte un loc şi ţie în cuprinsul ei; devine incomodă. Te face să te priveşti în oglindă, ales dar nu favorit. M-a somat să-mi dau un răspuns întrebării: Oare este prea târziu să răspund chemării? Am devorat-o într-o noapte.

Ionel Lascu, pastor - Tel Aviv, Israel

Capitolul 7

Nu te lua după aparențe

¹ O reputație bună face mai mult decât un cont gras la bancă. Data morții spune mai multe decât data nașterii.

² Vei învăța mai multe de la o înmormântare decât de la o petrecere — la urma urmei, acolo sfârșim cu toții. Poate că vei pleca de la înmormântare cu o concluzie nouă.

³ Decât să râzi, mai bine plângi. Plânsul îți pătează fața, dar îți curăță inima.

⁴ Înțelepții văd un câștig când trec prin durere și suferință. Proștii își risipesc viața în distracții și lucruri de nimic.

⁵ Vei câștiga mai mult din mustrarea unui înțelept decât din uralele și temenelele proștilor.

⁶ Chicotelile proștilor sunt ca pârâitul surcelelor sub cazanul de pe foc. Și ca un abur.

⁷ Violența îl șochează până și pe înțelept, frânge și cea mai puternică inimă.

⁸ Mai bun este finalul decât începutul. Mai bine să stai în banca ta decât să te bagi în seamă.

⁹ Nu te grăbi să-ți ieși din pepeni. Mânia este bumerang. Îți dai seama care-i prostul după cucuiele pe care le are-n cap.

¹⁰ Nu te frământa mereu cu întrebarea: „Unde sunt vremurile bune de altădată?” Oamenii cu minte nu-și pun întrebări de genul ăsta.

Subscribe now

^11-12 Înțelepciunea e mai tare atunci când ai și bani, în special dacă le ai pe amândouă cât ești viu. Apărat din două părți: înțelepciune și bogăție! Iar ca bonus: înțelepciunea îi dă aripi celui ce o are.

¹³ Mai uită-te o dată la opera lui Dumnezeu. Cine ar putea să simplifice sau să reducă designul lui Dumnezeu — curbe, unghiuri — la niște linii chioare, lipsite de originalitate?

¹⁴ În ziua când îți merge bine, bucură-te de ce ai; în ziua când îți merge prost, fă-ți un examen de conștiință. Dumnezeu e cel care le face să vină când una, când alta; să nu ne luăm deci după aparențe.

Fii atent și la una, și la alta

^15-17 Am văzut de toate în rătăcirea scurtei mele vieți — ba un om bun care e doborât la pământ, deși își făcea bine treaba, ba un om rău care trăiește ani mulți ca un ticălos fără pereche. Așadar, nu te prăpădi făcându-le bine tuturor, nici nu exagera fiind prea înțelept. Crede-mă, nu te vei alege cu nimic. Dar nici nu întinde coarda făcând doar rău. Sau ce te taie capul. De ce să mori degeaba?

¹⁸ Idealul e să fii atent și la una, și la alta. Omul care se teme de Dumnezeu știe cum să se raporteze la realitate ca întreg, nu doar la o fațetă a ei.

¹⁹ Înțelepciunea aduce mai multă forță unui om înțelept decât ar aduce zece oameni forțoși în apărarea unei cetăți.

^21-22 Nu trage cu urechea la discuțiile altora. Ce te faci dacă subiectul bârfei ești chiar tu? N-ai niciun chef să auzi ce se zice despre tine. Și tu ai bârfit de câteva ori, nu-i așa — ai spus pe la spate lucruri pe care n-ai avea curajul să i le spui omului în față?

Cum interpretezi sensul vieții

^23-25 Am testat toate lucrurile în căutarea mea după înțelepciune. Am căutat să fiu înțelept, dar înțelepciunea era departe de mine, mult mai departe, și adâncă — ehe, cât de adâncă! Oare o va găsi cineva vreodată? M-am concentrat cu toată puterea mea studiind, explorând și căutând înțelepciunea — sensul vieții. În același timp, am dorit să scot în evidență răul și tâmpenia, prostia și nebunia.

²⁶ Am și o descoperire: femeia poate fi o pastilă amară și greu de înghițit, plină de tertipuri seducătoare. Norocosul îi scapă din gheare; nepriceputul îi cade-n plasă.

^27-29 Cel puțin asta este experiența mea — ceea ce eu, Căutătorul, am pus cap la cap în încercarea de a afla care-i sensul vieții. Dar tot n-am găsit înțelepciunea căutată. Nu am găsit niciun bărbat și nicio femeie dintr-o mie care să merite. Și totuși am găsit o rază de lumină în toată bezna asta: Dumnezeu i-a făcut pe bărbați și pe femei cinstiți și buni; noi suntem cei care am dat-o în bară.

Capitolul 8

¹ Nu e nimic mai bun decât să fii înțelept, să știi cum să interpretezi sensul vieții. Înțelepciunea dă lumină ochilor tăi și-ți pune maniere în cuvinte și în fapte.

Nimeni nu stăpânește vântul

^2-7 Fă ce-ți poruncește împăratul; ai jurat pe ce ai mai sfânt că vei fi ascultător. Când primești porunci de la împărat, nu le critica, iar dacă nu-ți sunt pe plac, nu da bir cu fugiții. Trebuie să faci ce-i place lui, nu ce-ți place ție. Împăratul are ultimul cuvânt. Cine îndrăznește să-i spună: „De ce faci asta?” Dacă împlinești ordinele, nu pierzi nimic; omul înțelept ascultă prompt și pe deplin. Da, există o vreme și o cale potrivite pentru orice lucru, deși, din păcate, de cele mai multe ori ratăm ocaziile. În realitate, nimeni nu știe nici ce se va întâmpla, nici când. Oare e cineva care să ne poată spune asta?

⁸ Nimeni nu stăpânește vântul, nici nu poate să-l închidă undeva.
Nimeni nu are habar când îi vine ziua morții.
Nimeni nu poate opri un război într-o clipită.
Nimeni care face răul nu poate fi mântuit de rău.

⁹ M-am uitat la toate lucrurile acestea atunci când am făcut tot ce mi-a stat în putere ca să înțeleg ce se întâmplă în lume. Cât timp bărbații și femeile vor avea puterea de a-și face rău unii altora, așa vor merge lucrurile.

O singură soartă pentru toți

¹⁰ Am văzut cum oamenii răi au parte de înmormântări pline de fast, fiind îngropați în locuri sfinte. Când lumea se întoarce de la cimitir, auzi despre defuncți doar cuvinte de laudă, iar elogiile sunt aduse chiar în locul unde stimabilii săvârșiseră nelegiuirile. Abur și iar abur. Serios!

¹¹ Întrucât condamnarea faptelor nelegiuite se lasă așteptată, oamenii cred că poți să ucizi și să scapi basma curată.

¹³ Dar omul rău nu poate trăi o viață „bună”. Indiferent câte zile trăiește, acestea vor fi serbede și incolore ca o umbră — căci omul rău nu se teme de Dumnezeu.

¹⁴ Iată o situație care se repetă mereu și care este întotdeauna lipsită de orice fel de logică: oamenii buni primesc ceea ce li s-ar fi cuvenit celor răi, iar cei răi primesc ceea ce li s-ar fi cuvenit celor buni. Vă zic eu: n-are nicio noimă. E abur.

¹⁵ Așa că iată ce fac: merg înainte și-mi trăiesc viața. E tot ce pot să fac mai bine. Singurul lucru bun de pe pământ, pe care să și-l dorească bărbații și femeile, este să mănânce și să bea și să se simtă bine — aceasta-i compensația pentru lupta de supraviețuire dusă în bruma de ani pe care ni-i dă Dumnezeu pe pământ.

^16-17 Atunci când m-am hotărât să adun înțelepciune și să cercetez toate lucrurile de pe pământ, mi-am dat seama că, și dacă stai cu ochii deschiși zi și noapte, chiar fără să clipești, tot nu vei fi vreodată în stare să înțelegi ce face Dumnezeu pe pământul acesta. Caută oricât vei vrea, și tot nu-i vei prinde rostul. Indiferent cât de deștept ai fi, tot nu vei ajunge la un capăt.

Capitolul 9

^1-3 Ei bine, le-am pus pe toate cap la cap și le-am întors pe toate părțile. Uite ce am priceput: orice ar face omul, fie că este un om bun, fie unul înțelept, totul este în mâna lui Dumnezeu și, chiar dacă, zi de zi, se confruntă cu dragostea sau cu ura altora, el nu știe ce-l așteaptă.

Ni se poate întâmpla orice. Toți au parte de aceeași soartă — neprihăniți sau nelegiuiți, oameni buni sau răi, amabili sau neciopliți, religioși sau nereligioși, devotați sau infideli. Asta mă scandalizează — e, poate, lucrul cel mai nedrept de pe pământ — că pe toți îi așteaptă aceeași soartă. Mai este oare de mirare că atâția și-atâția oameni săvârșesc numai nelegiuiri? Ne mai surprinde oare că oamenii trăiesc ca niște nebuni, indiferent dacă o iau la dreapta sau la stânga? Moartea le pune capac tuturor. Asta e!

Trăiește viața!

^4-6 Și totuși acela care trăiește mai are o speranță, vorba aceea: „Un câine viu e mai tare decât un leu mort.” Cei care sunt în viață măcar știu un lucru, chiar dacă acela e că… vor muri. Morții însă nu știu nimic și nu se aleg cu nimic. Ei sunt absenți și, oricum, nimeni nu le mai simte lipsa. Lucrurile iubite sau urâte de ei, ba chiar și visurile lor s-au risipit demult. În cele care se întâmplă acum pe pământ n-a mai rămas nici urmă din cele din trecut.

^7-10 Trăiește-ți viața!
Mănâncă-ți pâinea cu toată pofta
Și bea-ți vinul cu inima plină.
O, da! Dumnezeu Își găsește plăcere în plăcerea ta!
În fiecare dimineață, îmbracă-te de sărbătoare.
Nu te zgârci la culori și eșarfe.
Bucură-te de viață cu soția pe care o iubești,
În fiecare zi, căci n-ai prea multe zile în viața asta amărâtă.
Fiecare zi este un dar de la Dumnezeu.
Este tot ce primești în schimbul faptului că
trudești din greu ca să supraviețuiești.
Profită la maximum din orice lucru!
Când prinzi o ocazie, pune mâna și fă ce poți.
Și fă-o cu toată inima!
Este singura și ultima ta șansă,
Pentru că între morți, locul spre care te-ndrepți fără doar și poate,
Nu mai găsești nici lucrări de făcut, nici gânduri de frământat.

¹¹ Am mai dat o raită prin vecini și mi-am dat seama că, pe pământul ăsta, e clar…

Cursa nu-i câștigată întotdeauna de cel mai rapid,
Și nici războiul, de cel mai puternic,
Nu înțeleptul are parte de împlinire,
Nici omul deștept, de bogății,
Și nici eruditul nu are parte de bunăvoință.
Mai devreme sau mai târziu, ghinionul ne paște pe toți.
¹² Nimeni nu poate prezice nenorocirea.
Ca peștele prins într-o plasă nemiloasă ori ca pasărea în capcană,
Bărbaților și femeilor li se întâmplă
tot felul de accidente, nenorocite și neașteptate.

Mai bun capul decât mușchii

^13-15 Într-o zi, pe când călcam pe urmele înțelepciunii pe pământ, am văzut ceva ce m-a făcut să mă opresc și să-mi iau notițe. Era o cetate micuță în care locuiau o mână de oameni. Un împărat puternic a venit, a săpat tranșee, a asediat cetatea și a pregătit atacul. În cetatea aceea, trăia un om sărac, dar înțelept, iar înțelepciunea lui a salvat cetatea. Însă, în scurt timp a fost dat uitării. (La urma urmei, era doar un sărăntoc.)

¹⁶ Cu toate acestea, rămân la părerea că e mai bine să ai cap decât mușchi, chiar dacă omul sărac și înțelept a fost disprețuit și uitat imediat.

¹⁷ Cuvintele liniștite ale unui om înțelept sunt mai eficiente
Decât lăudăroșenia unuia care a ajuns împărat peste proști.

¹⁸ Înțelepciunea e mai bună decât armele de război,
Însă un om vulcanic poate să ruineze tot ce e bun.

Un deceniu a trecut de la publicarea cărții Confesiunea Înțeleptului, volum născut din dorința de a redeschide apetitul pentru frumusețea și profunzimea textelor fundamentale ale creștinismului.

Vezi aici capitolele anterioare:

_____

_____

Drumul spre Emaus
© 2022–2025

Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian Sălcianu

Pe urmele Căutătorului, săptămâna aceasta reflectăm asupra realităților descrise în capitolele 5 și 6 ale faimoasei cărți Eclesiastul, în traducerea The Message.

Capitolul 5

Dumnezeu conduce, nu tu

¹ Fii atent când intri în sanctuar.

Intră cu gândul să înveți ceva. E mult mai bine așa decât să aduci un dar și să fii cu mintea în altă parte, făcând astfel mai mult rău decât bine.

² Nu-ți pune lacăt la gură, dar nici nu vorbi înainte să gândești. Nu te grăbi să-I spui lui Dumnezeu ce crezi că ar vrea El să audă. Dumnezeu conduce, nu tu — cu cât vorbești mai puțin, cu atât mai bine.

³ Munca în exces îți fură odihna nopții. Vorba în exces te trădează de prost.

^4-5 Dacă I-ai promis lui Dumnezeu că vei face un lucru, atunci fă-l. Și fă-l acum! Lui Dumnezeu nu-I plac vorbele fără minte. Fă jurământul, apoi împlinește-l. Ar fi mult mai bine să nu faci niciun jurământ decât, după ce l-ai făcut, să nu-l împlinești.

⁶ Ține-ți gura, ca să nu te bage în păcat până peste cap. Când ți se va cere socoteală, să nu crezi că vei scăpa zicând: „Îmi pare rău, n-am vrut.” De ce să te riști, provocându-L pe Dumnezeu să-ți răspundă cu mânie?

⁷ Așadar, împotriva tuturor iluziilor, a fanteziilor și a vorbelor goale există întotdeauna această temelie sigură: Teme-te de Dumnezeu!

Muncă multă, de pomană

^8-9 Nu-ți ieși din fire atunci când vezi că săracul este izgonit de la unul la altul și când dreptatea și drepturile sunt călcate în picioare oriunde ai merge. Abuzul face legea de sus până jos, de la un prefect meschin până la ultimul responsabil, de aceeași teapă. Nu se sfârșește niciodată, n-ai ce-i face. Doar pământul, dragul de el, îi slujește pe toți la fel — ogorul își aduce cinstit rodul chiar și în slujba unui împărat rău.

¹⁰ Cine iubește banul nu va fi niciodată satisfăcut de bani, și nici cel care iubește bogățiile nu va fi mulțumit de profituri mari. Abur și iar abur.

¹¹ Cu cât îi furi mai mult pe alții, cu atât se vor găsi alții care să te fure. Ți-ar plăcea să fii tâlhărit la drumul mare?

Subscribe now

¹² Munca susținută și cinstită este aceea care aduce somnul odihnitor al nopții, indiferent dacă la cină ai avut fasole sau friptură. Însă omului bogat, burta plină îi dă insomnii.

^13-17 Am mai văzut o chestie neplăcută care se întâmplă: un om adună cu mult mai multă avere decât i-ar trebui, și pe urmă pierde totul într-o afacere proastă. E și el tată, iar acum nu-i mai poate lăsa copilului nici măcar doi bani. A venit pe lumea asta gol, ieșind din pântecele mamei lui, și va pleca la fel — cu mâna goală. Evident că e un ghinion — gol a venit, gol se duce. Și-atunci, care mai e rostul dacă muncești de pomană? Toate astea pentru o nenorocită de viață, în întuneric?

Scoate tot ce poți din ce-ți dă Dumnezeu

^18-20 După ce m-am uitat la modul în care se desfășoară lucrurile pe pământ, iată la ce concluzie am ajuns — care este modul ideal de a trăi: Ai grijă de tine, trăiește-ți viața și scoate tot ce poți din ce faci atâta timp cât Dumnezeu te ține în viață. Cam asta-i tot! Asta e partea omului... Da, trebuie să scoatem tot ce putem mai bine din ceea ce ne dă Dumnezeu, atât din cele primite cât și din faptul în sine de a ne bucura de ele, primind ce ne este dat și bucurându-ne de lucrarea asta. Este darul lui Dumnezeu! Dumnezeu dă bucuria, acum. N-are rost să ne frământăm de lungimea sau scurtimea vieții.

Capitolul 6

Situația nu-i roz deloc

^1-2 Am privit atent și îndelung la ce se-ntâmplă în jur și trebuie să o spun: situația nu-i roz deloc. Și poporul simte asta. Sunt unii oameni, de exemplu, peste care Dumnezeu toarnă de toate — bani, avere, reputație —, orice și-au dorit sau au visat vreodată. Iar apoi, Dumnezeu nu-i lasă să se bucure de ele. Vine unul străin și se bucură el de toate. Iată deci un alt exemplu pentru ceea ce numesc eu abur. Nu iese nimic.

^3-5 Să luăm alt caz, un cuplu care are copii cu nemiluita, având o viață lungă, dar care nu se bucură cu adevărat — și ce dacă sfârșesc cu o înmormântare cu fast și onoruri! Aș spune că un prunc mort la naștere e mai câștigat decât ei. El își începe viața ca într-o ceață și o sfârșește în întuneric — în anonimat. Nu vede nimic și nu știe nimic, și, cu toate acestea, e de departe mai câștigat decât oricare altul de pe lumea asta.

⁶ Chiar dacă ar trăi cineva o mie de ani — hai să zicem două mii! —, dar nu se bucură de nimic, atunci care mai e rostul? Nu sfârșim cu toții în același loc?

⁷ Muncim din greu să ne satisfacem pofta;
Și, în același timp, sufletul nostru flămânzește.

Share

^8-9 Ce avantaj are un înțelept față de un prost sau față de un nenorocit ca vai de el, care abia-și duce traiul de pe o zi pe alta? Ia ce poți, cât timp poți; nu te amăgi cu gândul că, într-o zi, va veni ceva mai bun. La urma urmei, totul se reduce la un abur. Cai verzi pe pereți.

¹⁰ Orice ar fi să se întâmple, se va-ntâmpla. E un destin hotărât. Nu te poți opune soartei.

^11-12 Cu cât e mai multă vorbărie, cu atât e mai mult abur. Și cine-ar fi mai cu moț? Sau cine știe ce e mai bine pentru noi și cum să ne ducem viața asta plină de lipsuri, care-ți scapă printre degete? Și cine-ar putea spune care-i capitolul următor al vieții noastre?

Un deceniu a trecut de la publicarea cărții Confesiunea Înțeleptului, volum născut din dorința de a redeschide apetitul pentru frumusețea și profunzimea textelor fundamentale ale creștinismului.

Vezi aici capitolele anterioare:

_____

Drumul spre Emaus
© 2022–2025

Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian Sălcianu

Capitolul 3

¹ Dacă vrei să faci ceva pe pământ, să știi că fiecare lucru are perioada lui optimă, o vreme potrivită în care să fie făcut:

^2-8 E o vreme potrivită în care să te naști, dar și una în care să mori,
E o vreme potrivită în care să sădești, dar și una în care să culegi,
E o vreme potrivită în care să ucizi, dar și una în care să vindeci,
E o vreme potrivită în care să demolezi, dar și una în care să construiești,
E o vreme potrivită în care să plângi, dar și una în care să râzi,
E o vreme potrivită în care să te tângui, dar și una în care să te bucuri,
E o vreme potrivită în care să faci dragoste, dar și una în care să te abții,
E o vreme potrivită în care să strângi în brațe, dar și una în care să spui la revedere,
E o vreme potrivită în care să aduni, dar și una în care să-ți calculezi pierderile.

E o vreme potrivită în care să rupi în bucăți, dar și una în care să repari,
E o vreme potrivită în care să-ți ții gura, dar și una în care să vorbești deschis,
E o vreme potrivită în care să iubești, dar și una în care să urăști,
E o vreme potrivită în care să duci un război, dar și una în care să cazi la pace.

^9-13 Dar, la urma urmelor, care-i diferența dacă unul face într-un fel și altul în alt fel? Am privit cu atenție la ce ne-a dat Dumnezeu să facem — de cele mai multe ori, muncă multă și de pomană. E un adevăr că Dumnezeu a făcut toate lucrurile frumoase în sine, la vremea potrivită — însă ne-a lăsat să bâjbâim în întuneric, așa că nu putem ști niciodată ce are El de gând — vine sau pleacă? Am ajuns la concluzia că nu e nimic mai bun decât să dăm înainte cum putem mai bine, să ne trăim viața din plin, să luăm tot rodul vieții acesteia. Concret — mănâncă, bea, scoate tot ce poți din ceea ce faci. E darul lui Dumnezeu.

¹⁴ Am mai ajuns la o concluzie, că orice face Dumnezeu așa va rămâne. Întotdeauna. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Dumnezeu a făcut lucrurile așa și n-ai ce-i face. De aceea ar fi cazul să ne abținem de la comentarii și, pur și simplu, să ne închinăm într-o reverență sfântă.

¹⁵ Orice a fost vreodată este și acum.
Orice va fi vreodată este și acum.
Așa stau lucrurile la Dumnezeu.

Dumnezeu ne supune unui test

^16-18 Am privit și cu alți ochi la ce se întâmplă în jur. Cine stă chiar pe locul judecătorului? Corupția-n persoană! Cine stă chiar pe locul dreptății? Corupția! Și-atunci mi-am zis: „Dumnezeu este acela care va judeca și pe cei drepți, și pe cei nelegiuiți.” Va veni și ziua în care va fi judecat orice lucru, orice faptă. Atunci să te văd pe unde vei scoate cămașa! Mi-am zis, gândindu-mă la neamul omenesc: „Dumnezeu, de fapt, ne supune unui test, demonstrându-ne că nu suntem altceva decât niște animale.”

Subscribe now

^19-22 Și oamenii, și animalele sfârșesc la fel — oamenii mor, animalele mor. Respirăm același aer și unii, și alții. Oamenii nu au în niciun fel vreun avantaj anume. Niciunul. Totul e abur. Ne încheiem drumul în același loc — cu toții am ieșit din pământ, cu toții ne întoarcem în pământ. Nimeni nu poate ști cu certitudine că suflarea omului se înalță la cer sau că suflarea animalului se afundă în groapă. Sunt ferm convins acum că nu e nimic mai bun pentru noi, bărbați și femei deopotrivă, decât să ne simțim bine în tot ceea ce facem — asta e partea noastră. La asta se reduce toată viața. Și cine m-ar putea contrazice?

Capitolul 4

O sinucidere lentă

^1-3 Apoi, mi-am îndreptat atenția spre toată violența scandaloasă care se săvârșește în lumea asta — victimele varsă lacrimi, fără să le consoleze cineva; opresorii au un jug de fier, fără să salveze cineva victimele din mâna lor. Așa că i-am felicitat pe cei care au murit deja, și nu pe noi, care suntem încă în viață. Însă mai norocos decât omul care a murit deja sau decât cel care trăiește este omul care nici măcar n-a ajuns să trăiască vreodată, care nu a văzut răul care se face pe pământ.

Share

⁴ Apoi, m-am uitat la toate proiectele și ambiția care au ca motivație invidia. Ce risipă! Abur! Pierdere de vreme.

⁵ Prostul stă cu mâinile-n sân, nu se agită,
Lenevia lui este sinucidere lentă.
⁶ Mai bine puțin, în odihnă și pace,
Decât mult, după o trudă cu bătăi de cap —
Tot o pierdere de vreme-i și asta.
Sau chiar mai mult…

De ce trag ca un bou?

^7-8 Mi-am îndreptat privirea și-n altă parte și am văzut un alt ghem de abur gata să fie risipit: un om singur, cu totul și cu totul singur — fără copii, fără familie, fără prieteni — și care totuși lucrează obsesiv, până noaptea târziu, lacom cu nesaț pentru mai mult și mai mult, și care nu se întreabă niciodată: „Măi, dar eu pentru cine trag ca boul, fără să mă bucur de viață? Și cine dă doi bani pe asta?” Abur și iar abur. Fluierat a pagubă.

^9-10 E mai bine să ai un partener decât să mergi de unul singur.
Împarți lucrul, împarți și câștigul.
Iar dacă unul cade, celălalt îi sare în ajutor,
Dar dacă nu-i nimeni care să te-ajute, te-ai ars!
¹¹ Când sunt doi într-un pat, se încălzesc unul pe altul.
Dar dacă ești singur, tremuri toată noaptea.
¹² De unul singur ești vulnerabil.
Alături de un prieten poți înfrunta tot ce-i mai rău.
Alături de doi, ești și mai tare!
O frânghie împletită în trei nu se rupe ușor.

^13-16 Un tânăr sărac, cu ceva înțelepciune, e mai bun decât un împărat bătrân, dar prost, care nu știe mai nimic. Am văzut un tânăr exact așa cum spun, care a luat-o de la zero, care a plecat de la zdrențe și s-a îmbogățit, și am văzut cum toți ceilalți s-au unit, susținându-l la conducere pe acest tânăr succesor al împăratului. Dar chiar și-așa, entuziasmul s-a stins curând. Gloatele își pierd interesul repede.

Cum să nu vezi că totul e numai abur? Și pierdere de vreme?

Un deceniu a trecut de la publicarea cărții Confesiunea Înțeleptului, volum născut din dorința de a redeschide apetitul pentru frumusețea și profunzimea textelor fundamentale ale creștinismului.

Dacă doriți să adăugați volumul în biblioteca dumneavoastră, vă anunțăm că în Săptămâna Cărților Deschise, un proiect al Editurii Viață și Sănătate desfășurat între 27 și 31 octombrie, cartea Confesiunea Înțeleptului poate fi achiziționată în format tipărit la un preț de deșertăciune promoțional. Puteți descărca aici catalogul în format PDF. Vineri este ultima zi!

Drumul spre Emaus
© 2022–2025

Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian Sălcianu

Volumul Confesiunea Înțeleptului pune la dispoziția cititorilor și a iubitorilor de Biblie două traduceri ale cărții Eclesiastul. Cea dintâi, Căutătorul, este o traducere din limba engleză, din versiunea Bibliei intitulată The Message, realizată de teologul american Eugene H. Peterson (1932—2018). Publicul va regăsi în această variantă a Eclesiastului o posibilă formă a textului pe care Solomon l-ar fi scris dacă ar fi trăit în zilele noastre (traducerea în limba română a fost făcută de Christian Sălcianu).

Cea de-a doua traducere, având la bază textul ebraic, este intitulată Goană după vânt. Realizată cu migală de teologul de confesiune adventistă Florin Lăiu, aceasta urmărește fidel transpunerea versificată în limba română a secțiunilor de poezie ebraică ale Eclesiastului, dovedindu-se o remarcabilă și neprețuită contribuție românească la popularizarea scrierii lui Solomon.

Secțiunea finală, sub titlul Cartea absurdului și a rostului, este o scurtă introducere în temele majore ale cărții Eclesiastul, realizată de redactorul cărții, Florin Bică. Aceasta îi va fi de folos cititorului, orientându-l către diversele paliere de lectură ale acestei minunate scrieri a lui Solomon.

În săptămânile care au rămas până la finalul acestui an, vă invităm să recitiți Eclesiastul în versiunea Căutătorul, și începem cu primele două capitole. Cuvintele înțeleptului Solomon rămân și astăzi, după secole, la fel de răscolitoare pentru sufletul omenesc, frământări universal valabile și cugetări miezoase asupra existenței umane.

Dacă doriți să adăugați volumul în biblioteca dumneavoastră, vă anunțăm că în Săptămâna Cărților Deschise, un proiect al Editurii Viață și Sănătate desfășurat între 27 și 31 octombrie, cartea Confesiunea Înțeleptului poate fi achiziționată în format tipărit la un preț de deșertăciune promoțional. Puteți descărca aici catalogul în format PDF.

Capitolul 1

¹ Acestea sunt cuvintele Căutătorului, fiul lui David și împărat al Ierusalimului.

^2-11 Abur, nimic altceva decât abur. [Asta spune Căutătorul.] Nu este nimic de substanță — totul este un abur. Cu ce te alegi după o viață întreagă de trudă, după ce ai muncit toată viața de te-ai spetit? Trece o generație, vine alta în locul ei, și nu se schimbă nimic — pe vechiul nostru pământ lucrurile merg la fel ca înainte. Soarele răsare, soarele apune și apoi o face iar și iar — fix același traseu. Vântul bate spre sud, vântul bate spre nord. Bate iar și iar și iar, acum încoace, apoi încolo — un vânt care doar se învârte, la întâmplare. Toate râurile se varsă în mare, iar marea nu se umple niciodată. Râurile își păstrează cursul, vărsându-se în același loc, iar apoi iau totul de la capăt și fac același lucru. Totul e plictisitor, extrem de plictisitor — nimeni nu găsește vreun sens în felul cum se desfășoară lucrurile. Ochiul se plictisește, urechea se plictisește. Ce a fost va mai fi, ce s-a întâmplat se va mai întâmpla. Nu e nimic nou pe pământul acesta. An de an, aceleași lucruri cunoscute. Zice careva: „Uite, ăsta chiar e nou”? Nu te entuziasma prea tare — este un lucru cunoscut deja. Atâta doar că oamenii uită ce s-a întâmplat ieri. Cât despre lucrurile care se vor întâmpla mâine, nici de ele nu-și va mai aduce aminte cineva. Nu te baza pe faptul că lumea-și va aduce aminte de tine.

Le-am văzut pe toate

^12-14 Spuneți-mi „Căutătorul”. Am fost împărat al lui Israel la Ierusalim. Am urmărit cu cea mai mare atenție toate lucrurile, am cercetat tot ce se face pe pământul acesta. O spun verde-n față — nu prea ai cu ce să te lauzi. Dumnezeu nu ne-a pus lucrurile pe tavă. Le-am văzut pe toate și nu este nimic altceva decât abur — abur și pierdere de vreme.

¹⁵ Viața e ca un fier strâmb care nu se mai poate îndrepta, este ca un calcul care-ți dă mereu cu minus.

^16-17 Mi-am spus: „Eu știu mai multe și sunt mai înțelept decât toți înaintașii mei din Ierusalim. Am adunat înțelepciune și cunoștințe cu vârf și îndesat.” Concluzia mea, la final de tot, este că ceea ce numim noi înțelepciune și cunoștințe sunt o aiureală, fără niciun habar — nimic altceva decât pierdere de vreme.

¹⁸ Învățătura multă îți aduce și multe necazuri. Cu cât știi mai multe, cu atât suferi mai mult.

Subscribe now

Capitolul 2

^1-3 Mi-am spus: „Ia să te văd — simte-te bine, distrează-te!” Însă nu m-am ales cu nimic; nu e decât abur.

Ce cred deci despre o viață plină de distracție? Nebunie! Vorbe goale!

Ce verdict să dau când vorbim despre căutarea fericirii? Lăsați-o baltă!

Cu o sticlă de vin și cu toată înțelepciunea mea, am încercat cât am putut mai bine să pătrund dincolo de absurditatea vieții. Am vrut să văd cu ochii mei care sunt lucrurile de folos pentru muritorii de rând, în timpul anilor pe care îi petrecem pe pământ.

Nu m-am reținut de la nimic

^4-8 Oho, ce măreții mi-au ieșit din mână:

Am construit case, am sădit vii, am făcut planuri de grădini și rezervații și am plantat în ele o varietate de pomi fructiferi, am proiectat rezervoare de apă care să irige crângurile de copaci.

Am cumpărat sclavi, bărbați și femei, care la rândul lor au făcut copii, mărindu-mi astfel numărul supușilor; apoi mi-am luat cirezi și turme mari, mai multe decât a avut oricare altul în Ierusalim, înaintea mea.

Am adunat grămezi de argint și aur, pradă de la împărați și împărățiile lor. Am făcut un cor de cântăreți care să mă încânte cu melodii și — cea mai aleasă dintre toate plăcerile — am adunat fecioare voluptoase care să vină în patul meu.

^9-10 Cât de sus am ajuns! I-am lăsat cu mult în urmă pe toți înaintașii mei; s-au pierdut în praf. Ceea ce e însă mai important, în tot timpul acesta mi-am păstrat capul pe umeri. Orice mi-am dorit am avut — nu m-am reținut de la nimic. Am dat curs oricărui impuls, nu m-am abținut de la ceva. Am sorbit plăcerea oricărui lucru până la ultima picătură — în fond, era răsplata mea pentru truda unei zile!

Urăsc viața

¹¹ Apoi am privit cu atenție la tot ce făcusem, m-am uitat la toată sudoarea și truda mea. Iar când am privit, nu am văzut altceva decât abur. Abur și pierdere de vreme. Nu era nimic de substanță. Nimic.

^12-14 Și apoi, am privit cu mare atenție la ce e deștept și ce e prost pe lumea asta. Ce să mai faci după ce ai fost împărat? Da, e o întrebare neplăcută. Fă tot ce poți și cam asta-i tot. Dar am văzut că este mult mai bine să fii deștept decât prost, exact așa cum lumina e mai bună decât întunericul. Dar chiar și-așa, în ciuda faptului că oamenii deștepți văd încotro se îndreaptă, iar proștii bâjbâie prin întuneric, la sfârșit sunt totuna. E o singură soartă pentru toți — și se încheie totul.

^15-16 Când mi-am dat seama că soarta mea e la fel ca a prostului, am fost constrâns să-mi pun întrebarea: „Păi și-atunci, la ce să te mai chinui să fii înțelept?” Totul e abur, nimic altceva decât un abur. Deșteptul și prostul dispar amândoi. După o zi sau două, nu-și mai aduce nimeni aminte de ei. Exact așa e, și deșteptul, și prostul mor amândoi și se termină totul.

¹⁷ Urăsc viața. Din punctul meu de vedere, viața pe pământ e o pagubă. E un abur — și o pierdere de vreme.

^18-19 Și am urât tot ce am realizat și am adunat pe pământul acesta. Nu pot să iau nimic cu mine — nu, ci va trebui să las totul celui care va veni după mine. Că or fi vrednici sau niște neisprăviți — și cine-i va putea evalua? —, ei vor moșteni toate roadele pământești ale strădaniei minții mele, ale trudei mâinilor mele. Abur.

Share

^20-23 Atunci am renunțat, mi-am pierdut speranța în orice lucru de pe pământul acesta. Care-i ideea? Să muncești până te spetești, când tot ceea ce ai lucrat ajunge în mâna unuia care nu a mișcat un deget? Abur, asta e totul. O pagubă de la început până la sfârșit. Așadar, cu ce te-alegi după o viață de trudă? Durere și pătimire din zori până-n seară. Fără să ai măcar o noapte în care să te odihnești și tu ca lumea. Nu-i decât un abur.

^24-26 Idealul e să-ți trăiești viața din plin, să-i dai înainte cum poți mai bine. În două cuvinte, cam așa văd eu lucrurile — soartă de la Dumnezeu. Fie că ții post, fie că tragi un chef, totul ține de Dumnezeu. Dumnezeu poate da înțelepciune și cunoștințe și bucurie celor plăcuți Lui. În schimb, păcătoșii sunt sortiți unei vieți de trudă și sfârșesc cedând agoniseala lor tot celor plăcuți lui Dumnezeu. Nu-i decât abur — și pierdere de vreme.

Drumul spre Emaus
© 2022–2025

Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian Sălcianu

Am auzit pilda aceasta de nenumărate ori, am citit-o, am văzut-o ilustrată. Uneori descoperim nuanțe noi, în funcție de accentul pe care îl pune un autor sau un predicator, un regizor de film.

Spre exemplu, în filmul lui Zeffirelli Isus spune pilda asta în casa lui Levi Matei, vameșul. Biblia nu ne detaliază contextul, dar în film sunt suprapuse trei evenimente într-unul singur: ospățul din casa vameșului (Matei 9), rostirea pildei fiului risipitor (Luca 15), și atitudinea ostilă a sfinților față de vameșul Zacheu (Luca 19). În casa lui Levi Matei sunt numai fii risipitori și fiice de aceeași teapă. Iar Simon Petru o ascultă de afară, nedorind să intre într-o așa casă. Este evident care-i un fiu și care-i celălalt. Este clar cine ilustrează profilul tatălui.

Citind parabola aceasta, ascultând, urmărind-o, sunt vremuri când te regăsești în fiul risipitor, alteori ești tatăl, iar alteori (mai greu de recunoscut) ești fiul cel mare.

Intrigi

Pilda are și câteva „lipsuri”. Nu defecte, ci lucruri care lipsesc, detalii pe care ne-am fi dorit din tot sufletul să le știm. Spre exemplu, dacă ne-am întreba: unde este mama celor doi fii? Nu vi se pare ciudat că persoana aceasta lipsește? (Poate țineți minte mâna dreaptă a tatălui, din pictura lui Rembrandt.) Oare ce rol a jucat femeia aceasta în spatele scenei? Sau, dacă ne-am gândi la tatăl acela, oare nu a avut mai multe discuții cu fiul, cu fiii? Chiar așa, a cedat din prima și i-a dat toată averea? Și, când a dat-o unuia, oare nu i-a dat-o și celuilalt?

Mergând la capătul celălalt al poveștii, citim încheierea pildei și ne gândim: oare a intrat fiul cel mare în casă sau nu? (Nu simțiți că îi lipsește finalul? Probabil Isus a lăsat intenționat așa. Și dacă finalul este în ceea ce spune tatăl, și nu în gestul celuilalt fiu?!…) Aș putea continua și cu altfel de întrebări: cum ar fi fost dacă omul avea trei fii? Oare ar fi fost la fel dacă avea fete?

Pivotul

Fără îndoială, punctul pivot al întregii pilde este întoarcerea fiului risipitor. La fel de uimitoare este și reacția plină de har a tatălui. Despre atitudinea fratelui mai mare suntem încă într-o zonă nesigură: are dreptate, până la un punct.

Una din întrebările-cheie pentru această pildă este „ce l-a întors pe fiul risipitor?”

• Deducem rapid un calcul materialist – decât încrezut și pârlit prin lume, mai bine argat la tata. (Nu era prost.)

• Putem să distingem o criză existențială – ce să faci, să mori de foame? (Încearcă ultima șansă.)

• Poate a fost o înviorare a conștiinței, să recunoști unde ai greșit și să cauți să îndrepți. (Deci mai era o urmă de ceva bun acolo?)

Vreau să vă prezint un alt unghi. Care să dea speranță. Cred că ce l-a întors a fost cuvântul-cheie al pildei. „Averea.” Dar nu cea materială…

Repovestire (până la un punct)

Fiul cel mic pare sătul de viața trăită în umbra tatălui său. Pe de altă parte, nu vrea nicidecum să fie o clonă a fratelui mai mare. Vrea să plece în lume, dar nu cu mâna goală. Își cere partea de avere și, în loc să primească una după cap (unde să-și bage mințile), chiar intră în posesia unei averi considerabile. O ia cu bucurie, își face bagajele și pleacă.

În cât timp? „Nu după multe zile”, căci avea răbdarea întinsă la maximum. Unde a plecat? „Într-o țară îndepărtată.” Este departe, cât mai departe, pentru ca tensiunea să fie redusă la zero: nimic din ce vede acum, din ceea ce aude nu-i mai aduce aminte de ceea ce trăise până atunci. Urmărește o debarasare totală de trecut, o dezintoxicare, un reset complet.

Și trăiește bine o vreme, într-un anturaj aparte. Dar Biblia nu-i dă multe șanse: eroul nostru risipește averea ducând o viață destrăbălată. Din spusele de mai târziu ale fratelui mai mare, care avea sursele lui de informație, nu era vorba de mâncare, băutură și chefuri, deși probabil că și acestea și-au avut locul lor. Acuza este clară, „a mâncat averea cu femeile desfrânate”. Vorbim de curvie, de imoralitate crasă, de un stil de viață cu totul și cu totul diferit de orice trăise înainte.

Lucrurile iau o întorsătură neașteptată când o criză îl pune în genunchi. Nu pe genunchi, nu încă. Doar în genunchi. Stă scris că „a venit o foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă”. Ca orice criză, și aceasta vine „după ce [el] a cheltuit totul”. Nu putea să apară atunci când totul mergea bine? Iar el, ca un tânăr ambițios, să facă două piruete, o investiție cu cap, și apoi să plutească lin pe deasupra valurilor crizei, trăind din venituri pasive?

Dream on…

Realitatea este că „după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă.” Prima opțiune nu este aceea de a fugi, de a se dezlipi, ci de a se lipi… Sună un pic ciudat. Biblia spune că „s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia” (i-o fi arătat milă?) Dezlipit de familie, eroul nostru s-a lipit de străini. Lipitura e artificială, căci străinul l-a trimis pe câmp, să-i păzească porcii. Evident, aceasta a fost o soluție absolut jenantă pentru un evreu – să îngrijești de porci, de porcii unui păgân. Dar, ținând cont în ce anturaje de învârtise până atunci, porcăria asta nu era ceva strigător la ceruri. (Încă îi dăm credit, ar fi putut să meargă la furat, să se apuce de tâlhării…)

Punctul de maximă tensiune este însă unul de reflecție.

Nu are un vis, nu pune un semn, nu i se întâmplă nimic extraordinar. În monotonia și lipsa de orice țintă, de orice orizont, fiul gândește totuși: porcii au ce mânca, el nu; de porci are grijă el, dar de sine însuși… nimeni; porcii nu se îngrijesc de ziua de mâine, el nu știe dacă o mai apucă. Norma lui de hrană pare a fi sub cea a porcilor, căci Biblia spune că „mult ar fi dorit să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni.”

Nu știm câte zile sau săptămâni a petrecut în mocirla aceea, până când a avut momentul zero – s-a săturat să nu se sature. Undeva are o străfulgerare pe care Biblia o numește „și-a venit în fire”. „I-a venit mintea la cap”, ar fi zis împăratul Nebucadnețar (Daniel 4:34, 36). Înțelegem că până atunci s-a păcălit, a negat realitatea, a vrut să trăiască într-o lume imaginară, virtuală, unde să nu fie supus constrângerilor. Iar la un moment dat se trezește (se recunoaște) într-o înfundătură, fără nicio scăpare.

Atunci și acolo ia marea hotărâre.

Se va întoarce.

Ce l-a făcut să se întoarcă?

Nu caut să sap în ceea ce l-a împins, ci ceea ce l-a atras. Care-i diferența? Putem spune că l-a împins foamea. L-a împins starea deznădăjduită în care se afla. L-a împins lipsa oricărui orizont pozitiv.

Mai interesant este însă ce l-a atras? Ce magnet a fost acolo?

Am trei linii directoare: amintirile, valorile și relațiile. Practic a fost o redescoperire a tuturor lucrurilor bune din casa tatălui său.

Să începem cu începutul.

Amintirile

Primele cuvinte pe care le gândește sunt legate de ceea ce a lăsat în urmă, de viața de la ferma părinților săi. „Câți argați?” Hm, și el este acum unul.

Câți argați? Clar, mulți. Bătrânul avea o gospodărie, poate o fermă, de ce nu o moșie.

Mulți argați. Și el este unul. Și e singur.

Argați ai cui? Ai tatălui. El este al unui păgân.

Nu am uitat că tânărul plecase imediat și departe? Voia să uite. Acum amintirile îl atrag. Nu mai sunt acre, nu mai sunt coșmaruri, ci vede cu alți ochi. Amintirile pe care le are sunt de belșug, de suficientă pâine. Foametea este ceva inimaginabil în curtea părintelui său. În alte cuvinte, ce gândește și ce-și aduce aminte fiul este un sincer „Era bine la tata…”

(Fac o paranteză aici: Niciun fiu risipitor nu pleacă decât dintr-un belșug. Chiar dacă tu ca părinte crezi că n-ai făcut ce trebuia, că ai greșit nedând sau nefăcând cutare lucru. Poate nu ai greșit cu nimic. Poate nu ai greșit cât de mult crezi…)

Amintirile îi dau speranță fiului, îl ajută să-și creeze un orizont de așteptare pozitiv. Știe că există o clară posibilitate de a fi și altfel. El a trăit belșugul la fel de autentic pe cât trăiește acum foametea. Amintirile au darul acesta de a atrage.

Dar este mai mult decât atât.

Valorile

Fiul gândește: „Tatăl meu are argați care nu mor de foame.” Este o dovadă a unei gospodăriri înțelepte, a unui stil de viață echilibrat, în ultimă instanță a binecuvântării primite de la Dumnezeu.

Ce valori sunt în casa tatălui său? Dragoste. Integritate. Slujire. Pace. Compasiune. Respect. Ordine. Echilibru. Leadership spiritual. Cu ceva vreme în urmă i se părea că e strictețe, amărăciune, armată, reguli, tensiune, nedreptate, clar… nedreptate.

Dacă argații au belșug de pâine, cum ar avea fiii? (Dar nu îndrăznește până acolo.)

Amintirile sunt nu doar un vis, o casă frumoasă cu flori în grădină. Acum vede temelia clădită de părinții săi, știe că tot ceea ce era acolo era fundamentat pe niște valori. Și acestea îl atrag.

Recapitulez: Amintirile sunt plăcute, mângâietoare. Valorile sunt certe, puncte de reper inconfundabile.

Și mai este încă ceva.

Subscribe now

Relațiile

Dincolo de orice plan („mă voi scula și mă voi duce”), dincolo de orice calcul făcut („fă-mă ca pe unul dintre argați”), fiul are în minte o întâlnire. Nu cu argații, nu cu fratele, nu pe ușa din dos. Ci frontală, cu tatăl. „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu și-i voi zice: Tată…”

Până atunci „tatăl” probabil fusese babacul, ăl bătrân, tataie. Sau, boierul, mister Știe-tot (The-Smart-One). Țineți minte că și-a cerut partea de avere și a plecat? Era ca și cum i-ar fi zis părintelui… „auzi, știi ceva, ești cu un picior în groapă. Ai un fiu, cel mare, care-ți va purta de grijă și ție și gospodăriei. Eu plec. Hai, împarte averea cât mai repede.”

Întâlnirea de acum este decisivă. E cu… el. Cu acela! Iar primul cuvânt pe care-l va zice este „tată”. (Mamele își vor imagina, de asemenea, cuvântul „mamă”.)

Cred că relația aceasta este indestructibilă, este de la Dumnezeu. Ne pare nouă că s-au distanțat, că nu ne mai văd cu ochi buni, că s-au apropiat („lipit”) parcă mai mult de alții, etc. Dar este o vorbă din popor, „ce intră cu laptele mai iese cu duhul”.

Nicio criză nu va frânge relația între părinți și copii. Rămasă gravidă, fata aia tot e primită. Fugit de acasă, golanul tot e primit. Bătută de soț, părinții tot își vor primi fata acasă cu brațele deschise. Da, chiar dacă s-a măritat împotriva voinței lor.

Cum arată un fiu sau o fiică risipitoare?

Cel din pildă are minime grosolane: vrea banii când părinții încă trăiesc, se duce la curve, sparge toți banii, ajunge vai de mama lui, chiar la porci. O mai fi făcut el și altele, dar nu citim că a furat, n-a dat în cap la oameni, nu s-a închinat la idoli…

Fiul risipitor poate fi cel ce vrea să facă altceva decât cred părinții că ar fi mai bine. Un stil de viață fără stil… trăit nesănătos, lenevie, dependențe, lipsă de orizont. O altă meserie decât ar crede tata. O altă facultate decât ar vrea mama (sau niciuna). Însurat cu altcineva decât ar vrea părinții. Fugit de acasă. Plecat din țară. Un om care nu mai crede ce cred părinții. Care poate și-a schimbat religia. Sau sexul. Sau cine mai știe…

Magnetul

Cred că ceea ce l-a atras pe fiul risipitor este o întreită putere: amintirile, valorile și relațiile. Las bucuria de a reciti pilda în cheia aceasta. Și accentuez faptul că gândurile acestea nu sunt o forțare a lucrurilor. Dacă privim (pe fugă) la fratele mai mare: îmbufnat cum îl știm („întărâtat de mânie”), îl înfruntă pe tatăl său, aceleași trei dimensiuni se regăsesc clar, mai clar ca niciodată.

• Amintirile: „Eu îți slujesc ca un rob de atâția ani… și niciodată… și niciodată…”

• Valorile: „Nu ți-am călcat porunca. […] Nu mi-ai dat.”

• Relațiile: „Când a venit acest fiu al tău…” (că eu nu sunt fiu, sunt rob.)

Frumusețea este când tatăl îi răspunde pe aceleași coordonate.

• Amintirile: „Tu întotdeauna ești cu mine.”

• Valorile: „Tot ce am eu este al tău.”

• Relațiile: „Fiule… Acest frate al tău” (nu doar „acest fiu al meu”).

A-Ve-Re (concluzie)

Toată pilda are în centrul ei o avere. Ceva ce tatăl are și împarte. Ceva ce fiul cel mic risipește în lumea largă. Ceva ce fiul cel mare e incapabil să-și însușească, deși e acolo, la prima mână. Vorbim de o avere dincolo de cea materială, de averea familiei – a amintirilor, a valorilor, a relațiilor. O avere regăsită, completată, înmulțită. Reîmpărțită. Reînmulțită.

A – amintiri. Avem chemarea de a construi amintiri frumoase. Copiii noștri își vor aduce aminte de ele. Când? Când lumea le va fi urâtă, și orizontul negru, și neîmplinirile îi vor presa. Uitarea, dacă am personifica-o, stă mereu cu sufletul la gură, pentru că Amintirea, o singură amintire frumoasă poate schimba totul.

V – valori. Avem misiunea de a trăi o viață bazată pe valori. Își vor aduce rodul lor. Departe de fățărnicii, de fariseime, de formalism, copiii noștri trebuie să știe că tata a fost om integru, mama a fost femeie cinstită, să știe că la noi în casă a fost respect, că am crescut într-un cadru normal.

R – relații. Chiar dacă ei pleacă, noi avem obligația de a rămâne. Și obligația de a rămâne tata, mama. Obligația de a trăi mai departe valorile, de a confirma amintirile, de a valida relațiile. De a rămâne cu mâna streașină la ochi, spre întoarcerea fiului sau a fiicei.

Dumnezeu știe cel mai bine prin ce trece fiecare, pentru că El Însuși a trecut pe aici.

Florin B., dă-ne pe scurt câteva repere despre carte! Cine sunt autorii? Despre ce e cartea? La ce să se aștepte cititorii, fie ei liceeni, fie părinți sau profesori?

Proiectul a fost realizat în viteză de Speedy Gonzales și a devenit posibil cu o mână de prieteni și colegi care au zis: „Mă bag și eu!” Trei dintre ei sunt emausiți, tovarășii mei pe „Drumul spre Emaus” – Cristinel Sava, Florin Matei și Christian Sălcianu. Unii au colaborat cu noi în urmă cu doi ani, în proiectul cu interviuri despre cărțile Bibliei – mă gândesc la Ioana Dumitrescu, Claudiu Mititica, Adrian Neagu și Radu Anastase. Iar acestora li s-au adăugat în proiectul pentru liceeni Andreia Albu, Andrei Lakatoș, Iulia și Delia Drăghici, Alina Kartman, Geanina Constantin, Mioara Mihai, Andreea Irimia și Filip Popovici. Nu e loc aici să spun câte ceva despre fiecare, dar trebuie menționat totuși că sunt oameni cu experiențe de viață și profesionale fantastice. Unii dintre ei au ani de zile de interacțiuni cu elevii de gimnaziu, liceenii sau studenții, din poziția de profesori, și, cu siguranță, toți sunt nu doar calificați să scrie pentru aceste segmente de vârstă, ci și doritori să ajute generațiile care vin din urmă. Fără ei, Viitorul tău este acum ar fi rămas doar o idee; le rămân îndatorat că au oferit din timpul și experiența lor.

Altminteri, așa, pe scurt, cartea include 17 capitole, fiecare capitol fiind despre un subiect distinct. S-a scris despre importanța relațiilor și nevoia de integrare în grup (astea-s lucruri care contează enorm în anii de liceu), despre importanța alegerilor în această etapă a vieții (unele dintre alegerile făcute acum îi vor așeza pe liceeni pe o traiectorie de decenii întregi și tocmai despre acest acum este vorba în titlul cărții) și despre nevoia de educație continuă, despre căutarea excelenței în viață și despre rolul pe care cărțile și cititul îl au în devenirea și maturizarea liceenilor. Două subiecte fierbinți atinse în carte sunt relațiile sexuale (Radu a zis câteva lucruri esențiale despre pornografie) și bullyingul (credeți-mă, arde și subiectul ăsta). Gestionarea emoțiilor și a eșecurilor, riscurile implicate de valul necontrolat și atât de seducător al dezvoltării personale, importanța implicării în proiecte de voluntariat, folosirea și dezvoltarea talentelor cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, învățarea de limbi străine, recunoașterea și punerea creativității în slujba unor idealuri înalte – iată ce listă bogată și interesantă de teme care, în măsuri diferite, au de-a face cu viața liceenilor.

Desigur, nu lipsește nici componenta spirituală, deoarece am convingerea că toate cele de mai sus pot fi puse în echilibru printr-o bună legătură verticală cu Tatăl nostru ceresc.

Viitorul tau este acum (mostră)

929KB ∙ PDF file

Download

Download

Și aș mai adăuga un detaliu pentru ca perspectiva asupra cărții să fie completă. La finalul volumului Viitorul tău este acum e adăugată o listă de cărți recomandate de autori. Sunt peste 85 de titluri propuse spre citit! Liceenii – și nu numai ei – au de unde să aleagă.

Cristinel, tu ai scris despre importanța educației constante. Practic, le dai liceenilor o „veste proastă”: școala nu se termină niciodată. De ce e important lucrul acesta?

Vestea nu e chiar atât de proastă: școala se termină. Învățarea însă nu. Când eram ca ei, credeam că, atunci când o să termin școala, ajung deștept și gata, mă opresc. Și m-am dus până când școala s-a terminat: până la doctorat.

Și când s-a terminat școala, mi-am dat seama câte sunt de învățat în lumea asta și câte lucruri nu știu.

Am învățat din cărțile pe care le-am citit sau pe care le-am lucrat ca redactor, de la oameni care mi-au fost mentori, de la copiii mei, din interacțiunile cu prieteni de alte confesiuni – toate aceste experiențe de învățare m-au format, m-au făcut să-mi temperez avânturile nepotrivite și m-au ținut pe calea de mijloc a echilibrului și a empatiei față de ceilalți.

De aceea e importantă învățarea continuă: pentru o permanentă modelare a sinelui în contact cu realitatea multifațetată a celorlalți și pentru o înțelegere tot mai nuanțată și mai fermecătoare a lumii în care trăiești.

Florin, ne-ai oferit o abordare critică a unui fenomen popular – dezvoltarea personală. Într-o lume plină de tot felul de guru și sensei, de influenceri urmăriți de mii și milioane de fani, unde vezi tu punctul de echilibru?

Dorința de a deveni mai buni și de a ne ridica la înălțimea așteptărilor celor din jur – iar adolescenții resimt acut presiunea asta, de a fi la înălțime, de a confirma, de a bifa realizări – creează în noi o nevoie care poate fi exploatată de diverși influenceri prin tot felul de cârlige. Cred că marele pericol este riscul de a ne lăsa târâți de o iluzie care își are rădăcinile în idolatrizarea sinelui.

Subscribe now

Deschiderea spre adevăr și spre Dumnezeu ne poate feri de capcana prăbușirii într-o atot-și-autosuficiență care distorsionează înțelegerea realității.

De aceea, zic eu, adevărata dezvoltare personală are loc când îți accepți limitele, când îți înțelegi potențialul în raport cu Dumnezeu și când realitatea ta capătă un sens divino-uman.

Liceenii caută repere și e important să li se atragă atenția că nu toți influencerii fac miere și că dezvoltarea personală autentică există doar în relație strânsă cu Isus.

Christi, ai scris despre credință și Biblie ca ingrediente necesare în viața liceenilor. Ce fel de Dumnezeu caută liceenii de azi, față de liceenii care eram noi cândva? Care ar trebui să fie locul lor în biserica de azi?

Tinerii caută tipi și tipe ca ei. Nu cred că e ceva de negociat aici, și nici vreo noutate. În schimb, religia (biserica) le prezintă pe un Cineva bătrân, distant, autoritar, pe un tron înalt, cam ca un Zeus. Nimic mai departe de adevăr… Avem deci o uriașă prăpastie între ce așteaptă tinerii și ce li se oferă – papi bătrâni, patriarhi cu bărbi lungi, lideri de biserică cu mandate în serie.

Să nu uităm că Isus a fost trimis pe când avea aproape 30 de ani (Luca 3:23). Câți I-ar fi dat azi un proiect pe mână?

L-am descoperit pe Dumnezeu stând mereu după colț. Nu cu bâta, să-mi rupă picioarele, pentru că iar am dat-o în bară. Ci zâmbitor, încrezător, așteptându-mă. Ca să-mi deschidă drumul pe care nu l-aș fi văzut înainte.

Unde să fie tinerii în biserică? Întrebarea asta-mi vine ca un spin… I-aș vrea lângă Biblie și lângă Dumnezeu. Nu la biserică neapărat, nu în clădire, ci în acțiunile ei; nu „la instructori”, ci în programe pentru lumea largă; nu la amvon, nu în funcții, nu în comitete. Ci lângă aproapele lor, reflectându-L pe Dumnezeu. Iar dacă cineva zice, natanaelistic: „Poate ieși ceva bun din generația aceasta?” (Ioan 1:46), nu pot zice decât filipian: „Vino și vezi!”

I-aș vrea pe drumul lor spre Emaus.

Cartea pe care ți-o recomandăm nu este un manual în care alții, niște adulți „expirați”, îți spun ce să faci, ci o simplă invitație la dialog între generații și la reflecție personală. Cu umor, unii, cu seriozitate, alții, cu drag, toți, autorii volumului Viitorul tău este acum s-au raliat acestui proiect motivați de unul și același scop: să deschidă subiecte importante pentru cei de vârsta ta și să te pună pe gânduri. Vei vedea că unii „au dat din casă”, povestind onest despre experiențele lor, ba chiar și despre greșeli din care au avut de învățat. Însă, în final, cartea nu este atât de mult despre how to, cât mai degrabă despre conștientizare. Viitorul tău a început deja și se va contura asemenea unei hărți pe care, vrând-nevrând, mai mult sau mai puțin lucid, o desenezi tu însuți, pas cu pas, prin alegeri și fapte.

Share

Lansarea cărții Viitorul tău este acum va avea loc la Liceul Teologic Adventist „Ștefan Demetrescu” din București (Bulevardul Metalurgiei 89). Evenimentul se va desfășura în data de 24 mai a.c., de la ora 17, în prezența editorului și a unora dintre autorii cărții.

Drumul spre Emaus
© 2022–2025

Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian Sălcianu.

Contact:
info@drumulspreemaus.ro sau pe Facebook.

Cugetând la întâmplarea aceasta, mi s-au deschis noi porți ale gândului. Drumul spre Emaus e frumos – un drum pe care ești înțeles, hrănit și iubit. Un drum pe care ești doar beneficiar.

Însă mai frumos decât drumul acesta este drumul dinspre Emaus.

Relatarea biblică ne spune că, după ce au realizat Cine fusese cu ei în tot acel timp, ucenicii au plecat chiar în ceasul acela. Se așezaseră la masă după o săptămână grea și după o călătorie lungă, dar, acum, fiindcă Îl întâlniseră pe Isus, nu le mai era foame, iar oboseala lor dispăruse.

Chiar în ceasul acela, bucuria a luat locul tuturor umbrelor și, cu toate că se înnoptase, în inimile lor era belșug de lumină.

Nici măcar nu au stat să-și tragă sufletul după atâta drum. Nu mai era nevoie de „pregătire” (cum ne tot „pregătim” noi, adventiștii). Cei doi ucenici erau gata să le spună tuturor, cu orice preț, despre minunea pe care o găsiseră.

Drumul spre Emaus și drumul dinspre Emaus sunt egale ca distanță. Și totuși, cel de-al doilea a fost parcurs mult mai repede, mijlocul de locomoție nemaifiind niște picioare obosite, ci inima arzătoare din pieptul fiecăruia.

Drumul spre Emaus începe cu o dezamăgire. Este o cale de cunoaștere. Pe acest tip de drum ai nevoie să ți se poarte de grijă, să fii ajutat.

Drumul dinspre Emaus, deși identic, e atât de diferit în substanță și esență spirituală. E un drum al bucuriei depline. Pe drumul acesta nu mai ești slujit, ci devii tu însuți slujitor. Nu te mai interesează propriile răni. Ai găsit ceva mult mai mare și mai important decât orice durere și nu mai poți rămâne ca înainte.

Privesc la mine și îmi dau seama că, de prea multe ori, mă aflu doar pe drumul spre Emaus. Nu știu cum de El mai are răbdare cu mine, cu felul în care viața mea se învârte doar în jurul problemelor mele.

Sunt atâția rămași în noapte în Ierusalim, atâția care nu știu că Domnul a înviat, iar eu continui să vreau să rămân cu El în locul meu cald și liniștit, la masa mea confortabilă.

Și încă un lucru… Isus trecuse printr-o experiență unică. Murise în chinuri groaznice, Se odihnise doar două nopți de lupta teribilă pe care o dusese, înviase și Se înfățișase înaintea Tatălui pentru a primi confirmarea că sacrificiul Său fusese suficient. Iar acum, când poate ar fi fost mai comod să meargă la ucenicii care Îl așteptau și să Se lase servit, cu mâinile și picioarele încă străpunse, a străbătut pe jos treisprezece kilometri, alături de doi ucenici dezamăgiți, căutând să le redea speranța. Sunt uimită! Ce poți să mai oferi după ce Ți-ai dat chiar viața?

Isus ne arată că faptul de a oferi nu are limite, pentru că a oferi este din Dumnezeu.

Cei doi ucenici au plecat chiar în ceasul acela. Atunci când te întâlnești cu Hristos, nu mai există vreo altă opțiune decât să fii cum este El.

Merg la cuvintele Domnului Hristos, din evanghelii (deci, nu din Fapte, epistole sau Apocalipsa) și găsesc multe fațete ale conceptului de misiune. Hai să vezi câteva!

1. Asemănarea misiunii cu un ogor. Ți-aduci aminte de texte precum: „Eu vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriș” (Ioan 4:35). Mai cunoscut, probabil, Luca 10:2 – „Şi le-a zis: «Mare este secerișul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său.»”

2. Paralele cu prieteni necuvântători, animalele. „Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii” (Matei 10:16). Nu uităm chemarea către Petru și tovarășii lui, „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4:19 – sufletele oamenilor văzute ca „pești”), nici apelul final, către același prim-apostol: „Paște oile Mele” (Ioan 21:17).

3. Predicarea articulată. „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor” (Matei 24:14). Avem impresia că marii evangheliști ai lumii vor îndeplini misiunea – ei și miliardele de cărți și broșuri, transmisiunile prin satelit, Internetul, aplicațiile, poate chiar inteligența artificială. Dimpotrivă, Isus spune că noi, fiecare, vom da/fi mărturie (omul e mesajul): „Vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, vă vor da pe mâna sinagogilor, vă vor arunca în temniţe, vă vor târî înaintea împăraţilor şi înaintea dregătorilor din pricina Numelui Meu. Aceste lucruri vi se vor întâmpla ca să fiți mărturie” (Luca 21:12,13). Iar mesajul de la om la om este subliniat de Isus și aici: „Mă rog nu numai pentru ei [apostolii], ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17:20).

4. O acțiune de amploare mondială. „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15). Făptură de altă rasă, altă cultură, cu alte obiceiuri, provenind din alte majorități sau minorități. „Trebuie ca Evanghelia să fie propovăduită tuturor neamurilor” (Marcu 13:10).

5. Mulți sau puțini? „Cineva I-a zis [lui Isus]: «Doamne, oare puțini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?» El le-a răspuns: «Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea»” (Luca 13:23,24). Că este unul sau că sunt mai mulți, „vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte” (Luca 15:10). „Atunci va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului” (Marcu 13:27).

6. Pe urmele lui Isus, prin puterea Duhului Sfânt. La nivel individual, lui Petru, Domnul i-a spus: „Vino [nu du-te] după Mine!” (Ioan 21:19,22). Apostolilor, în camera de sus, le-a dat sfatul și promisiunea: „voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu, dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49).

Am prezentat nu mai puțin de 15 texte biblice clare, despre misiune, din cuvintele Domnului Hristos. Oare am nimerit textul la care te-ai gândit? M-aș bucura să cred că da.

Dar, dacă ai avut în minte Matei 28…, atunci nu, nu este aici. Special nu l-am adăugat listei. De ce? M-am săturat să văd acest text decupat (ca orice citat despre care credem că poate face minuni), scos în față de fiecare dată și, uneori, pus ca un ultimatum al sarcinii de serviciu, o patalama care să ne justifice atât știința textului, cât și acțiunile misionare prin care, iată, împlinim versetul ignorat de alte biserici.

Așadar, dacă cele 15 texte biblice de mai sus sunt în lista ta sub Matei 28, îți propun să revizuiești perspectiva despre misiune. Să ieși din cutia în care ne-am îndesat atâta vreme… Misiunea este mult mai nuanțată, mai bogată, mai împlinitoare. Hai să ți-o prezint cu alți ochi. Și, love me, hate me, încep cu Matei 28. Pentru că este un text extraodinar!

„Marea trimitere” în Evanghelia după Matei

Întrucât ești un cunoscător al Bibliei, te invit să o deschizi la locul știut al misiunii, Matei 28. Când citești textul, încearcă să vezi un fir roșu al cuvintelor evidențiate:

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei și le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului, și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28:18-20).

Cu siguranță vei vedea ideea de autoritate (putere) peste spațiu, peste timp, peste oameni și teoriile lor. Acesta este, de fapt, un cuvânt-cheie al Evangheliei după Matei. Poți verifica singur atât în ceea ce privește concluzia oamenilor după Predica de pe Munte („El îi învăţa ca unul care avea putere” – 7:29) sau după o minune (9:8), cât și în propriile Sale cuvinte. El are puterea de a ierta păcatele (9:6). Venirea Sa pe norii cerului va fi una cu putere (24:30) etc.

Te invit să citim acum același pasaj – dar subliniind alte cuvinte – și să vezi un alt fir roșu:

„Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului, și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28:18-20).

Sunt cuvinte-cheie pentru misiunea noastră: toate verbe, implicând acțiune, par a trasa un parcurs de evanghelizare. Ca adventiști, ne regăsim foarte ușor în acest cadru de lucru: ai poruncile și ideea de păzire a lor, ai conceptul de studiu biblic, de a face ucenici și de a-i boteza, de a merge până la capetele pământului…

Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt-cheie pentru „Marea trimitere” din Matei, acesta ar fi Autoritate (putere). În baza acestui text ești împuternicit; ai aici o strategie pentru prezentarea adevărului.

Dar dacă te-aș întreba acum, știi să-mi spui cum arată Marea trimitere în Evanghelia după Marcu? I want chapter and verse! zicea un profesor, adică vreau să-mi dai referința exactă: capitol și verset. Pe de rost!

„Marea trimitere” în Evanghelia după Marcu

Știi cadrul! Suntem după învierea lui Isus, înainte de înălțarea la ceruri. Cândva, în perioada acelor 40 de zile, le-a dat ucenicilor Săi ceea ce numim „Marea trimitere”. Probabil a fost repetată și nuanțată în diferite moduri. Așadar, în Marcu o regăsim în capitolul 16, versetele 15 și 16. Textul e aproape știut, că seamănă foarte mult cu cel din Matei:

Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit.”

Ceea ce avem de făcut este să continuăm lectura, pentru că versetele următoare sunt parte integrantă a „marii trimiteri”. Ni se indică foarte clar, „iată semnele care vor însoți pe cei ce vor crede:”

„în Numele Meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână șerpi, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma, își vor pune mâinile peste bolnavi și bolnavii se vor însănătoși” (Marcu 16:17,18).

Vezi firul roșu de aici? Sunt toate semne care n-au de-a face cu o lecție de doctrine, cu o evanghelizare din Daniel și Apocalipsa sau cu vreun seminar de arheologie biblică. Nimic din toate acestea. Cuvântul-cheie pentru Evanghelia după Marcu este Impact (altcineva ar zice șoc, cutremur, zguduire). După ce Isus trece printr-un loc, există clar un before and after. Dau câteva exemple:

• Când Isus l-a vindecat pe slăbănogul coborât prin acoperișul casei, „toți au rămas uimiți și slăveau pe Dumnezeu și ziceau: «Niciodată n-am văzut așa ceva!»” (Marcu 2:12). În Matei era despre „putere”; aici este un impact inegalabil.

• La vindecarea unui surdomut, reacția oamenilor este clară: „erau uimiți peste măsură de mult și ziceau: «Toate le face de minune»” (7:37). Iată că se poate face și altfel evanghelizarea!

Oare am comparat vreodată cele două versiuni, Matei și Marcu? Întreb pentru că se pare că ne suprapunem extraordinar de bine pe modelul din Matei, dar suntem foarte departe de cel din Marcu. „Semne”? Suntem experți în semnele timpului, spre exemplu, dar departe de noi vreo manifestare supranaturală… Hai să întreb altfel! Dacă versiunea din Matei – cea cu studii biblice, porunci, botez etc. – se pliază perfect pe ceea ce credem noi că este procesul de a face ucenici, când citim în Marcu, care se potrivește mai bine: o biserică adventistă sau una carismatică? E ceva ce pare plauzibil în Africa sau în Europa? E ceva din secolul XXI sau doar din vremea apostolică, cel mult medievală?

Cred că am înțepenit în modelul din Matei și ne ferim de cel din Marcu. Să ne mirăm atunci că Evanghelia după Marcu se încheie cu astfel de cuvinte?

„Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălțat la cer și a șezut la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei și întărea Cuvântul prin semnele care-l însoțeau” (16:19,20).

Vezi că predicarea Cuvântului nu este lipsită de semne! Ba, mai mult, acestea întăresc predicarea. Merită să avem o perspectivă mai largă, în care modelul din Matei și cel din Marcu să fie integrate.

Nu, nu vreau să spun că trebuie să fii un superman. Ci să acceptăm cu toții că există daruri spirituale: eu mă pliez bine pe modelul din Matei (studii biblice, discuții, argumente, teorie și logică). Dar cineva cu daruri spirituale din zona relaționării cu oamenii se va regăsi mult mai ușor în modelul din Marcu. Și nu vorbesc acum despre exorcizare, otrăviri, șerpi… Pot să întreb altfel: știi să vorbești o limbă nouă, alta decât a ta? Spre exemplu, limba unei persoane care trece printr-un divorț? Știi să mângâi pe cineva care așteaptă un diagnostic sumbru? Poți să te apropii de cei care trăiesc la o margine a societății, chinuiți de vicii, de sărăcie, de nevoi de bază neîmplinite? Dacă da, atunci ești pe modelul lui Marcu.

Dacă Matei ne aduce evanghelizarea, concertul, seminarul public, cred că Marcu este ceea facem prin acțiunea din comunitate, din societate, mai degrabă ADRA sau orice ONG prin care ne apropiem de oameni cu adevărat, înainte de (sau fără) a deschide o discuție despre religie. Dacă în Matei aveam Autoritate (o strategie de prezentare a adevărului), în Marcu avem Impact – conștientizarea nevoilor oamenilor, un răspuns pentru împlinirea lor (vindecarea). Iar acestea vor fi văzute de oameni ca „semne”. Abia atunci te vor întreba „care e secretul?”. Și atunci ai ocazie de mărturie, spre slava lui Dumnezeu.

Acum știi deja ce urmează…

„Marea trimitere” în Evanghelia după Luca

Unde găsim „Marea trimitere” în Luca? Deschidem la ultimul capitol al cărții și ajungem în camera de sus, când Isus, după ce „le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile”, le-a zis ucenicilor:

„«Așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze a treia zi dintre cei morți. Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteți martori ai acestor lucruri. Și iată că voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu, dar rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus»” (Luca 24:45-49).

Cuvintele-cheie n-au de-a face nici cu doctrine, nici cu șerpi și exorcizări. Aici totul se încheagă în jurul nevoii de bază a omului: conștientizarea stării de păcat și eliberarea prin iertarea păcatelor. Iar cei prin care Domnul lucrează sunt pur și simplu „martori”, nu vraci, nu hristoși, nu profeți, nu doctori în teologie…

„Marea trimitere” din Luca – pocăința și iertarea păcatelor – nu e o invenție târzie, nici forțare a lucrurilor, nici vreo descoperire întâmplătoare. Preotul Zaharia, încă de la începutul cărții, profetizând despre misiunea fiului său, Ioan Botezătorul, spunea:

„Și tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui și să dai poporului Său cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui; datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălțime, ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul și în umbra morții și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!” (Luca 1:76-79).

Cine face misiune pe versiunea din Luca? Nu poți insista ani la rând să distribui o carte, o singură carte, fie ea și Tragedia veacurilor, și să aștepți roade extraordinare. Nu le poți da sendvișuri săracilor lună de lună sau să faci acțiuni umanitare la nesfârșit fără să realizezi (tu sau beneficiarii serviciilor tale) că nevoile sunt mult mai profunde decât o haină, un bănuț sau eliberarea dintr-un necaz… Când omul din fața ta vede în tine un „martor” al lui Hristos, unul care a trecut cu adevărat prin ceea ce povestește, misiunea devine cu totul alta, autentică, mai implicată, mai transformatoare (atât a misionarului, cât și a celui evanghelizat).

Luca își începe evanghelia cu recunoașterea faptului că ceea ce el însuși scrie nu este doar o revelație într-un moment de răpire, ci un raport alcătuit pe baza mărturiilor așa cum „le-au încredințat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început” (1:2). Martorul are o putere incontestabilă.

Ah, să nu uit! Între cele mai cunoscute parabole din tolba Domnului Hristos sunt cea a oii pierdute, cea a bănuțului pierdut și cea a fiului risipitor… Ideea pildelor este clară, „vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește” (15:10).

Marea trimitere, după Luca, nu este despre texte cu care să închizi gura cuiva, nici despre minuni care să-i lase cu gura căscată, ci despre o discuție pe o bancă din parc, o tabără cu o drumeție prin pădure, un dialog care poate avea loc târziu, în noapte… Este despre deschiderea sufletului înaintea Celui ce-l citește cel mai bine.

Cuvântul-cheie în Luca este Mărturie. Iar această Mărturie se face prin prezența mea și a ta, care îi reflectăm aproapelui altceva. Este despre pocăința care duce la o viață nouă.

„Marea trimitere” în Evanghelia după Ioan

Pasajul din Ioan se găsește în capitolul 20. În același context al camerei de sus,

„Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.»” (Ioan 20:21).

La prima vedere nu-ți pare a fi o Mare trimitere. Dar versetele următoare vorbesc despre puterea celor trimiși, Duhul Sfânt. Și despre schimbarea adusă în viața oamenilor, o combinație între Marcu și Luca, predicarea iertării păcatelor și credința (sau necredința) ascultătorilor. În plus, nu e prima oară când Isus o spune – S-a rugat, folosind aceleași cuvinte, în Ghetsimani, pe Muntele Măslinilor (vezi Ioan 17:18).

Ce îmi pare cu totul excepțional aici este formula „Cum M-a trimis… așa vă trimit”. Văd aici un model, spre a fi replicat. Dumnezeu-Tatăl a făcut misiune din dragoste (Ioan 3:16). Și observ reprezentativitate – cei din jur să-L vadă pe Dumnezeu în tine. Și continuitate – să simtă că le îndrepți atenția spre El, nu spre tine.

Mai mult decât orice, văd (și pun în cuvintele mele) o idee centrală:

Ai citit bine. Modul în care te-a chemat Dumnezeu este modelul cel mai bun pe care îl poți urma în viața ta de misiune. Nu cum zice pastorul, liderul de misiune, cartea sau predicatorul cutare… Ci cum te-a chemat Dumnezeu și cum ți-a confirmat asta de-a lungul timpului. Hai să dau câteva exemple:

• Eu am venit la credință prin citirea Bibliei, prin comparația de texte biblice, prin aprofundarea studiilor. Nu e nicio mirare deci că modul cel mai bun prin care îi atrag pe alții spre Dumnezeu este prin aceeași metodă. (Ghici de ce citești acum pe Drumul spre Emaus!) Modelul din Matei e ceea ce mă prinde pe mine. Prin el dau cel mai bun randament.

• Claudia, soția mea, a avut o altă călătorie, în care elementele centrale au fost socializarea, grupul de prieteni, părtășia. Nu e nicio surpriză: n-o vei vedea niciodată la un amvon, nici împărțind cărți, dar e mereu acolo unde cineva are nevoie de un ajutor, fie să primim în casă pe cineva fără acoperiș, fie să facem mâncare pentru nevoiași, fie să stea de vorbă cu o prietenă ce trece printr-un necaz.

Modelul din Ioan este Umblarea cu Dumnezeu. Când conștientizez modul în care m-a condus Dumnezeu, caut să merg mai departe, să scriu în continuare povestea aceasta. În mod natural, voi descoperi tot mai multe indicii pe care mi le dă Dumnezeu: când să vorbesc, cu cine să interacționez, ce am de spus etc. Practic, voi replica modelul prin care m-a chemat Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu a găsit cu cale să mă cheme printr-o manieră anume, acolo unde am fost cel mai deschis Lui, cel mai maleabil, cel mai bine poziționat pentru a face ceva mai bun din viața mea, atunci sunt sigur că acela e modelul prin care eu însumi voi aduce cel mai bun rod. Voi rezona ușor cu cei care trec prin aceleași experiențe, care întreprind aceeași călătorie, voi avea un ochi format pentru nevoile lor. În plus, fiecare astfel de interacțiune va fi o validare a propriei mele experiențe.

Patru exemple, câte unul pentru fiecare model

Îți dau patru exemple biblice acum, câte unul pentru fiecare dintre cele patru modele, ca să vezi cu ochii tăi.

• Când Filip îl evanghelizează pe famenul etiopian (Faptele apostolilor 8), merge pe modelul din Matei. Ia-ți timp de studiu și vei vedea acolo „du-te”, vei vedea citirea Scripturii, explicarea ei, întrebări și răspunsuri, iar în final, botezul și un ucenic câștigat pentru Hristos, care-L va propovădui pe alt meridian.

• Dacă vei analiza modelul prin care Isus l-a câștigat pe demonizatul din Gadara, vei recunoaște imediat „impactul” din Marcu (capitolul 5). Același „du-te” are acum alte valențe, „povestește tot ce ți-a făcut Domnul”. Isus nu-i acceptă apelul de a merge după El, ci îl trimite la ai lui, așa cum e. De ce? Pentru că este suficient. Omul este o minune în sine; toată lumea știe cât de periculos a fost before și oricine poate vedea cum este after. Restul este răspunsul la întrebarea „cum e posibil?” Și acesta este… Isus.

• Când Petru, Ioan și ceilalți apostoli predică poporului la Cincizecime, modelul este clar cel din Luca. Citind Faptele apostolilor (capitolul 2), vom regăsi cuvinte-cheie ca mărturie („noi toţi suntem martori ai Lui” – 2:32), pocăință, iertarea păcatelor, o viață nouă etc. La întrebarea crucială a gloatei – „Ce să facem?” –, răspunsul a fost deschis: „«Pocăiți-vă», le-a zis Petru, «și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, apoi, veți primi darul Sfântului Duh»” (2:38).

• Pe modelul din Ioan, femeia samariteană nu este vreo specialistă în misiune sau evanghelizare. Dar știe un lucru, știe cum a fost chemată! Când Isus a invitat-o la o relație mai apropiată cu Sine, i-a spus să-l aducă și pe tipul cu care trăia în concubinaj. Un păcătos, am zice noi. Dar Hristos își extinde harul peste ea și peste el. Peste mulți. Ca atare, femeia se duce și-l cheamă nu doar pe tip, ci și pe alții. Simte că e loc. Uimitor,

  „mulți samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: «Mi-a spus tot ce am făcut.» Când au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Și El a rămas acolo două zile. Mult mai mulți au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Și ziceau femeii: «Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înșine și știm că Acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.»” (4:39-42).

Care este misiunea mea?

Prima și cea mai importantă este să descopăr cum m-a chemat Dumnezeu. Dacă a fost printr-o minune (Marcu), atunci voi fi deschis la experiențe supranaturale, la minuni prin rugăciune, la ocazii prin care Domnul să Se arate Atotputernic peste toate slăbiciunile oamenilor. Dacă a fost printr-un text biblic, printr-o carte, o predică, un seminar… atunci aceasta (Matei) va fi metoda cea mai rodnică. Dacă ai avut parte de o trăire spirituală profundă (Luca), pe genunchi, de predare în fața Domnului (înainte de a ști despre Sabat, sau despre A Doua Venire, sau despre semnul fiarei etc.), atunci fii sigur/ă că așa te cheamă Domnul să îi chemi și tu pe alții.

În al doilea rând, umblă alături de Dumnezeu mai departe, așa cum te conduce El. Închei cu textul care-mi dă cea mai mare speranță (Ioan). E textul meu pentru misiune. Și al tău. În ultima rugăciune din Grădina Ghetsimani, Domnul Hristos nu S-a rugat doar pentru ucenici, ci și pentru generația următoare.

„Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17:20).

Aplicând rugăciunea lui Isus peste generații, căci vestirea Cuvântului a continuat, oral sau în scris, de-a lungul veacurilor, putem gândi că Isus S-a rugat și pentru cel prin care (stră)bunicul tău sau părinții tăi au primit adevărul credinței. Pentru un Luther, pentru un Cornilescu, pentru un necunoscut care s-a pus la dispoziția Lui. Așa a ajuns Cuvântul lui Dumnezeu la tine. Mai mult, Isus S-a rugat pentru noi, cei prin care Își crește împărăția și azi. Și, în aceeași rugăciune, Isus S-a rugat pentru cei la care urmează să ajungem, fiecare în felul lui.

Dacă cei din biserica ta vor zice: „Hai să distribuim cărți!”, iar darul tău e altul, mergi după darul tău. Dacă Dumnezeu te cheamă de martor, fii martor, nu predicator. Nu te forța, nu te frustra! Dacă darul tău este acela de a-i ajuta pe oameni, fără a le băga religia pe gât deodată cu ajutorul umanitar, atunci fă așa. Dumnezeu va purta de grijă mai departe.

Te invit să ieși din temnița misiunii, unde te-au înțepenit „profesioniștii”. Fiecare trage spuza pe turta lui, dându-ți aripi dacă faci misiunea cum crede el și inducându-ți sentimentul de vinovăție dacă faci altfel. Atunci când revezi misiunea, măcar prin cele 15 texte cu care am început acest articol, vei vedea că Dumnezeu te cheamă la mult mai mult decât a da un pliant sau o carte, un like/share sau un bănuț pentru nu știu ce proiect care va „răsturna” lumea…

Înțelegând „Marea trimitere” prin prisma tuturor celor patru evanghelii, descoperi cum te-a chemat El. Cu niște ani în urmă, atunci și acolo a avut loc cea mai mare misiune din univers, în ceea ce te privește. Prinzând ideea asta, vei fi eliberat. Și vei fi cel mai bun misionar pentru Cel ce îi cheamă pe toți, pe fiecare la vremea lui, în felul lui, creativ și surprinzător.

Drumul spre Emaus
© 2022–2024

Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian Sălcianu

Contact:
info@drumulspreemaus.ro sau pe Facebook

Între cele schițate sumar, redate în Scriptură fără prea multe explicații, mă gândesc la beția lui Noe (Geneza 9), pocăința Seforei (Exodul 4), nebunia lui David (1 Samuel 21; când doar făcea pe nebunul). Prin Noul Testament avem un tinerel care merge după Isus și rămâne în pielea goală (Marcu 14), întâlnim sfinți de calibru, un Pavel și Barnaba, care se ceartă la cuțite (Faptele apostolilor 15), sau un Pavel care le dorește dușmanilor nu doar tăierea împrejur, ci tăierea… de tot (castrarea), spre epuizarea oricărei șanse de a mai face urmași de aceeași teapă (Galateni 5:12).

Nu ai cum să nu te întrebi „de ce au fost scrise lucrurile astea?”.

Pentru că s-au întâmplat, vom spune. Da, și s-au întâmplat nenumărate altele. Pentru că sunt oameni, vom răspunde iar. Dar nu putea cronicarul să le treacă pur și simplu cu vederea? OK, au avut loc, sunt puse la dosar, au cazierul pătat, dar nu se putea evita înregistrarea lor pe paginile Scripturii? (Să o știe doar ei și Domnul.) Nu la cosmetizare mă refer, ci la omiterea cu totul. Până azi e greu să explici unui copil ce a făcut Noe (cel cu curcubeul) sau Lot (străbunic al lui David, prin Rut, moabita), sau Iona (și peștele).

Și la fel de greu e să explici omului mare cum de a zis David cunoscutul îndemn:

De ce e greu? Pentru că e în Psalmul 34. La versetul 8. Și acum, dacă citești antetul psalmului, vezi ironia.

Vom răspunde poate, ca Pavel, „aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră” (1 Corinteni 10:6, 11). Mă întorc la unul, chiar două din aceste momente jenante.

Să răsfoim Scriptura, și începem în drumul spre o casă celebră.

Camera de sus

Apostolii nu au știut unde va avea loc sărbătorirea ultimului Paște din viața Domnului Hristos. Iuda, în planul trădării sale, ticluit cu mai-marii religioși și potera de la templu, „căuta un prilej nimerit ca să dea pe Isus în mâinile lor, fără știrea norodului” (Luca 22:6). Dar Isus l-a ținut în șah mereu. Când le-a indicat celor doi ucenici-trimiși unde să meargă să pregătească Paștele, indiciile au fost ca în filme cu spioni. Degeaba a ciulit urechile Iuda, nici Petru și nici Ioan nu știau adresa. „Când veți intra în cetate, vă va ieși înainte un om, ducând un urcior cu apă; mergeți după el în casa în care va intra și spuneți stăpânului casei…” (Luca 22:10). Nimeni n-avea să știe la ce oră, la ce adresă.

Ce uimește e deci că stăpânul casei știa despre Isus. Prieten mai la distanță, poate cum era Nicodim sau Iosif din Arimateea, poate rudă cu vreunul din cercurile lui Isus (ții minte, 70 de ucenici), poate vreun vindecat discret, cum fusese Simon leprosul… Nu știm. Sigur este că era un om pregătit de slujire: avea „o odaie mare de sus, așternută gata” (22:12).

Puțini ar fi gata să ia la ei la masă 13 inși. În afară de vreun eveniment anume (nuntă, botez, aniversare sau pomană), rareori avem atâtea persoane la masă. În plus, să ai o cameră la etaj care să găzduiască 13 meseni, înseamnă că mai aveai alte camere la parter. Ce zic e că omul era bogat, credincios, discret. Nu-i știm numele. Dar știm că acea casă avea să devină cartierul general al creștinismului.

În 24 de ore de la Cina cea de taină, apostolii și femeile îndoliate erau cu toții zăvorâți în casă, căci „ușile locului unde erau adunați ucenicii erau încuiate de frica iudeilor” (Ioan 20:19). Învierea lui Isus din a treia zi avea să răstoarne cu totul istoria, Mântuitorul trecând dincolo de pietre de mormânt, sigilii romane, ziduri și lacăte. Și i-a eliberat de orice temere. Opt zile mai târziu, „ucenicii lui Isus erau iarăși în casă” (20:26), asistând la cucerirea ultimului necredincios, Toma. Timp de alte treizeci și ceva de zile Isus li se arată în diferite chipuri, la Marea Tiberiadei, pe drumul spre Emaus, ori mai departe, în Galileea (1 Corinteni 15:3-8).

Casa coborârii Duhului Sfânt

Sfătuiți să rămână în cetate până vor primi o „putere de sus” (Luca 24:49) — profeție cu privire la coborârea Duhului Sfânt, la Cincizecime —, ucenicii au continuat să se retragă în aceeași casă. Mai bine zis, „acasă”.

Dacă nu mă crezi, recitește Faptele apostolilor 1:13. Caută cuvântul acesta!

Cum de zice Luca „acasă”? Și nu e nicio greșeală, căci continuă, „s-au suit în odaia de sus, unde stăteau de obicei”. Versetul acesta trădează o familiaritate. Și a celor ce au fost acolo, și a celui ce scrie (Luca) sau a celui ce povestește cronicarului. Casa aceea devenise acasă pentru urmașii lui Isus.

Câteva zile mai târziu, „erau toți împreună în același loc” (2:1), iar coborârea Duhului Sfânt „a umplut toată casa unde ședeau ei” (2:2). Știm ce a urmat, o predicare excepțională a lui Petru, confirmată de un botez de mii de oameni, zile de vis când „Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți” (4:47).

Mai apoi, minunea de la poarta Frumoasă a templului — „o minune vădită, pe care n-o putem tăgădui”, ziceau dușmanii (4:16). Încă o predicare, de data asta soldată cu un arest și o serie de amenințări la adresa apostolilor. „După ce li s-a dat drumul, ei s-au dus la ai lor” (4:23). Probabil în aceeași casă, nu? Și, „după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunați” (4:31). Ca o paranteză, tot acolo a fost și locul unde Anania și Safira au sfârșit tragic (5:1-11), încercând să imite cu ipocrizie donația cinstită a lui Barnaba (4:36, 37).

Dar a cui era casa, totuși?

Trec anii și aflăm că împăratul Irod (altul decât irodul din vremea Domnului Isus), îl decapitase pe apostolul Iacov, iar acum se gândea să facă la fel și cu Petru, văzând că „lucrul acesta place iudeilor” (12:3).

Urmașii lui Hristos deja se numeau „adunare”, „biserică”, ba chiar primiseră denumirea de „creștini” (11:26). În timp ce „biserica nu înceta să înalțe rugăciuni pentru” apostolul Petru (12:5), un înger îl scoate pe acesta din temniță. Eliberat prin minune, „după ce și-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis și Marcu, unde erau adunați mulți laolaltă și se rugau” (12:12). Casa e mare, căci are loc pentru „mulți”, este spațiu de rugăciune, iar gospodăria e bogată (are curte, pridvor, slujitori). În plus, Petru e cunoscut slujnicei Roda, după glas.

Ce zic este că e foarte posibil ca acea casă să fi fost aceeași casă. „Acasă”. De ce ni se spune acum numele proprietăresei? Este tehnica lui Luca de a anunța un viitor personaj al cărții, un anume Ioan (fiul femeii). Ca să nu fie confundat cu alții, e numit și pe numele ebraic și pe cel grecesc. Îl vom ști de Ioan-Marcu. Probabil că tatăl (stăpânul, din vremea Domnului Hristos) este deja mort, Maria este acum conducătoarea casei, iar fiul este un viitor om de nădejde în lucrare.

Capitolul se încheie clar, cu un Barnaba și Saul (reține ordinea) care pleacă din Ierusalim în misiune, „luând cu ei pe Ioan, zis și Marcu” (12:25).

Ioan-Marcu

Ce rol avea tânărul? În următorul capitol aflăm că Barnaba și Saul vesteau cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor din Cipru. Barnaba era de-al locului, știindu-l din începutul cărții drept „un levit, de neam din Cipru” (4:36). Cei doi apostoli predicau și „aveau de slujitor pe Ioan” (13:5).

Experiența misionară este extraordinară, încheindu-se cu înfruntarea unui vrăjitor vestit, săvârșirea unei minuni de mare impact și convertirea dregătorului insulei (13:6-12), iar aceasta avea să fie doar una dintre experiențele de acest tip (vezi similar și în 28:1-9). În același capitol 13 Saul devine Pavel (vezi v. 9), iar ordinea numirii echipei devine „Pavel și Barnaba” (vezi v. 43, 50, 51 etc.).

Istoria călătoriilor misionare pe continent urmează să ia un nou avânt, Pavel deja creionase traseul, când „Ioan s-a despărțit de ei și s-a întors la Ierusalim” (13:13). Număr cu ghinion pentru el, căci Pavel nu-l va ierta prea curând pentru dezertarea neașteptată.

Să fi fost prea mult pentru tânărul Ioan? Probabil nu era pregătit de o așa viață de sacrificiu…

Cearta apostolilor

Oricât de buni prieteni au fost Pavel și Barnaba, oricât de mult îi datora Pavel lui Barnaba — care-l făcuse frecventabil ucenicilor (9:26, 27) și care-l lansase în misiunea către neamuri (11:24, 25) —, au ajuns la un punct de cotitură în colaborarea lor. Subiectul? Ai ghicit, Ioan zis și Marcu. Pavel avea un plan de acțiune bazat pe circuite misionare, căutând să viziteze din nou și să consolideze credința bisericilor întemeiate de curând.

„Barnaba voia să ia cu el și pe Ioan, numit Marcu, dar Pavel socotea că nu este bine să ia cu ei pe acela care îi părăsise din Pamfilia și nu-i însoțise în lucrarea lor. Neînțelegerea aceasta a fost destul de mare ca să-i facă să se despartă unul de altul. Barnaba a luat cu el pe Marcu și au plecat cu corabia la Cipru. Pavel și-a ales pe Sila și a plecat…” (15:37-40).

Cine să fi avut dreptate? Poate că amândoi. Și lucrul acesta stă scris pentru învățătura tuturor — vor fi și vremuri când gândim diferit, în aceeași echipă. Unul accentuează omul, în timp ce altul, proiectul. Pentru Barnaba a doua șansă este necesară, și-l ia pe Marcu înapoi acolo unde a avut prima experiență, în Cipru. Pentru Pavel seriozitatea lucrării este supremă, are nevoie de oameni de nădejde — cu unul ca Sila ajunge chiar în temniță (16:25). Pentru el, a-l avea pe Marcu în echipă este o vulnerabilitate.

Apropo, cam de aici relatarea din cartea Faptele apostolilor cunoaște o schimbare de macaz. Este făcută la persoana I plural: „După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înțelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia” (16:10).

Evanghelistul Luca este de acum între tovarășii lui Pavel.

După ani și ani

Pe când Pavel era întemnițat, și scria colosenilor, și-a încheiat epistola cu salutări din partea colaboratorilor lui:

„Aristarh, tovarășul meu de temniță, vă trimite sănătate, tot așa și Marcu, vărul lui Barnaba (cu privire la care ați primit porunci… dacă vine la voi, să-l primiți bine)” (4:10).

Pe englezește am zice… WHAAAAT?

Da, Marcu a revenit alături de Pavel, reabilitat total. Mai mult, este vărul lui Barnaba — aha, acum se leagă mai multe!

Orice ați știut, colosenilor, despre Marcu (că a dat înapoi, că a călcat strâmb, că s-a lepădat), vă rog să uitați. „Ați primit porunci!” Oare ce porunci? Să nu cumva să vă lipiți de el? Sau să-l primiți? Acum e clar, „dacă vine la voi să-l primiți bine.”

Apostolul continuă, lăudându-l și pe Iust, iar la final, vorbind despre toți cei trei tovarăși zice:

„Ei sunt din numărul celor tăiați împrejur, și singurii care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăția lui Dumnezeu, oameni care mi-au fost de mângâiere” (4:11).

Marcu, evreul, este acum un misionar internațional. Este între „singurii”… Și este un om care i-a fost „de mângâiere” lui Pavel. Oare cine a lucrat la caracterul lui Marcu, nu cumva Barnaba? Pe numele lui, Iosif, „numit de apostoli și Barnaba, adică, în tălmăcire, «Fiul Mângâierii»” (4:36).

Share

Între alții, convertiți dintre neamuri, Pavel enumeră și pe Epafras (din Colose), dar și pe Luca, „doctorul preaiubit” și pe Dima (4:12-14). Sunt nume de ținut minte pentru că, atunci când apostolul scrie lui Filimon, și face din nou un apel din temniță, enumeră tovarășii de lucru: Epafras (întemnițat și el), iar apoi o listă:

„Marcu, Aristarh, Dima, Luca, tovarășii mei de lucru” (Filimon 1:24).

Marcu deschide lista (da, înainte de Luca), iar Dima… hm. Deschid la 2 Timotei 4:10-12, unde Pavel dă un raport al misionarilor: Tit este în Dalmatia, Tihic e trimis la Efes, Crescens s-a dus în Galatia, iar Dima? „Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit și a plecat…”

Déjà vu!

„Numai Luca este cu mine” (4:11). Dar Marcu? Era activ în altă parte, în strânsă legătură cu credinciosul Timotei. Căci Pavel spune:

„Ia pe Marcu și adu-l cu tine, căci el îmi este de folos pentru slujbă” (4:11).

Un Marcu de calibrul lui Timotei? Un om „de folos pentru slujbă”? Ce transformare!

Fiul lui Petru

Istoria lui Marcu nu se termină aici. Aflat la Roma, pe care o numește simbolic „Babilon”, apostolul Petru scrie credincioșilor din Asia Mică:

„Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate. Tot așa și Marcu, fiul meu” (1 Petru 5:13).

Sigur, fiu spiritual. Dar nimeni altul nu e numit fiul lui Petru. Încă o dată, tânărul Ioan-Marcu este dovedit ca fiind transformat total, probabil chiar pe urmele unui Petru, cu suișurile și coborâșurile lui. Au lucrat împreună! Poate că Marcu i-a fost interpret, poate scrib, sigur slujitor.

Evanghelistul

Cine citește Evanghelia după Marcu nu poate să nu vadă că acolo e și mâna lui Petru. Anumite detalii ale cărții sunt uluitoare:

• tematice, accentul pus pe suferință — de care unul ca Petru se arătase uluit (vezi 8:32, 33; și de care Ioan-Marcu fugise);

• introspecții, detalii din sufletul apostolilor precum „erau tulburați și mergeau îngroziți” (10:11);

• accente explicite, „Petru i-a zis cu și mai multă tărie…” (14:31);

• detalii neimportante pentru firul acțiunii, și totuși trădând amintirea vie, măgărușul din 11:4 e legat „lângă o ușă, la cotitura drumului”;

• omisiuni, nu este numit cel ce a scos sabia în apărarea lui Isus (14:47; din Ioan 18:10 știm că a fost Petru);

• evidențieri excepționale, îngerul învierii anunță reabilitarea lui Petru: „Duceți-vă de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru…” (detaliu unicat, 16:7).

Probabil cea mai clară este întreaga serie a cheilor din lepădarea lui Petru, care arată că descrierea vine din partea martorului ocular: apostolul reține imaginea unei slujnice ce „s-a uitat țintă la el” (14:67), știe momentul-cheie când, după ultima lepădare „îndată a cântat cocoșul”. Iar ce urmează este incontestabil o mărturie personală: apostolul „și-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus…” și „gândindu-se la acest lucru a început să plângă” (v. 72).

Despuiatul

Oare când Marcu a scris toate lucrurile acestea (la dictarea lui Petru), și a confirmat că „atunci toți ucenicii L-au părăsit și au fugit” (14:50), nu s-a gândit și la el? Poate că da. Ar fi cea mai naturală explicație pentru versetele următoare:

„După El mergea un tânăr care n-avea pe trup decât o învelitoare de pânză de in. Au pus mâna pe el, dar el și-a lăsat învelitoarea și a fugit în pielea goală.” (Marcu 14:51, 52)

Cititorii vor recunoaște faptul că doar în evanghelia aceasta apare acest episod relativ bizar. Și că desfășurarea evenimentelor ar fi curs mai departe și fără acest insert — un detaliu despre un personaj anonim, venit din senin, plecat din scenă în mod absolut jenant, fără nimic care să-l facă vrednic de a fi evidențiat. Doar dacă, nu cumva, e o subtilă mărturie personală — „am fost și eu acolo”. Mai bine zis, „am fugit și eu de acolo”. Ca în mari opere de artă unde pictorul se adaugă între personaje, sau în mulțime (Raphael în Școala de la Atena, Michelangelo în Judecata de Apoi, și alții), putem specula că Marcu s-a semnat în felul acesta?

Oare în noaptea arestării lui Isus era și el pe acolo, poate sculat în toiul nopții și fugit după Isus în pijama? Oare aflat cu prietenii pe undeva, întors acasă târziu, și fugind apoi și el la vestea că musafirul a fost arestat? Oare gândindu-se la propria lui fugă de suferințe, căutând o viață tihnită, părăsindu-i pe marii apostoli ai începutului creștinismului în lume?

Oare regăsindu-se ca un Adam, gol, rușinat, ascuns în tufe?… Ca un Noe, aburit și rămas în pielea goală, ca un Lot, dezgolit de fete.

Un fugar, ca David, ca Ilie, ca Iona, ca apostolii.

Un risipitor, ca fiul.

Oricare ar fi răspunsul ales (căci aici nu e vreun răspuns greșit), cert este că Marcu, din băiatul de bani-gata, crescut în capitală, în casa martoră a unor mari evenimente ale credinței, un om cu relații la oamenii marcanți, căruia viața i-ar fi surâs… a devenit apoi slujitorul lui Petru, al lui Pavel, lucrând pentru împărăția lui Dumnezeu.

Mai mult, un slujitor al tuturor celor ce citesc azi Evanghelia. Căci, din ultimul venit, a ajuns primul — se pare că a lui a fost prima evanghelie. Nu întâmplător cuvântul-cheie al cărții pe care a scris-o este „îndată”.

Merită să citești Evanghelia după Marcu și în cheia aceasta!

Drumul spre Emaus
© 2022–2024

Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian Sălcianu

Contact:
info@drumulspreemaus.ro sau pe Facebook

Zăbovesc totuși, înainte de orice altceva, asupra câtorva gânduri publicate de Gabriel Liiceanu. Într-un eseu intitulat „Cum învață puii de oameni să vâneze”, acesta explică:

„Sunt convins că cititul între 8 și 14 ani este echivalentul din viața oamenilor al deprinderii vânatului la feline. Căci, așa cum învățarea vânatului este partea esențială a «educației» pentru puiul de tigru, cărțile îi arată copilului care sunt pozițiile fundamentale pe care trebuie să le ocupe de la bun început pentru ca parcursul vieții să fie străbătut în mod onorabil. Numai în virtutea acestor «poziții», selectate și transmise prin povești de la o generație la alta, va putea puiul de om să distingă până la sfârșitul vieții sale între bine și rău. Sunt tot mai înclinat să cred că «oamenii răi», cei care îndeobște se îndeletnicesc cu chinuirea semenilor lor, sunt în general fie oameni care nu au citit, fie care nu au citit când trebuia, nu au citit ce trebuia sau au citit prost.”

(Dan C. Mihăilescu, editor, Cărțile care ne-au făcut oameni, ediția a II-a, Humanitas, 2017, pp. 60-61)

M-am gândit adeseori că viața mea, dacă nu ar fi fost umplută de cărți încă din perioada claselor I-IV, ar fi arătat cu totul altfel. M-am întrebat cum ar fi fost o astfel de viață alternativă și, privind în jurul meu, mi-am imaginat că aș fi semănat cu X sau, poate, cu Y… Oricum, nu voi ști niciodată. Cărțile, rămânând în spectrul comparației liiceane, m-au învățat să vânez într-un anumit fel și, aș completa eu, dezvățul este foarte greu sau chiar imposibil. Cărțile devin cărămizi în clădirea vieții noastre, cunoștințe în sertarele memoriei noastre, idei și energii în creierul nostru.

Sunt convins că, în viață, orice om poate avea parte de mai multe școli. Pe lângă școala pe care o știm toți – aceea unde există săli de clasă, materii, profesori, cataloage și note –, pot exista și altele. Iar una dintre acestea este școala cărților. Nu a manualelor școlare, ci a cărților pe care copiii și, mai târziu, adulții le citesc de plăcere. Pentru că vor să afle. Din curiozitate. Mânați nu de la spate, nici din dorința de a „vâna note și medii bune”, ci de plăcerea de a citi, de a învăța, de a căuta, de a se înțelege pe ei înșiși și de a desluși măcar în parte lumea din jurul lor.

Copiii, mai mult decât adulții, au un fel aparte de a citi, vorace, cu pofta aceea specifică exploratorilor care știu că îi așteaptă ceva nou, nemaivăzut, la capătul drumului. Mi-ar plăcea să mai pot citi cărți așa cum o făceam în urmă cu câteva decenii! Noi, adulții, din păcate, am pierdut – într-o anumită măsură – arta de a citi. Citim și noi, nu zic nu… Citim pentru studiile noastre, citim pentru că ne este de folos la job, citim pentru a găsi răspunsuri sau rezolvări la unele probleme, dar nu mai știm cum e să citești de parcă ai întinde mâna și, agățându-te de tivul unui nor, să te înalți în văzduh spre un fel de veșnic Paradis borgesian.

Zilele celor mici sunt pentru noi, cei de la Editura Viață și Sănătate, prilejul de a-i invita pe copii – de vârste variate: bebeluși, pici și apoi dintre cei tot mai voinici – și, de ce nu, chiar și pe părinții lor să descopere lumea cititului și, prin ea, să învețe cum să vâneze, să găsească repere stabile și să devină (zic aici pe dos decât G. Liiceanu) oameni buni.

Ediția din acest an – a 12-a, după cum aminteam – vine cu o ofertă foarte bogată. Avem în primul rând 15 noutăți editoriale.

ZCM 2024 (catalog)

9.08MB ∙ PDF file

Download

Catalogul de titluri pregătite pentru evenimentul „Zilele celor mici”, ediția a 12-a.

Download

Apoi, pe lângă acestea, avem o mulțime de titluri selectate pe sprânceană, scrise, traduse, redactate și așezate în pagină de 13 ani încoace. Număr nu mai puțin de 155 de titluri diferite, aparte de noutățile editoriale, în pliantul cu oferta ZCM: romane biblice și de aventură, volume de povestiri, rime hazlii sau cu tâlc, cărți despre natură și faună, biografii, broșuri cu jocuri și activități, bandă desenată, albume ilustrate și board books pentru preșcolari, volume cu tematică biblică și spirituală, Biblii pentru copii, cărți de colorat, materiale educative pe teme diverse – igienă orală, stil de viață, lecții financiare, stiluri de învățare etc.

Fără să ne fi propus lucrul acesta, ediția ZCM 2024 a devenit o ediție „a perechilor” la capitolul noutăți editoriale. Avem, de exemplu, două cărți care ne prezintă lumea animalelor din perspectiva mărimii, a dimensiunilor – Giganți în lumea animalelor și Mic și mare, o mirare. Nu mă întrebați care dintre ele este mai frumos ilustrată, că nu mă pot hotărî!

Pentru cititorii mai mici avem o altă pereche – Oceanul vorbește și Rosalind s-a uitat cu atenție –, fiecare dintre ele prezentând biografia unei femei care și-a înscris numele în cartea marilor descoperiri științifice, iar asta împotriva prejudecăților și a inegalității de șanse din perioada în care a fost activă.

Justin Case, micul detectiv amator, face și el pereche anul acesta. Și nu cu oricine, ci cu… Justin Case! Ei bine, da, avem de data aceasta nu unul, ci două volume, al 4-lea și al 5-lea, din seria cu JC: Semnale periculoase în Belize și Aventuri în Masai Mara.

Pentru preșcolarii cărora le plac cărțile complet și superfain ilustrate, oferta include două albume de inspirație biblică: Avraam Îl caută pe Dumnezeu și Râsul Sarei. Iar pentru iubitorii de jocuri avem tot o pereche, și aceasta de inspirație biblică – Viața lui Isus și Cei doisprezece apostoli, ambele conținând activități de tipul „caută și găsește”.

La capitolul nonficțiune plusăm cu o pereche de cărți pe teme de actualitate, care le propun copiilor câte 32 de activități fiecare: Apa, o resursă prețioasă și Biodiversitatea, o resursă prețioasă. Iar la categoria ficțiune, cititorii sunt „ispitiți” cu două titluri noi – Sfârșitul imperiului. O poveste din vremea lui Belșațar (titlu care completează colecția „Biblioteca Junior”) și Ossie, puiul de vidră.

Apoi, întrucât ne trebuia și o excepție de la regulă, avem și o carte nepereche, destinată adolescenților și adulților: Vânătorii de microbi, carte care se citește doar cu sufletul la gură.

Mai multe detalii despre ZCM 2024 pot fi găsite pe site-ul editurii: www.viatasisanatate.ro. Menționez doar că ofertele speciale (reduceri de preț de până la 30% și câteva pachete de cărți cu reduceri de-a dreptul formidabile) vor fi disponibile în zilele de 21 și 22 mai a.c. Vă invit cu drag să participați la această festivitate a cărților care îi cresc pe copii spre a fi, pentru părinți și societate, mari bucurii. (N-am găsit altă rimă.)

Drumul spre Emaus
© 2022–2024

Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian Sălcianu

Contact:
info@drumulspreemaus.ro sau pe Facebook

În contextul respectiv am citit, pe când eram elev în clasa a IV-a, două evanghelii – Luca și Ioan –, ambele extrase din traducerea Bibliei de Dumitru Cornilescu. Fiecare evanghelie era tipărită separat, sub formă de broșură capsată, de dimensiunea unei palme. Astfel de publicații, destinate de fapt adulților, erau distribuite atunci gratuit pe la uși și porți, fiind lăsate uneori în cutiile poștale. Biblii pentru copii văzusem o singură dată înainte de 1990 la niște prieteni de familie care făcuseră rost de ele pe sub mână. Le răsfoisem cu jind, știind că era puțin probabil să am și eu o astfel de Biblie.

Carevasăzică, primii pași în lectura textelor biblice i-am făcut grație acelor broșuri lipsite și de ilustrații, și de eleganța unora dintre Bibliile publicate în prezent. Ulterior, aveam să descopăr și să învăț mai multe din manualele de religie care conțineau repovestiri după diferite istorii din Biblia integrală, destinată cititorilor adulți (o astfel de repovestire, care m-a captivat de-a dreptul, mi-a făcut cunoștință cu faimosul Iosif din Geneza, cel trădat mișelește de frații săi invidioși). Repovestirile acestea erau însoțite uneori de reproduceri după celebrele gravuri ale lui Doré. Însă primele mele Biblii pentru copii n-au fost cărți tipărite, ci desene animate. Mă refer la cele două seriale japoneze – Sūpābukku (tradus la noi prin Cartea cărților) și Tondera Hausu no Daibōken (Casa zburătoare) – difuzate în prima jumătate a anilor ՚90 de Televiziunea Română. Serialele acestea prezentau în fiecare episod câte o întâmplare sau un erou din Biblie.

O simplă trecere în revistă a producției de Biblii pentru copii în prezent ne dă o idee despre amploarea fenomenului. Există Biblii pentru copii care includ textul integral al Bibliei pentru adulți, acesta fiind însoțit de ilustrații, dar și variante cu repovestiri ale unor întâmplări din Biblie (cu mai multe sau mai puține capitole, în funcție de categoriile de vârstă cărora le sunt destinate), ediții cu abțibilduri, cu piese de puzzle, sub formă de bandă desenată, rezistente la apă (ce pot fi folosite în cadă sau în piscină), de tip board book (cu paginile din interior lipite pe mucava pentru a rezista asaltului celor mai mici dintre „cititori”, care le gustă adeseori la propriu), ediții cu jocuri și activități (de tipul „caută și găsește” anumite personaje sau obiecte), versiuni care urmăresc un anumit fir (ca de exemplu, viața de rugăciune sau minunile din Biblie), variante care imită diverse jucării (gentuțe, păpuși din pluș etc.) sau în care copiii pot să deseneze ori să scrie ei înșiși diverse lucruri în funcție de cerințele date. O listă completă ar fi cu siguranță mult mai lungă.

După mai bine de trei decenii postdecembriste, o căutare rapidă pe internet ne duce în doar câteva secunde către destul de multe variante de Biblie pentru copii – poate nu la fel de numeroase ca în alte țări, dar, cu siguranță, suficiente pentru a dovedi că lucrurile s-au schimbat semnificativ. De fapt, cunosc foarte bine câteva dintre Bibliile acestea deoarece le-am lucrat eu însumi ca redactor și editor de carte.

Printre primele mele proiecte s-au numărat Biblia de colorat (excelent ilustrată de Adrian Barbu), Eroii Bibliei (cu texte scrise de mine și ilustrații semnate de Maria Surducan) și Biblia celor mici (preluată de la o editură din străinătate) – toate trei fiind publicate în același an, 2012. Anul următor a adus un nou proiect în direcția aceasta (tot la Editura Viață și Sănătate), respectiv setul de șase volume Descoperă Biblia (cu texte de Maria Augusta Lopes și Dália Mateus și ilustrații de Joāo Luiz Cardozo), care acoperă, în aproape o mie de pagini, istorii și evenimente de la Geneza la Apocalipsa. Câțiva ani mai târziu, am tradus și redactat romanul grafic Viața lui Isus de Ben Alex, cu ilustrații de José Pérez Montero.

Subscribe now

Acestea pe lângă multe altele sunt dovada faptului că există în România un public interesat de familiarizarea copiilor și adolescenților cu istoriile, personajele și ideile din Biblie. Însă, pe de altă parte, puzderia de Biblii pentru copii și de volume cu povestiri biblice sau de inspirație biblică ar trebui să ridice măcar o serie de întrebări despre conținutul și calitatea acestor cărți, cu atât mai mult cu cât devine limpede că, de la un punct încolo, astfel de produse fac obiectul unor afaceri. Știu edituri din afara țării care publică exclusiv Biblii pentru copii și cărți care îi familiarizează pe cei mici cu diverse istorii sau personaje biblice.

Abundența și varietatea, repet, cer cu necesitate o discuție pe tema aceasta. La momentul scrierii textului de față nu știu să existe vreun studiu amplu – de tipul unei disertații sau al unei cărți – despre Bibliile pentru copii și alte produse conexe publicate în România. Nu exclud posibilitatea existenței unei astfel de cercetări, ci afirm doar că nu sunt la curent cu existența ei (dacă există).^[i]

Subiectul merită atenție întrucât pe piața de carte din România există în prezent mai multe edituri cu profil creștin care au publicat una sau chiar mai multe Biblii pentru copii, acestora adăugându-li-se și edituri care, fără a fi preocupate în mod special de nișa creștină, au inclus totuși în oferta lor editorială astfel de cărți destinate copiilor. Ca exemple din a doua categorie amintesc recentul set de trei volume Biblia pentru copii povestită de părintele Necula (Editura Bookzone) și Biblia ilustrată pentru copii (de la Editura Litera).

Începuturi

Bibliile pentru copii au o istorie veche de câteva secole. O spune Ruth B. Bottigheimer, considerată o autoritate în domeniul literaturii pentru copii și al poveștilor din spațiul european (e o bună cunoscătoare a poveștilor fraților Grimm). Cercetătoarea americană, care a studiat între altele și Bibliile pentru copii (volumul său The Bible for Children: From the Age of Gutenberg to the Present a primit, în 1998^[ii], premiul pentru cea mai bună carte a anului din partea Children՚s Literature Association din Statele Unite), spune că acestea „s-au ivit, ca gen literar, dintr-un puhoi de catehisme. Secolul al XVI-lea a fost inundat de catehisme «scurte», «lungi», «noi», «revizuite» și «îmbunătățite».”^[iii] Însă urmele pot fi găsite și mai adânc în trecut.

Teologul, scriitorul și universitarul francez Petrus Comestor (d. 1178) a publicat în jurul anului 1173 o lucrare intitulată Historia Scholastica, folosită ca manual în școala care funcționa pe lângă catedrala Notre Dame din Paris. În aceeași listă de „precursori”, Bottigheimer include Catehismul mic al reformatorului Martin Luther, care este de fapt un material organizat sub formă de întrebări scurte și răspunsuri succinte, precum și lucrarea Biblische Historien, apărută în 1714 la Leipzig, scrisă de geograful și teologul german Johann Hübner (1668-1731). Această a doua carte s-a bucurat de o mare popularitate, având parte de circa două sute șaptezeci de ediții și fiind tradusă în alte limbi. Astfel de cărți au fost „străstrăbunicii” Bibliilor pentru copii din zilele noastre. Unele nici măcar nu au avut ilustrații. Altele au constat din simple selecții de texte preluate ad litteram din Biblia integrală.

În preajma începutului celui de-al XVIII-lea secol a avut loc o schimbare de percepție asupra copiilor. Adulții, ne spune tot Bottigheimer, au început să-i considere pe aceștia cititori pentru care era nevoie de cărți cu tematică biblică, adecvate vârstei lor. Astfel se explică faptul că au început să apară Biblii pe care părinții să le poată folosi pentru a le explica diverse lucruri din Biblie. Unii adulți erau convinși că romanele cavalerești și alte genuri de literatură erau nocive și, animați de dorința de a le oferi copiilor și adolescenților o alternativă, au creat și au pus la dispoziție cărți cu (re)povestiri biblice.

De la un secol la altul și de la o variantă la alta, în ton cu dezvoltarea utilajelor tipografice, cu evoluția cărții pentru copii în general și cu transformările socioculturale și ideologice din societate, Bibliile pentru copii au îmbrăcat haine noi, diversificându-se și sporind la număr. Astăzi există astfel de Biblii chiar și pentru bebeluși.

Oglinzi socioculturale

A lua în mână o anumită Biblie pentru copii înseamnă mai mult decât a citi relatarea unor întâmplări din vremurile Vechiului și Noului Testament – este totodată și o incursiune în epoca în care a fost realizată (ca text și ilustrații) Biblia respectivă. Adeseori, felul în care o Biblie pentru copii le vorbește acestora despre personaje, evenimente sau despre legătura omului cu Dumnezeu reflectă mai degrabă perspectiva autorului Bibliei respective. Jaqueline S. du Toit, citând-o pe Bottigheimer, notează că o Biblie pentru copii este o consecință a contextului, adică o interpretare a textului original făcută în funcție de circumstanțele și de necesitățile existente la momentul realizării Bibliei respective. Citez aici și o afirmație interesantă făcută de Penny Schine Gold în volumul Making the Bible Modern: „Timpul biblic este, în aceste povestiri pentru copii, timpul nostru, iar copiii de atunci erau la fel ca cei de azi.”^[iv] Autoarea sugerează astfel că Bibliile pentru copii vin cu o perspectivă asupra textelor originale care să îi ajute pe cititorii din prezent să se pună „în sandalele” celor de atunci și să găsească istoriile respective relevante pentru ei, cei de azi.

În timp, valorile religioase, spirituale, teologice și sociale au cunoscut prefaceri diverse, iar lucrul acesta și-a lăsat amprenta și asupra conținutului unor astfel de cărți.

Timpurile (se) schimbă

Tot Ruth B. Bottigheimer^[v] a atras atenția asupra felului în care anumite evenimente și episoade din Biblia integrală au evoluat în timp în privința felului în care sunt redate în Bibliile pentru copii. Dacă în secolele XVI-XVII, cărțile din categoria aceasta reflectau cu fidelitate scrierile biblice, prezentându-le copiilor și întâmplări care implicau promiscuitate sexuală, violență etc. – de exemplu, violarea Dinei, incestul comis de fetele lui Lot, sacrificarea fiicei lui Iefta –, pe măsură ce timpul a trecut, relatarea unor asemenea episoade în Bibliile pentru copii a început să fie „îndulcită”, estompată, până când, în cele din urmă, unele dintre ele au dispărut cu totul.

Bottigheimer oferă și exemple concrete, precum cel despre soția egipteanului Potifar, care voia să-l ademenească în așternuturile ei pe cuviinciosul și piosul Iosif. Până în zorii secolului al XVIII-lea, femeia aceasta a fost prezentată în ilustrațiile din Bibliile pentru copii ca ființă senzuală, cu sânii la vedere și mâinile întinse spre zonele intime ale tânărului slujitor evreu. Câteva decenii mai târziu, în alte Biblii (tot pentru copii), s-a trecut la o reprezentare ceva mai discretă, mai cu perdea, „Potifăreasa” apărând în ilustrații întinsă pe pat și acoperindu-și goliciunea cu cearșafurile, în timp ce mâna ei arată acuzator spre nevinovatul Iosif. În secolul al XIX-lea, perfida adulterină nu prea mai apare în ilustrațiile din Bibliile pentru copii și, uneori, nici nu mai este menționată în text.

Emisiunea „Adevăruri și perspective”: Cititorii de azi, adulții de mâine
Invitat: Florin Bică, redactor de carte pentru copii

Bibliile pentru copii s-au schimbat odată cu lumea, cu principiile pedagogice și concepțiile societății despre educație și conținutul cărților destinate copiilor. Astăzi, de pildă, în lumina și sub presiunea noilor curente ideologice și sociale, Bibliile pentru copii tind să includă mai multe personaje feminine (pentru echilibrarea reprezentării de gen), iar ilustrațiile nu mai prezintă doar eroi „albi”, ci și personaje cu trăsături asiatice, africane etc. Felurile în care sunt spuse, pe limba copiilor, povestirile din textul original al Bibliei țin cont de o serie de sensibilități ale unor grupuri, categorii, minorități etc., trezind, după cum era de așteptat, reacții de sens opus. Pe unii îi nemulțumesc astfel de alinieri la mersul lumii, iar alții le consideră insuficiente.

Nevoia de adaptare

Cărțile biblice au vizat inițial și rămân destinate chiar și astăzi unui public adult. Oricum, au fost produse într-o perioadă în care nu exista conceptul de „carte pentru copii” așa cum este definit acesta în prezent. Anumite texte din Biblia integrală solicită chiar și din partea cititorului matur o anumită capacitate de a face conexiuni, atenție sporită și chiar și deprinderi exegetice pentru a fi înțelese. Oricine a citit cărți precum Leviticul, Romani sau Apocalipsa va admite că acestea nu sunt texte pe care un copil să le parcurgă cu interes și să le și priceapă. De asemenea, Biblia integrală include detalii, evenimente și fapte care ar ridica semne de întrebare în mintea copiilor. Sau pur și simplu nu ar fi înțelese.

De pildă, când am făcut cu ani în urmă selecția de istorii biblice care să fie ilustrate pentru Biblia de colorat, am inclus și confruntarea dintre David și Goliat – pe care o regăsim în numeroase Biblii pentru copii –, însă trebuie să recunosc faptul că, ulterior, reflectând asupra acestei decizii, am avut îndoieli. Dacă noi, ca părinți sau educatori, ne străduim să-i învățăm pe copii că violența este un lucru rău, de ce le-am da ca exemplu, mai ales celor de vârstă preșcolară sau din clasele primare, un erou, fie el și credincios, care îi face felul altuia?

Rubén R. Dupertuis, profesor la Trinity University din San Antonio (Texas, SUA), preocupat între altele și de impactul Bibliei în cultura de mase din America, povestea că, pe când fiica lui avea vârsta de cinci ani, a citit împreună cu ea o Biblie sub formă de bandă desenată și, spune el, „m-am trezit încercând să îi explic de ce Isus avea voie să răstoarne mese în templu când era furios, iar ea nu.”^[vi] Nu ne trebuie prea mult timp să întocmim o listă de episoade din Biblie care ar aduce provocări serioase pentru adulți dacă ar fi să le relateze copiilor – diverse cazuri de adulter și incest, crime și măceluri sângeroase sau atrocități șocante precum cea relatată în finalul cărții Judecătorii. Unii dintre adulții zilelor noastre resping autoritatea Bibliei folosind ca argumente tocmai astfel de exemple, așa că este evident că ele ar fi problematice și pentru mintea și capacitatea de înțelegere a copiilor, cel puțin până la un anumit prag de vârstă.

Share

Unul dintre rolurile Bibliilor pentru copii este de a rotunji sau de a finisa anumite detalii, de a așeza lucrurile într-o perspectivă simplificată pe care mintea copilului să o poată urmări (cu interes, aș adăuga) și în care să găsească un sens clar. Biblia ne spune, de exemplu, că Dumnezeu nu a privit cu plăcere spre jertfa lui Cain. De aici a dospit o gelozie care a dus la fratricid. Or, copilului nu-i este suficient să afle că jertfa lui Cain nu a fost pe placul lui Dumnezeu. El vrea să știe și de ce. Aici, Biblia pentru copii dezvoltă secvența, adaugă anumite detalii sau explicații, astfel încât copilul să vadă dincolo de ceea ce, altminteri, ar rămâne pentru el o ambiguitate.

Ce este o Biblie pentru copii?

Poate că prima întrebare pe care ar fi trebuit să o punem este: „Ce e, de fapt, o Biblie pentru copii?” Unii autori, pornind de la faptul că bisericile creștine consideră Biblia – cea integrală, citită de adulți – o carte inspirată, Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, au întrebat dacă o Biblie pentru copii se poate bucura de o autoritate similară.

În ce mă privește înclin spre a doua opinie. Privesc o astfel de Biblie ca pe o prelucrare a textului original și integral. Bibliile pentru copii sunt realizate printr-o suită de procedee – repovestire a textului de bază, simplificare a limbajului, parafrazare, adaptare, decupaj și colaj, selecție, completare, omisiune și interpretare, imaginație, renunțare la echivoc, accentuare, editare, prescurtare și evidențierea unor concluzii moralizatoare. De asemenea, ceea ce au în plus Bibliile pentru copii sunt ilustrațiile. Prelucrarea textului original este făcută cu scopul de a-i familiariza pe copii cu narațiunile biblice și cu diverse lecții de morală creștină, prezentând pe limba lor concepte precum binele, răul, păcatul, mântuirea și descriind felul în care oamenii – adulți și copii deopotrivă – pot să relaționeze cu Divinitatea.

Bibliile pentru copii reflectă „normele religioase și valorile morale pe care o comunitate de adulți le prețuiește și pe care intenționează să le transmită generației următoare.”^[vii] Altfel spus, ele sunt un vehicul prin intermediul căruia adulții, fie ei părinți, bunici, educatori sau instructori, dau mai departe, către copii, valorile creștine – integritate, respect pentru cei din jur, ascultare de autoritatea părintească, credință în Dumnezeu ș.a. Adeseori, chiar dacă nu întotdeauna, Bibliile pentru copii sunt produsul unor echipe (autori, ilustratori, referenți, editori etc.) care lucrează în cadrul anumitor confesiuni creștine și, în consecință, cărțile rezultate în final pot reflecta mai mult decât textul original, în sensul că le oferă copiilor interpretări și nuanțe specifice unei biserici sau alteia. Voi ilustra faptul acesta cu o observație făcută de Russell W. Dalton, profesor la Brite Divinity School (din cadrul Texas Christian University, SUA).

Dalton a publicat o carte în care a analizat amănunțit felul în care istoria lui Noe și a Potopului biblic a fost reflectată în Bibliile pentru copii. El a identificat diferențe semnificative între Bibliile pentru copii realizate de-a lungul timpului și notează în cartea sa că a găsit cel puțin doi autori adventiști de ziua a șaptea care L-au inclus pe Isus Hristos ca personaj în povestea Potopului. Prima carte pe care o citează – Bible Stories for the Cradle Roll – a fost scrisă de Rosamond D. Ginther și publicată în 1933 de Southern Publishing Association. „În versiunea lui Ginther asupra istoriei lui Noe, pe care ea o intitulează «Prima barcă mare și omul care a construit-o», nu Dumnezeu, ci Isus este principalul personaj divin al poveștii”, scrie Dalton, amintind că, în repovestirea respectivă, Noe îi învață pe cei trei fii ai săi despre Isus și despre Tatăl din ceruri. „Poate că Ginther a simțit pur și simplu că Isus ar fi un personaj mai atrăgător și mai prietenos decât Dumnezeu Creatorul pentru tinerii ei cititori.”^[viii] Iar a doua carte scrisă de o adventistă, Charlotte F. Lessa, în care Isus apare ca personaj în istoria lui Noe, a fost publicată inițial în Portugalia (1999), fiind tradusă ulterior în engleză, sub titlul The Wonderful World of the Bible for Children (Review and Herald Publishing Association, 2003). Din cartea aceasta, Dalton citează așa: „Lui Noe îi plăcea să asculte de Isus. Noe și familia lui I se rugau lui Isus în fiecare zi.”^[ix]

Cele două Biblii pentru copii menționate de Dalton arată cum o astfel de carte depășește textul original – capitolele din Geneza în care se vorbește despre Noe și Potop nu Îl menționează pe Isus –, venind cu o interpretare despre preexistența lui Isus Hristos și despre implicarea Sa în evenimentele anterioare întrupării Sale. Fără îndoială, interpretarea aceasta este considerată adevărată de către autorii și editorii cărților respective, precum și de către membrii confesiunii adventiste, însă pentru cei ca Dalton, care aparțin altor tradiții creștine, un astfel de detaliu apare drept surprinzător. Găsesc exemplul acesta relevant pentru felul în care o Biblie pentru copii poate ieși în afara cadrului oferit de textul biblic, trezind reacții diverse.

Există și riscuri?

Articolele despre Bibliile pentru copii – mă refer la cele publicate în mediul online – sunt adeseori superficiale, simple treceri în revistă ale unor variante de astfel de cărți sau enumerări ale unor criterii de care ar trebui să țină cont adulții când aleg Biblii pentru copiii lor. Există totuși pe site-ul publicației Christianity Today un articol de dată recentă, scris de Rabekah Henderson, care punctează câteva dintre riscurile implicate de crearea, publicarea și folosirea de Biblii pentru copii.

Henderson începe prin a spune că „cele mai bune Biblii pentru copii sunt niște remarcabile opere de credință și de artă. Acestea le oferă cititorilor nevârstnici și familiilor lor o introducere accesibilă și captivantă cu privire la caracterul sfânt și plin de iubire al lui Dumnezeu”.^[x] Evidențiez din afirmația ei expresia „cele mai bune” deoarece creșterea masivă a ofertei de Biblii pentru copii și de produse conexe a venit la pachet cu o scădere a calității oarecum previzibilă și firească.

Lecțiile de morală sunt, firește, rodul unor intenții bune, însă Henderson conchide că de prea multe ori textele care repovestesc întâmplări din Biblie sunt deturnate spre predici, autorii lăsând deoparte detalii importante din textul original și evidențiind ceea ce cred ei că ar trebui să rețină copiii. Evident, o astfel de carte poate include și lecții de natură morală, însă, spunea ea, accentul principal ar trebui pus pe familiarizarea copiilor cu istoriile din Biblie. Aceeași idee a fost subliniată și de Laurel Koepf^[xi], specialistă în Biblia ebraică și în educație religioasă, aceasta observând că autorii (adulți, firește) tind să reducă niște istorii complexe la lecții prea simple sau chiar simpliste, transformând istoria biblică în pretext pentru predarea unor lecții morale. Se poate pune aici o întrebare la care merită gândit mai departe: „Ce ar trebui să accentueze o Biblie pentru copii, teologia unei confesiuni anume sau povestirea/istoria biblică?”

Fragmentarea narativă despre care ne vorbește autoarea derivă din transformarea Bibliilor pentru copii în volume de biografii biblice. Nu că viețile lui Noe, Iosif, Samson, David, Daniel sau Estera ar fi neinteresante, însă a reduce Biblia pentru copii doar la biografii poate duce la ratarea imaginii de ansamblu. „Foarte puține dintre Bibliile pe care le-am trecut în revistă au inclus poezia și profeția din Vechiul Testament sau epistolele din Noul Testament”^[xii], notează Henderson, concluzionând că o Biblie pentru copii trebuie să îi arate cititorului perspectiva mai largă despre planul lui Dumnezeu pentru lume, despre rolul lui Hristos în salvarea oamenilor și despre caracterul Trinității divine.^[xiii]

În fine, cea de-a treia eroare semnalată de autoarea articolului are în vedere inexactitățile care apar în unele Biblii pentru copii – Henderson se declară împotriva adăugării de detalii care nu există în textul original și, de asemenea, critică faptul că, la nivel de ilustrație, personajele biblice sunt prezentate adeseori cu trăsături specifice populațiilor occidentale, nu celor orientale.

Subscribe now

La cele de mai sus trebuie adăugată și observația lui du Toit despre libertatea de care se bucură autorii de Biblii pentru copii. Aceștia selectează episoadele, personajele și faptele care să fie incluse în produsul final, decid la ce să renunțe și ce să adauge, „purifică” istoriile de detalii considerate sensibile pentru public, versifică, citează versete biblice în alte contexte decât cel în care apar în textul original, pun titluri și subtitluri, hotărăsc pe ce anume să cadă accentul în repovestire ș.a.m.d. Din libertatea aceasta decurge responsabilitatea autorilor față de textul original și față de publicul cititor, precum și riscul ca textele din Bibliile pentru copii să derapeze, ieșind în decorul nepriceperii sau al unor intenții nu tocmai onorabile.

Câteva concluzii

Pentru concizie, le numerotez.

(1) Orice Biblie pentru copii este, la urma urmei, o interpretare a textului biblic. Chiar dacă o Biblie ar conține doar versete și pasaje preluate ad litteram din Biblia integrală, selecția în sine ar duce în direcția unei interpretări, a unei viziuni a editorului.

(2) Biblia pentru copii ca volum care include povestiri biblice există, conform lui Bottigheimer, de circa trei secole.

(3) Bibliile pentru copii au un aport semnificativ la perpetuarea culturii și a valorilor creștine.

(4) Bibliile pentru copii sunt oglinzi ale epocilor în care au fost realizate, reflectând nuanțe și accente (teologice, spirituale, culturale și sociale) care au fost importante la un moment dat. Poate că Bibliile pentru copii scrise și ilustrate în prezent vor fi criticate peste câteva decenii din perspective pe care noi, cei de azi, nici nu le putem anticipa. Există deci o notă de efemeritate (și) în dreptul acestui tip de carte.

(5) Într-o societate occidentală tot mai secularizată, Bibliile pentru copii se îndreaptă în mod special către cercurile creștinilor mai mult sau mai puțin conservatori, care doresc să familiarizeze generațiile tinere cu Biblia, pe care o consideră Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Nu este de mirare că, în unele cazuri, având în minte publicul-țintă, editorii care vând astfel de produse le promovează lăudând fidelitatea Bibliilor pentru copii față de textul biblic original.

(6) Pe o piață de carte atât de diversă există și Biblii pentru copii scrise din perspectiva celor care consideră Biblia doar o carte interesantă. Aceștia nu o recunosc drept revelație, dar admit că este o carte care a avut impact asupra societăților de-a lungul timpului. În astfel de cazuri, istoriile din Biblie le sunt prezentate copiilor drept legende, la fel cum sunt și miturile grecești sau cele nordice, de exemplu. Este și acesta un detaliu la care cumpărătorii trebuie să fie atenți.

(7) Numărul în creștere de Biblii pentru copii cere din partea adulților o atenție sporită în selectarea variantelor pe care le vor pune la dispoziția copiilor.

(8) M-am referit de-a lungul articolului și la „produse conexe”. Prin aceasta am vrut să spun cărți de povestiri biblice sau de inspirație biblică pentru copii. Nu orice volum cu povestiri biblice îi este prezentat publicului ca Biblie pentru copii. Iar unele cărți, precum Întâmplări cu aromă de smochine – de Roxana Lupu –, pe care am redactat-o în 2023 și care a fost publicată de Editura Viață și Sănătate, conțin povestiri care, pornind de la anumite personaje sau detalii din Biblie, intră adânc pe tărâmul ficțiunii, fiind într-o proporție semnificativă creațiile autorului. Și cărțile de felul acesta ar merita analizate mai atent, însă aceasta este o altă discuție.

(9) Bibliile pentru copii sunt opera unor adulți. Ele transmit ceea ce adulții doresc să afle și să învețe copiii. În zilele noastre, miza este chiar mai mare decât în trecut. Într-o societate în care școlile predau evoluționismul, iar dezinteresul față de creștinism este în creștere, Biblia pentru copii este, după cum spunea du Toit, un instrument de luptă împotriva mersului lucrurilor, o voce pe contrasens, o alternativă creștină asupra lumii.

(10) Biblia pentru copii (oricare ar fi varianta aleasă) reprezintă primul pas – ABC-ul cunoașterii Bibliei. Pe măsură ce se maturizează, urcând noi trepte de vârstă, copilul trece la lecturi mai complexe: de pildă, Biblia adolescentului – precum cea pe care am conceput-o și dezvoltat-o pentru Asociația Biblică Română „Casa Bibliei” (2020) – și, în cele din urmă, Biblia integrală, the one and only.

Mi-a rămas în minte o observație făcută de Timothy Beal într-un eseu^[xiv] despre Bibliile pentru copii, și anume că unii dintre copiii care au avut acces la o astfel de Biblie, devenind adulți, au renunțat la creștinism și n-au mai călcat niciodată în vreo biserică.

Conștientizarea acestui fapt sporește responsabilitatea celor care scriu, ilustrează, editează, publică, achiziționează, oferă și folosesc Biblii pentru copii ca instrument educativ.

^[i] Poate că ar fi necesar un studiu mult mai amplu cu privire la Bibliile pentru copii publicate în limba română. Îmi vin în minte o serie de întrebări: „Câte dintre acestea sunt producții originale ale unor autori și editori autohtoni și câte sunt traduceri din alte limbi? Dintre traduceri, câte au provenit din spațiul anglo-saxon și câte din alte țări? Care sunt criteriile care stau la baza selecției pe care o fac editorii români? Care este vechimea Bibliilor pentru copii publicate în România? Câte sunt lucrări clasice, care au rezistat probei timpului, și câte sunt cărți scrise și publicate recent? După ce criterii selectează adulții Bibliile pe care le cumpără pentru copii – preț, ilustrații, confirmarea sau recomandarea din partea unei anumite biserici sau confesiuni etc.? Ce resurse sunt necesare pentru realizarea unui astfel de proiect editorial? Care sunt provocările și dificultățile cu care se confruntă cei care se apucă de realizarea unei Biblii pentru copii?” Sunt doar câteva dintre întrebările la care s-ar putea căuta răspunsuri.

^[ii] https://www.childlitassn.org/index.php?option=com_content&view=article&id=48:book-award&catid=20:site-content (accesat în data de 12 mai 2024).

^[iii] Ruth B. Bottigheimer, „The Otherness of Children՚s Bible in Historical Perspective” în Caroline Vander Stichele și Hugh S. Pyper (edit.), Text, Image, and Otherness in Children՚s Bibles, Society of Biblical Literature, Atlanta, 2012, p. 326.

^[iv] Penny Schine Gold, Making the Bible Modern. Children՚s Bibles and Jewish Education in Twentieth-Century America, Cornell University Press, Ithaca-London, 2004, p. 166.

^[v] Ruth B. Bottigheimer, „Children՚s Bibles as a Form of Folk Narrative”, https://www.academia.edu/13251838/Childrens_Bibles_as_a_Form_of_Folk_Narrative (accesat în data de 12 mai 2024).

^[vi] Rubén R. Dupertuis, „Translating the Bible into Pictures” în Caroline Vander Stichele și Hugh S. Pyper (edit.), Text, Image, and Otherness in Children՚s Bibles, p. 287.

^[vii] Jaqueline S. du Toit, „«All God՚s Children»: Authority Figures, Places of Learning, and Society as the Other in Creationist Children՚s Bible” în Caroline Vander Stichele și Hugh S. Pyper (edit.), Text, Image, and Otherness in Children՚s Bibles, p. 31.

^[viii] Russell W. Dalton, Children՚s Bibles in America. A Reception History of the Story of Noah՚s Ark in US Children՚s Bibles, T&T Clark, London-New York, 2018, pp. 146-147.

^[ix] Ibid.

^[x] Rabekah Henderson, „The Quest for a Good Children՚s Bible” în Christianity Today, 20 februarie 2024, https://www.christianitytoday.com/ct/2024/february-web-only/best-childrens-bible-storybook-scripture-kids-theology.html (accesat în data de 3 mai 2024).

^[xi] Laurel Koepf, „Inside Out: The Othered Child in the Bible for Children” în Caroline Vander Stichele și Hugh S. Pyper (edit.), Text, Image, and Otherness in Children՚s Bibles, pp. 11-30.

^[xii] Ibid.

^[xiii] În Biblia de colorat, al cărei editor sunt, am decis la vremea respectivă să fie incluse și niște secvențe biblice care, adeseori, nu apar în Bibliile pentru copii. De exemplu, mergând pe o linie de interpretare conform căreia cartea Iov nu este doar o scriere poetică, ci istorisire a unor întâmplări reale, Iov fiind un personaj la fel de real ca Avraam, la pagina 13 a cărții apare o ilustrație care îi prezintă pe Iov și prietenii lui. Secțiunea dedicată Noului Testament include, la pagina 106, o ilustrație care îl prezintă pe apostolul Pavel dictând o epistolă. Am decis ca Biblia de colorat să cuprindă și o astfel de secvență tocmai fiindcă epistolele reprezintă o parte semnificativă din Biblie. Cât privește ultima ilustrație din carte, aceasta prezintă mai mulți copii alături de Isus și de un leu blând – scopul ilustrației este de a reflecta pentru copii, pe cât posibil, o idee de bază din cartea Apocalipsa, ultima din canon, și anume că, după A Doua Venire a lui Hristos, lumea va fi un loc pașnic, în care oamenii vor trăi fericiți. A se vedea Florin Bică (edit.), Adrian Barbu (ilustrator), Biblia de colorat, ediția a II-a, Editura Viață și Sănătate, Pantelimon, 2021.

^[xiv] Timothy Beal, „Children՚s Bibles Hot and Cold” în Caroline Vander Stichele și Hugh S. Pyper (edit.), Text, Image, and Otherness in Children՚s Bibles, pp. 313-319.

Drumul spre Emaus
© 2022–2024

Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian Sălcianu

Contact:
info@drumulspreemaus.ro sau pe Facebook

Mântuirea s-a perfectat la cruce, când Fiul lui Dumnezeu Și-a dat ultima suflare, însă ea s-a „jucat” în grădina Ghetsimani. Dacă Isus ar fi insistat să se ia de la El paharul cumplit care se prefigura, Tatăl ar fi trimis fără îndoială acele peste douăsprezece legiuni de îngeri în ajutorul Său (Matei 26:53). Planul de mântuire, așa cum îl cunoaștem astăzi, s-ar fi oprit. Poate că s-ar fi modificat, nu putem ști, dar nu s-ar mai fi desfășurat în felul descris în evanghelii.

În grădina Ghetsimani, avem un Isus care agonizează în natura umană slăbită, al cărei instinct de conservare este cât se poate de puternic. În aceste momente, omul-Isus nu mai e sigur că aceasta e într-adevăr voința lui Dumnezeu.

Subscribe now

De trei ori se roagă ca, dacă este posibil, să nu treacă prin calvarul oribil care Îl așteaptă (Matei 26:39,42,44). Intensitatea ispitei de a ceda este mare, așa că un înger vine să Îl întărească (Luca 22:43). Dar, dimpotrivă, chinul sufletesc se mărește și începe să se roage și mai fierbinte, iar prin pori deja nu Îi mai iese sudoare, ci picături de sânge (Luca 22:44).

Luca luminează această luptă adăugând un element diferit de ceilalți sinoptici. Nu este vorba de o imposibilitate pe care Dumnezeu nu poate să o rezolve, ci de o situație pe care Dumnezeu nu vrea să o schimbe:

În greacă lucrurile sunt mai nuanțate: „Tată, dacă voiești (boulomai „a vrea în mod deliberat, intenționat”), depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși facă-se nu voia (thelēma, substantiv provenit din verbul thelō „a vrea în sensul de a consimți la ceva”) Mea, ci a Ta.”

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu a vrut în mod deliberat să intervină deoarece Dumnezeirea consimțise la această derulare a evenimentelor. Iar, în cele din urmă, și Isus a câștigat lupta cu această ispită teribilă consimțind să ne iubească până la capăt (Ioan 13:1). Odată momentul de cumpănă trecut, odată hotărârea luată, se ridică imperturbabil și liniștit pentru a-Și aștepta moartea.

Share

Drumul spre Emaus
© 2022–2024

Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian Sălcianu

Contact:
info@drumulspreemaus.ro sau pe Facebook

În newsletterul Editurii Viață și Sănătate de astăzi, prin care este recomandată cartea, găsiți un clip de prezentare, unde pastorul Adrian Neagu (redactorul-șef al EVS) prezintă volumul proaspăt lansat. De asemenea, primele două capitole ale cărții (Eclesiastul și Marcu) sunt redate în format audio, în lectura Corinei Panca.

Oferta de preț de la evenimentul de lansare a cărții, cu o reducere de 25%, este încă valabilă pentru cititorii newsletterului EVS. Pentru aplicarea reducerii adaugă, la finalizarea comenzii pe site-ul editurii, codul DSE25A.

Comandă acum

LANSAREA

Puteți urmări aici evenimentul de lansare, moderat de Florin Bică, redactorul volumului „Drumul spre Emaus”.

EMISIUNEA

Puteți urmări aici emisiunea lui Florin Matei, „Adevăruri și perspective”, dedicată apariției editoriale. Intitulată „Emaus: un drum, o carte, o căutare”, i-a avut în platou pe Christian Sălcianu și Florin Bică.

RECOMANDAREA

„Interviurile cuprinse în acest volum sunt deschizătoare de perspective prin răspunsurile date, dar mai ales prin întrebările puse, care «scormonesc» textul biblic, așază lucrurile în imaginea de ansamblu și provoacă la perspective proaspete și meditații profunde. Ineditul acestei cărți este că cititorul poate porni oricând la drum în demersul de a parcurge Biblia într-un an și, răspunzând la întrebările din carte, își poate alcătui propriul volum de interviuri cu sine însuși.”

Cristinel Sava, doctor în filologie (membru al comisiei de revizuire a Bibliei în traducerea lui Dumitru Cornilescu – EDCR)

Drumul spre Emaus

1.32MB ∙ PDF file

Download

Descarcă PDF-ul cu paginile introductive și primele două capitole ale cărții.

Download

Drumul spre Emaus
© 2022–2024

Editori:
Florin Bică, Florin Matei, Cristinel Sava, Christian Sălcianu.

Contact:
info@drumulspreemaus.ro sau pe Facebook.